Recesiune, depresiune, sau revenire economică fără locuri de muncă? Şomajul de lungă durată în „capitalismul neoliberal“

de Alan Nasser

„Suntem atinşi de o boală nouă de care unii cititori se poate să nu fi auzit încă, dar despre care vor afla o grămadă de lucruri în anii ce vin – şi anume şomajul tehnologic. Adică şomajul datorat descoperirii unor mijloace de economisire a muncii care întrec ritmul în care îi putem găsi muncii noi utilizări.“

John Maynard Keynes, Economic Possibilities for Our Grandchildren, 1930

Există o cale folositoare, dar neglijată, de a deosebi o recesiune de o depresiune sau de un mare declin economic. După recesiune, economia revine la „normalul“ expansiunii precedente, pe când, după un declin sever, economia iese reconfigurată semnificativ în anumite privinţe.

Capitalismul american de secol XIX a fost în recesiune sau depresiune aproape la fel de mult pe cât a dus-o bine, cu trei mari depresiuni şi o serie continuă de falimente în cele mai de seamă industrii ale vremii, cea a căilor ferate şi cea a oţelului. După ce apele s-au liniştit, capitalul a învăţat să împiedice acest tip de crize permanente printr-o consolidare, centralizare şi mecanizare fără precedent şi prin înlăturarea, în fapt, a competiţiei pe viaţă şi pe moarte. Rezultatul a fost ceea ce acum se cheamă capitalism organizat, oligopolist sau monopolist. Marea Depresiune a fost urmată de o nouă figură, capitalismul keynesian cu diversele sale forme de contribuţie guvernamentală civilă şi militară la creşterea economică şi distribuirea veniturilor. În ce priveşte securitatea economică, aceştia au fost anii cei mai buni pentru muncitorii din Statele Unite.

Din nefericire, a venit apoi, în anii ’70, revolta elitelor împotriva „statului bunăstării“, împreună cu scăderea veniturilor obţinute din muncă, restrângerea încasărilor companiilor, accelerarea inflaţiei datorate creditului, creşterea inegalităţii şi financiarizarea. Acel început de criză a dus în cele din urmă la prăbuşirea din 2007-2008 şi la încercarea făcută de mediul de afaceri şi de administraţia guvernamentală de a reconfigura vechea ordine keynesiană în linie cu programa cursurilor de introducere în microeconomie. Lumea de după actuala depresiune nu va mai arăta şi nici nu va mai simţi la fel ca cea din timpul vieţii acelora dintre noi care am crescut în anii ’50, ’60 şi ’70. Inegalitatea persistentă şi un nivel de viaţă scăzut se vor număra printre cele mai ridicate costuri ale neoliberalismului, o reîntoarcere la un amestec ciudat al celor mai însemnate trăsături ale capitalismului anilor ’20 (pieţe nereglementate, libere şi inegalitate spectaculoasă) şi anilor ’30 (şomaj ridicat şi nivel de viaţă scăzut).

Şomajul pe termen lung, polarizarea locurilor de muncă şi dispariţia slujbelor de calificare mijlocie

Neoliberalismul intensifică o tendinţă apărută pe piaţa muncii încă de la începutul perioadei postbelice, de-a lungul căreia şomajul pe termen scurt a reprezentat un procent în scădere din şomajul total. Începând cu sfârşitul anilor ’60, şomajul pe termen lung a fost în permanentă creştere. Dacă ne uităm la ciclul economic de-a lungul ultimilor patruzeci de ani, e evidentă o tendinţă de rău augur: la fiecare expansiune ciclică a economiei, rata şomajului pe termen lung rămâne fie la nivelul expansiunii precedente, fie peste acesta. Într-un cuvânt, în ultimii patruzeci de ani, şomajul pe termen scurt a fost în scădere, iar cel pe termen lung în creştere, ca procent din şomajul total. Şi mai important pentru ceea ce ne interesează acum, persistenţa şomajului e strâns legată de dispariţia slujbelor mediu plătite. Drept urmare, slujbele prost plătite cuprind un procent din ce în ce mai mare din totalul slujbelor.

Există oare o explicaţie structurală[1] pentru proliferarea disproporţionată a slujbelor de calificare joasă şi prost plătite? Cheia unei explicaţii lămuritoare este remarca făcută în New York Times vara trecută după care „dispariţia slujbelor mediu plătite şi de calificare mijlocie este parte a unei tendinţe pe termen lung pe care unii o descriu drept o «golire de miez» [hollowing out] a forţei de muncă“ (Majority of Jobs Pay Low Wages, Catherine Rampell, 30 aug. 2012). O „golire de miez“ implică polarizare, emergenţa unei structuri de inegalitate în interiorul pieţei locurilor de muncă. Piaţa locurilor de muncă se bifurcă la o extremă cu slujbe de înaltă calificare, bine plătite şi bazate pe o educaţie avansată, iar la cealaltă extremă cu slujbe de joasă calificare, prost plătite şi bazate pe o educaţie redusă. Multe cercetări din ultimii ani[2] aruncă o lumină asupra acestui fenomen şi pun implicit sub semnul întrebării explicaţiile date de obicei, cum că această pierdere de slujbe se datorează în mare măsură delocalizării şi externalizării producţiei, că e concentrată în industrie şi că e rezultatul unei nepotriviri între calificările cerute de angajatori şi nivelul de calificare al celor ce-şi caută de lucru. Citatul din Keynes de la începutul acestui articol este mai aproape de realitate.

Atât în ştiinţele naturale, cât şi în cele sociale, o nouă înţelegere a realităţii e adesea rezultatul folosirii unor categorii precise. În cazul nostru, e un tip anume de slujbe care dispare, dar categorii precum calificare joasă, calificare înaltă, manual, cognitiv, bine plătit, prost plătit nu reuşesc să descopere mecanismele sistemice care provoacă creşterea polarizării pieţei muncii. Ceea ce contează e că dispar slujbele de rutină. Acestea sunt slujbe cu sarcini constând într-un set specific de activităţi îndeplinite de muncitori ce urmează instrucţiuni şi proceduri bine definite. Ele nu sunt doar slujbe manuale ori de „gulere albastre“ ţinând de producţie şi mantenanţă, cum ar fi cele de mecanic, diagnostician auto, operator şi asistent de maşină, procesator de carne, zidar-betonist, croitor, prelucrător şi asamblor. Ocupaţiile de rutină includ şi „activităţi cognitive“ în vânzări, ori „asistenţă birocratică şi administrativă“, precum cele ale secretarilor, vânzătorilor cu amănuntul, anumitor angajaţi din birourile juridice, casierilor de bancă, agenţilor de voiaj, funcţionarilor ocupaţi cu corespondenţa şi prelucrătorilor de date.

Slujbe pe cale de dispariţie, automatizare, robotizare şi computerizare

Acestea sunt tipurile de ocupaţie de rutină în care automatizarea, robotica şi folosirea calculatoarelor uşurează înlocuirea muncii omeneşti cu maşini. În unele cazuri, munca este eliminată cu totul şi toată treaba e făcută de maşini sau calculatoare, dar situaţia obişnuită e cea în care tehnologia reduce parţial cererea de muncă de calificare mijlocie. Cei mai mulţi dintre noi sunt familiarizaţi cu înlocuirea casierilor de bancă prin bancomaturi, a muncii de secretariat prin calculatoare personale şi/sau prin SIRI, „asistentul personal inteligent “ al lui Appel integrat unui iPhone, cu casele de marcat automate din magazinele alimentare, cu terminalele funcţionând în regim de auto-servire din aeroporturi, cu magazinele de casete video înlocuite de servicii de expediere de DVD-uri comandate pe internet şi de televiziuni prin cablu şi cu serviciile telefonice cu clienţii înlocuite de roboţi şi de liste gata făcute de întrebări şi răspunsuri plasate pe internet. Un birou în anii ’80 cu 40 de angajaţi lucrând fără calculatoare ar avea nevoie la începutul anilor ’90 de numai patru muncitori folosind patru calculatoare. Productivitatea – produsul pe unitatea de muncă consumată – biroului poate fi îmbunătăţită mai departe nu prin adăugarea de muncitori calificaţi şi nici prin înlocuirea unor muncitori mai puţin productivi cu calculatoare mai productive, ci schimbând calculatoare şi programe mai slabe cu altele mai puternice. În primul caz, muncitorii existenţi au fost înlocuiţi de calculatoare. În ultimul caz, muncitorii potenţiali au fost ţinuţi departe de locul de muncă de calculatoare mai bune. De unde reducerea însemnată a cererii de angajaţi de birou.

Automatizarea şi robotica au efecte asemănătoare. Efectele agregate ale tuturor felurilor de mecanizare se simt în întreaga piaţă a muncii. În industrie, cererea de mecanici şi operatori de maşină e în scădere. Munca de rutină din transporturi şi depozitare e de asemenea pe cale de dispariţie. Toate astea sunt de rău augur pentru o serie întreagă de slujbe care sunt supuse unei reduceri permanente datorită progreselor tot mai mari în dezvoltarea mijloacelor de producţie care economisesc muncă. În clipa de faţă, lucrul acesta e cel mai vizibil în industria electronicii informatice. Roboţii fac aproape toată munca, realizând cea mai valoroasă parte a calculatoarelor, placa de bază, care adăposteşte microprocesoarele şi memoria. Muncitorii strecoară înăuntru bateriile şi fixează ecranul. Un cercetător care face analize pe termen lung ale acestei industrii prezice că „«roboţii» vor înlocui majoritatea muncitorilor, deşi va fi totuşi nevoie de câţiva oameni care să supravegheze roboţii“ (Catherine Rampell, When Cheap Foreign Labor Gets Less Cheap, The New York Times, 7 decembrie 2012).

Sudura este în principiu atotprezentă în producţia de obiecte informatice. Pierderea de locuri de muncă în acest domeniu e masivă datorită exclusiv folosirii crescânde a sudurii cu arc robotizate spre a înlocui sudura manuală. Roboţii fac de două ori mai repede treaba pe care o fac muncitorii. Încărcarea şi descărcarea maşinilor se fac mult mai eficient de către roboţi. O maşină care e încărcată manual “aşteaptă”, adică e neproductivă, mai mult decât una încărcată de roboţi. Un robot e mai rapid decât un operator uman pentru că nu trebuie să aştepte oprirea unui tăietor sau a unei piese ori deschiderea unei uşi. În schimb, robotul are acces la piese prin partea de sus a maşinii şi le descarcă imediat ce sunt gata. Conform unui studiu, maşinile încărcate de roboţi au realizat 545.000 de piese pe an, pe când operatorii au produs numai 445.000. Iar roboţii nu iau masa de prânz şi nu fac pauze, astfel încât angajatorul obţine de la ei 8 ore de muncă pe zi, iar nu cele 7,5 cerute de muncitori. Şi nici un singur robot nu a început să facă grevă.

Până de foarte curând, majoritatea comentatorilor era de acord că, de vreme ce oamenii nu sunt maşini, există o limită în automatizarea forţei de muncă, fixată de factori precum recunoaşterea formelor şi comunicarea umană complexă. Există cu siguranţă o asemenea limită, dar ea nu e atât de greu de trecut pe cât au crezut unii dintre noi. Producătorii de echipamente caută întotdeauna posibilităţi sporite de reducere a contribuţiei umane la productivitate, iar experimente de succes din ultimii doi ani dezvăluie potenţialul fantastic al tehnologiilor digitale şi rapiditatea cu care se realizează progresele.

În 2004 a fost construit un vehicul fără şofer destinat să se deplaseze pe un drum de 150 de mile prin Deşertul Mohave. Nici urmă de oameni ori infrastructură, doar nisip şi spaţiu. Vehiculul a dat greş cu 8 mile înainte de a ajunge la destinaţie şi a avut nevoie de ore întregi spre a parcurge acea scurtă distanţă. În 2010, Google a reuşit să automatizeze complet o flotă de Toyota Prius. Aceste maşini s-au deplasat mai mult de 1000 de mile de drum fără niciun ajutor omenesc şi mai mult de 140.000 de mile numai cu o intervenţie omenească neînsemnată. Condusul în trafic fusese multă vreme dat ca exemplu de activitate care cere competenţe complexe în recunoaşterea formelor, neputând fi supusă digitalizării.

Un caz clasic de comunicare complexă este traducerea dintr-o limbă omenească într-alta, care cere un grad înalt de sensibilitate emoţională şi capacitatea de a jongla cu ambiguitatea. Totuşi, limbajul folosit în serviciile obişnuite de afaceri depinde mai puţin de aceste abilităţi. Compania de servicii de traducere Geofluent în parteneriat cu IBM a încercat să asigure o traducere automată îndeajuns de bună pentru nevoile mediului de afaceri. Ele au dezvoltat o tehnologie capabilă de traducerea mesajelor din discuţiile online trimise de clienţi spanioli şi chinezi unor angajaţi vorbitori de engleză. Nouăzeci la sută din expeditori au găsit traducerea folositoare.

Este posibil să provocăm maşina cu şi mai multe probleme de rezolvat, combinând realizările în recunoaşterea formelor de care am vorbit mai înainte şi comunicarea umană complexă? Un supercalculator numit Watson a fost proiectat să găsească întrebările din spatele unor răspunsuri [gata formulate] ce-i sunt prezentate. Cu alte cuvinte, lui Watson i s-a cerut să joace popularul joc Jeopardy. Maşina execută o serie extraordinar de complicată de căutări [în baza ei de date] şi apare cu un set de posibile soluţii. Acestea sunt apoi analizate şi sortate [spre a rămâne cu cea mai bună]. Lucrul acesta se face cu aşa o viteză şi precizie, că primii doi din cei mai experimentaţi concurenţi din istoria spectacolului de televiziune sunt învinşi de maşină într-un concurs televizat.

Astfel de exemple nu ne arată numai cât e de uşoară înlocuirea slujbelor de rutină cu maşini, dar de asemenea cum munca ce scapă rutinei şi care până de curând era oarecum neatinsă de calculatoare, automatizare şi robotică poate fi acum restrânsă sau desfiinţată prin progresul tehnologic. Acestea sunt cauzele răspunzătoare de polarizarea slujbelor vizibilă începând cu anii ’80. Un studiu recent al Băncii Rezervei Federale din St. Louis dezvăluie că locurile de muncă s-au concentrat tot mai mult în zona activităţilor cel mai bine şi cel mai prost plătite, în vreme ce slujbele de calificare şi retribuţie mijlocie dispar constant. Aproape toate aceste slujbe pe cale de dispariţie implică sarcini de calificare mijlocie de rutină, dintre care multe sunt tot mai mult realizate de maşini.

Începând cu anii ’70, procentul muncitorilor îndeplinind activităţi cognitive şi manuale de rutină nu a scăzut doar în SUA, ci şi în Europa, crescând în schimb proporţia celor care nu fac asemenea treburi. Aceste schimbări în aportul muncii nu au fost evidente în decada anilor ’60, anterioară apariţiei calculatoarelor. Dar în fiecare deceniu care a urmat, schimbarea s-a accelerat. În 1984, munca de rutină reprezenta 54,6% din totalul locurilor de muncă, pe când în 2011 era de 44%. Ca parte din întregul forţei de muncă, ea a scăzut de la 50,4% în 2000 la 44,6% în 2011.

Revenire economică fără locuri de muncă şi dispariţia slujbelor de rutină

În ultimii ani am făcut cunoştinţă cu cinica noţiune de „revenire economică fără locuri de muncă“. În cea mai mare parte din istoria economică a SUA, acest termen ar fi fost respins ca auto-contradictoriu. Faptul că face parte acum din limbajul economic obişnuit e mărturia unei reviziuiri conceptuale majore în discursul propagandei: dacă economia îşi revine, ăsta nu e un motiv pentru a aştepta ca şomerii să-şi găsească de lucru. Revenirea economică e tratată acum ca fiind compatibilă cu scăderea nivelului de trai. Aşteptările scăzute şi acceptarea dificultăţilor de lungă durată ale clasei muncitoare sunt încorporate în ceea ce ni se spune să privim drept revenire. Această inovaţie economico-politică se cere cercetată mai îndeaproape. Vrem să ştim de ce revenirile economice de după 1990 s-au făcut fără noi slujbe şi ce le face să fie aşa. Ceea ce ne va da o imagine clară despre ce se petrece de fapt în „revenirea fără locuri de muncă“, deosebind-o de revenirea ciclică postbelică normală.

Cheia stă în importanţa tot mai mare a unui tip aparte de şomaj, pomenit de Keynes în citatul de mai sus ca „şomaj tehnologic“ şi legat de progresul mecanizării descris mai înainte. Acesta nu e genul de şomaj prezent într-o recesiune obişnută, care dispare odată ce economia îşi revine. Peter S. Goodman a anticipat corect în The New York Times că revenirea care va urma recesiunii din 2009 nu va aduce destule locuri de muncă spre a reduce nivelul record al şomajului de lungă durată (The New Poor: Millions of Unemployed Face Years Without Jobs, 21 Februarie 2010). El descrie noii săraci drept „oameni obişnuiţi de multă vreme cu confortul vieţii clasei de mijloc, care se sprijină acum pe asistenţa publică pentru prima dată în viaţa lor – şi probabil o vor face ani buni de acum înainte“. Ce e deosebit în revenirea economică fără locuri de muncă?

Să ne uităm la ultimele şase reveniri economice – după recesiunile din 1970, 1975, 1982, 1991, 2001 şi 2009 – şi să comparăm slujbele pierdute în timpul perioadelor de declin cu cele refăcute în timpul revenirii care le-a urmat. După recesiunile din 1970, 1975 şi 1982, şi-au revenit atât producţia, cât şi locurile de muncă. Slujbele pierdute în vremea recesiunii, inclusiv slujbele de rutină, au fost recuperate odată cu revenirea. Iar slujbele de rutină reprezentau cea mai mare categorie de muncă din această perioadă. Or, tocmai dispariţia acestora distinge recesiunile din 1991, 2001 şi 2009 de celelalte. În timpul acestor recesiuni, slujbele de rutină însemnau mai mult de 50% din totalul locurilor de muncă şi au fost răspunzătoare de practic toate slujbele pierdute. Cel mai important, acest tip de slujbe nu şi-a revenit niciodată peste fundul curbei şi nici nu s-a apropiat de vârful său de dinaintea recesiunii. Declinul permanent al locurilor de muncă de calificare mijlocie ca procent din totalul locurilor de muncă poate fi constatat aproape în fiecare an începând cu 1984. Iar recesiunile din 1991, 2001 şi 2009 au fost primele care ne-au pus în faţa revenirii fără locuri de muncă. Revenirea economică fără locuri de muncă se datorează, aşadar, dispariţiei muncii de rutină, ca şi polarizării pieţei locurilor de muncă de-a lungul acestor ani.

Care e cauza răspunzătoare de pierderea acestor slujbe? Există, pare-se, un consens greşit al Stângii, după care fenomenul s-ar explica prin delocalizare/externalizare. Aproximativ o treime din întreaga muncă industrială, circa 6 milioane de slujbe, s-a pierdut începând cu 2000. Dar exportul de locuri de muncă nu reuşeşte să explice cea mai mare parte a acestei situaţii. „În vreme ce multe din aceste slujbe s-au pierdut datorită competiţiei cu ţări cu salarii scăzute, şi mai multe au dispărut datorită maşinilor informatizate care pot face treaba a 10 sau uneori 100 de muncitori.“ (Adam Davidson, Skills Don’t Pay the Bills, The New York Times, 20 noiembrie 2012) Aceasta e o pierdere permanentă de locuri de muncă şi contribuie la inegalitatea specifică polarizării pieţei muncii: „Acele slujbe nu se mai întorc, dar mulţi cred că viitorul industriei (şi, într-un anumit sens, viitorul economiei americane) stă în pregătirea noii generaţii pentru slujbe industriale de calificare înaltă – acele slujbe care cer oameni ce ştiu să conducă calculatorul ce conduce maşina“.

Articolul din Times nu se întreabă ce se va întâmpla cu milioanele de muncitori rămaşi după ce mult mai puţinii muncitori nou formaţi vor fi fost găsiţi. Dacă „slujbele nu se mai întorc“, vor fi muncitori, o grămadă de muncitori, a căror unică alternativă va fi şomajul de lungă durată sau munca prost plătită de joasă calificare. Iată deci austeritatea neoliberală pentru mase. Acesta e perspectiva pe termen lung.

Investiţii, ciclu economic şi dispariţia muncii de rutină

Unii cercetători au remarcat că accelerarea dispariţiei slujbelor de rutină se petrece numai în timpul fazei descendente a ciclului economic, trăgând concluzia că aceste pierderi de slujbe sunt în mod esenţial, chiar dacă nu exclusiv, un fenomen legat de ciclul economic. Tendinţa marii majorităţi a economiştilor de a asocia direcţiile pe care le ia şomajul cu mişcarea ciclică explică probabil această observaţie ciudată. Însă dispariţia muncii de rutină e permanentă şi se explică prin cauze independente de natura ciclului economic. Şomajul creşte într-adevăr în timpul fazei descendente, dar asta e o observaţie tautologică. Dacă suprapunem o grilă ciclică peste orice factor care are o tendinţă descendentă, vom observa cu siguranţă un model care seamănă cu mişcarea unei roţi cu clichet [a ratchet-like pattern]: vom vedea mişcări bruşte alternând cu perioade de linişte. Dar ce se întâmplă dacă îndepărtăm grila? Vedem o tendinţă descendentă de lungă durată în evoluţia muncilor de rutină nicidecum proprie recesiunilor.

Asta nu înseamnă că fazele descendente sunt lipsite de relevanţă în înţelegerea dispariţiei slujbelor de rutină. Dar nu trebuie să ne uităm la alternanţele din pierderea locurilor de muncă, ci la tipul de investiţie care e asociat contracţiei economice. Există două tipuri de investiţie de capital, extensivă şi intensivă. Prima constă în mărirea bazei echipamentelor existente cu scopul de a lărgi producţia şi tinde să se întâlnească mai ales în perioadele de expansiune. Ultima presupune investiţii în echipamente noi, mai eficiente, uneori pentru a lărgi producţia, dar întotdeauna pentru a spori productivitatea, şi se petrece mai cu seamă în perioadele de declin economic. În timpul declinului, veniturile din vânzări se micşorează astfel încât menţinerea profiturilor se face în primul rând prin reducerea costurilor. Şi tocmai asta e miza introducerii unui echipament mai productiv (şi a accelerării procesului muncii) de felul calculatoarelor mai bune şi al altor tipuri de maşini care asistă sau înlocuiesc munca. Angajaţii făcuţi din silicon îi substituie pe cei făcuţi din carbon. Iată de ce trebuie să ne aşteptăm la accelerarea dispariţiei slujbelor de rutină în timpul contracţiilor economice.

Risipirea miturilor despre delocalizare şi externalizare

Am remarcat mai sus că delocalizarea şi externalizarea nu sunt cauzele cele mai importante ale pierderii de locuri de muncă din ultimii ani. De fapt, un număr în creştere de companii industriale americane „relocalizează“ slujbele mutate înainte în ţări cu salarii scăzute. Se pare că firmele din Statele Unite nu au ţinut seama de unele din costurile semnificative ale producţiei de peste mări. Transportul, în mod special, s-a dovedit a fi problematic. Gadgetul trebuie transportat în portul chinezesc, încărcat acolo, descărcat în SUA şi transportat la destinaţia finală. Ceea ce poate să ia de la patru la şase săptămâni. Acest cost poate să crească semnificativ, după cum au aflat companiile, în urma unor evenimente precum greva din porturile Costei de Vest din 2002. Complicaţiile din patrie cu securitatea au prelungit şi mai mult durata transportului.

Companiile descoperă mult prea des că produsul, odată ajuns pe ocean, nu corespunde normelor şi trebuie refăcut. (Muncitorii chinezi sunt plătiţi adesea la bucată, astfel încât contează doar numărul.) Iar aceste produse nu pot fi trimise pur şi simplu înapoi. Apoi sunt taxele ce trebuie plătite în ambele porturi. Sunt costurile adiţionale de export din SUA în punctul de producţie al materiei prime indisponibile peste mări. Călătoriile reprezentanţilor companiilor americane pot fi lungi şi costisitoare. Şi mai sunt costurile necontrolabile: nerespectarea proprietăţii intelectuale şi fluctuaţiile imprevizibile ale cursului de schimb. Întreaga afacere a urcat în mod evident la un cost neprevăzut şi neplăcut. Un studiu a descoperit că aceste costuri controlabile şi necontrolabile se pot ridica până la 24 la sută din totalul costului produsului.

Mai puneţi la socoteală micşorarea distanţei care separă salariile, de pildă dintre China şi SUA (nivelul salariilor ajustat la inflaţie aproape că s-a triplat în China începând cu 2000, în vreme ce venitul mediu al unei gospodării din Statele Unite de-a lungul aceleiaşi perioade a scăzut), şi stimulentul de a produce peste mări se micşorează. Reducerea pe mai departe a dezavantajului pe care-l reprezintă salariile mai mari din SUA pentru angajatori vine din faptul că o mare parte din munca adusă înapoi în Statele Unite este o muncă cu valoare adăugată ridicată datorită producţiei automatizate. Iar salariile relativ înalte nu contează prea mult dacă oricum nu e nevoie de muncitori.

Plângerea după care China a „furat slujbe din America“ e foarte înşelătoare. În perioada 1995-2002, China a pierdut 15 milioane de slujbe industriale, SUA au pierdut 2 milioane, iar întreaga lume a pierdut 22 de milioane. Marea lor majoritate a dispărut din cauza automatizării şi a altor inovaţii care sporesc productivitatea. Aşa cum a subliniat un specialist al problemei, „industria se va îndrepta spre ţările ale căror companii câştigă cursa automatizării (…)“ (Rick Schneider, Robotic Automation Can Cut Costs, Manufacturing Engineering, noiembrie 2005). Competiţia internaţională a automatizării ar urma să ia locul competiţiei salariilor. Şi, după cum se vede, ţările dezvoltate se automatizează într-un ritm rapid pe măsură ce cresc salariile în ţările mai puţin dezvoltate.

E clar că înlocuirea muncii prin maşini e o tendinţă de termen lung a dezvoltării capitaliste care va deveni vizibilă la scară globală. Keynes a susţinut că dispariţia surselor private de locuri de muncă ar trebui compensată prin creşterea numărului locurilor de muncă publice cu ajutorul unor programe de lucrări publice. La asta se referă în mare măsură insistenţa lui Keynes asupra “socializării investiţiilor”. E uimitor că J.-B. Say, ţinta criticii lui Keynes când vine vorba de ideea că pieţele capitaliste tind spre echilibru (Legea lui Say: “Oferta îşi creează propria cerere”), pare să fi sprijinit lucrările publice ca fiind răspunsul raţional la şomajul datorat tehnologiei. Într-un Tratat de economie politică (1832), Say scrisese că “(…) o administraţie binevoitoare poate avea în vedere utilizarea forţei de muncă inactive sau devenite inutilă în realizarea pe cheltuială publică a unor lucrări de utilitate publică precum canale, drumuri, biserici sau altele asemenea (…)”. Ce ziceţi de asta? Da, “o administraţie binevoitoare” chiar ar putea face aşa ceva, dar…

Logica permanentă a capitalului

La sfârşit, să ne uităm la logica de lungă durată a capitalului. În capitalism, mijloacele de producţie, echipamentele reprezintă costuri de producţie. Există o presiune specifică sistemului de a produce echipamente care să fie în acelaşi timp mai ieftine la achiziţionare şi mai eficiente. Comentatorii tind să treacă cu vederea prima caracteristică a inovaţiilor capitaliste. Dar ea nu e mai puţin importantă decât creşterea eficienţei spre a explica atracţia angajatorilor pentru tehnologiile digitale şi robotică. Preţul calculatoarelor din ce în ce mai eficiente a scăzut dramatic de-a lungul anilor. Iar roboţii sunt făcuţi de roboţi, un salt înainte în reducerea costurilor. Motivele capitalului de a recurge mai mult la calculatoare şi roboţi şi mai puţin la munca omenească sunt foarte puternice. Nu e nicio noutate că muncitorii sunt cuiul din pantof al capitalului. Fac grevă, sunt înceţi, se îmbolnăvesc, cer o bucată mai mare din ceea ce altminteri i-ar aparţine capitalului, cer cu încăpăţânare pauze de prânz – şi nu se termină niciodată. Cel mai extravagant vis al capitalului a fost să poată face bani făcând bani, fără acea parte supărătoare a afacerilor care constă în producţie, în lupta de a vinde produsul şi în tratativele cu muncitorii recalcitranţi. Financiarizarea a făcut ca o parte din acest vis să devină realitate. Roboţii şi calculatoarele se pot ocupa de restul.

Tendinţa istorică a capitalului de a privi cu scârbă contribuţia omenească la producţie şi productivitate merge mult, mult înapoi în timp. Există o continuitate între artizanii făcând un cabinet elegant cu picioare arcuite lucrate de mână şi Ikea. Înlocuirea fusului şi a furcii prin roata de tors datează cu mult dinaintea Revoluţiei Industriale. Mecanizarea sporită poate avea acelaşi efect asupra industriei şi serviciilor ca tehnologia agricolă asupra agriculturii. În 1900, muncitorii agricoli ocupau peste 38% din locurile de muncă din SUA. Astăzi, ei constituie 2 procente din forţa de muncă şi produc mai mult din mâncarea lumii ca niciodată.

Am atins punctul în care munca devine tot mai nepotrivită pentru recoltarea profiturilor. Atât capitalul producţiei de bunuri, cât şi cel din servicii sunt tot mai intensive. Paul Krugman a scos în evidenţă, într-un recent articol despre “schimbarea remarcabilă petrecută în detrimentul muncii la nivelul veniturilor”, că automatizarea sporeşte tendinţa spre inegalitate inerentă capitalismului neoliberal: “ceea ce tinde să modifice distribuţia veniturilor în defavoarea muncitorilor şi în favoarea deţinătorilor de capital este ‘transformarea tehnologică favorabilă capitalului’ [capital-biased technological change]” (Rise of the Robots, The New York Times, 8 decembrie 2012). Krugman mărturiseşte că a trecut până de curând cu vederea peste inegalitatea dintre capital şi muncă, concentrându-se în schimb asupra “schimbărilor importante în distribuţia veniturilor (…) printre muncitori (atunci când includem administratorii fondurilor de investiţii speculative [hedge funds] şi directorii generali printre muncitori)”. Aţi citit bine: “atunci când includem administratorii fondurilor speculative şi directorii generali printre muncitori”! Aceasta e măsura după care se ghidează gândirea permisivă spre a evita aducerea în discuţie a conflictelor de clasă. Este o formă de autocenzură intelectuală; aşa funcţionează autoiluzionarea politică.

Mai departe, Krugman mărturiseşte că actuala lui perspectivă “pare ecoul unui marxism demodat – ceea ce nu trebuie să fie un motiv pentru a neglija faptele, deşi mult prea adesea este”. Totuşi ar fi trebuit să se aştepte la asta. Şi oare nu ar trebui Krugman să conchidă că, la urma urmei, marxismul nu e chiar atât de “demodat”?

Analiza marxistă în mod special este bine înzestrată spre a aprecia într-o formă proaspătă şi creativă evoluţiile discutate în acest articol. Felul mereu surprinzător în care capitalismul sporeşte productivitatea muncii şi face astfel munca tot mai puţin necesară pentru satisfacerea nevoilor materiale ale vieţii este o indicaţie pentru ceea ce pot să devină fiinţele omeneşti. Şomajul tehnologic nu trebuie să fie o catastrofă – dar va fi în capitalism. Într-un context economico-sistemic alternativ, demodarea muncii poate fi emancipatoare, creaţia de timp liber îngăduindu-ne să facem ceea ce doar specia omenească poate să facă – să dezvolte o serie întreagă de capacităţi şi să caute un număr de satisfacţii care sunt numai la îndemâna oamenilor: a fi sculptor dimineaţa, filozof după-amiaza şi muzician seara (pentru a parafraza spusele Bătrânului). Ce ciudat că trebuie să avem aceste capacităţi doar pentru a trăi în nişte aranjamente sociale care împiedică realizarea lor. În actualele circumstanţe economico-politice, facultăţile care definesc o parte din însăşi natura umană trebuie să zacă în somnolenţă. E cu totul anormal. Atât Aristotel, cât şi Kant ar fi fost de acord cu Marx că o asemenea înăbuşire ne strică sufletele. Ca atare, aspiraţiile socialiste nu sunt nicidecum utopice, o simplă “idee mai bună”. Capitalismul însuşi le pune pe agenda istoriei şi le arată ca necesare dacă e să fim, în cele din urmă, cu totul oameni.

Alan Nasser este profesor emerit de economie politică şi filozofie la The Evergreen State College.

Sursa: Global Research, Centre for Reaserch on Globalization

Traducere de Gabriel Chindea