TEMA: Migranţii. România de “afară”
În mod normal, recensămîntul trebuia fie completat online, fie completat pe hîrtie, dar pe un suport care să poată fi citit numeric. Despuierea manuală a răspunsurilor va face ca rezultatele sondajului să nu fie cunoscute decît în 2014. Una din cifrele cele mai așteptate este evaluarea numărului de emigrați în străinătate.
Pînă atunci, cîteva date estimative extrapolate din anuarele deja existente.
În 1990, generația Revoluției, tinerii între 10-24 de ani erau 5,8 milioane. În 2005, aceeași cohortă (acum în vîrstă de 25-39 de ani) erau abia 5,2 milioane. 600 000, mai bine de zece procente, au plecat în străinătate. În grupa de vîrstă a celor care aveau 10-34 ani la Revoluție, 8,9 milioane, rămăseseră 7,9 milioane în 2005. Un milion au murit sau au plecat. Un tînăr din zece a votat cu picioarele. Cohorta 10-34 ani are în 1992 8,6 milioane de persoane. 15 ani mai tîrziu, în 2007 același grup, aceeași cohortă (cei în vîrstă de 25-45 de ani) pierde 685 de mii de persoane, 45 000 anual. Începînd din 1992, emigrează, din România, anual, 45 000 de persoane tinere. De cinsprezece ani, în fiecare săptămînă pleacă 880 de persoane, populația unui sat. În fiecare an, România se golește de un Petroșani, un Lugoj, un Pașcani sau un Tecuci. E ca și cum, în ultimii 20 de ani, s-ar fi golit șapte sute de sate ; e ca și cum ar fi emigrat întreaga populație a județului Cluj. E ca și cum s-ar fi golit județele Brăila și Caraș-Severin. Sînt (ca să reiau ceea ce au observat alți comentatori, dar nici un politician) sînt tinerii care ar fi trebuit să muncească și să aibă copii. Emigrația a rezolvat problema șomajului. Acest lucru este o platitudine, dar nu și consecințele lui : cu un șomaj de 9 % în loc de 20 %, conflictele sociale s-au atenuat. Grupurile sociale care trebuiau să se radicalizeze s-au complăcut într-o letargie resemnată. Politicienii au putut să-și continue discursul soporific despre investitorii străini și despre tineri întreprinzători, fără ca alegătorii să se indigneze. Emigrația e o soluție pentru toată lumea : pentru tineri, care își găsesc un loc de muncă, pentru bătrîni, care primesc bani din străinătate, și pentru politicieni : fără muncitori în România, nu mai au probleme cu sindicatele, nu mai există greve, nu mai există radicalizare politică. Puterea poate ignora opoziția. Opoziția poate dormi. Emigrarea e o supapă socială ; emigrații sînt asigurările sociale ale României.
E greu de estimat emigrația totală după 2007, fiindcă din acest an s-a putut ieși fără opreliști din România. Prelungind datele pre-existente, putem vorbi însă de 865 000 emigrați între cei care, la revoluție, aveau între 10-34 ani, cei care se pregăteau să intre pe piața muncii, își începeau cariera sau erau în plină carieră, între 1992-2011. Rămîne un deficit de 800 000 de locuitori ( scăderea populației între 1990, 23 206000 și cea din prezent, 21 537000). Acesta se poate explica prin diminuarea natalității sub pragul de înlocuire al generațiilor.
Putem aproxima deci că România pierde anual 95 000 locuitori, 45 000 prin emigrație, în principal din rîndul tinerilor, și 40 000 prin natalitatea redusă. (Am făcut abstracție de mortalitate, aprox. 1 la mie anual la această grupă de vîrstă, 10-34 ani). Tinerii sub 20 de ani sînt în 1990, 731 000, iar în 2007, abia 482 000. Acestea sînt cifrele îmbătrînirii României, de altfel destul de bine cunoscute.
În ce privește emigrația însă, trebuie să vorbim și de efectul de tunel. Una este emigrația unui individ singur, care nu știe unde se duce, și alta este emigrația unui individ care pleacă avînd deja rude în străinătate. Cei peste 900 000 români aflați în afara granițelor sînt un magnet care încurajează continuare emigrării.
Imigrația nu e o soluție. Și chinezii, și africanii continuă să emigreze, dar România nu-i atrage. În marile metropole industriale ale Chinei de coastă, salariul mediu lunar se apropie de 200 de euro; nimeni nu renunță la un asemenea salariu decît pentru unul considerabil mai mare.