Iarba e drogul pe „drepturi de autor”. Alcoolul e sindicat şi carte de muncă, dar e şi haos legalizat. E un drog stimulent, cauzator posibil de dezastre familiale, de ruină personală, dar cam orice consum în exces te poate distruge. Alcoolul distruge familii. La fel le pot distruge bigotismul, drogurile, cariera. Ca să nu mai vorbim că nimic nu se compară cu pierderea slujbei. Bei pentru că ai pierdut jobul sau pentru că-l ai? Ultima variantă e cea pe care o reţin idilic. Alcoolul e job sigur, e consum vesel, controlat. Alcoolul înseamnă şi ceva fight, certuri interesante între adulţi. Pe Drumul Sării am asistat într-o seară la o aprigă discuţie la o bere în picioare între doi muncitori în construcţii care dezbăteau dacă e bine sau nu să vină China peste noi. Unul ţinea cu americanii. Celălalt îi aştepta pe chinezi să vină să rupă în scheme kungfu masoneria şi băncile. Îi prefer certîndu-se decît adormiţi complet de un joint. Nu-i vreau adormiţi pe oamenii ăştia, nu ştiu să explic de ce.
Alcoolul e un mecanism pe care-l ţin foarte mulţi sub control pentru că e un drog care se învaţă uşor şi care te integrează. Cînd îl cumperi, plăteşti accize, ajuţi şi statul. Ăia care nu beau şi nu fumează sînt adevăraţii evazionişti – un evazionist fiscal (muncitor la negru pe trei lei) plăteşte totuşi o taxă la sănătate cînd bagă nişte tutun cu alcool. Băutul şi fumatul sînt, practic, în societatea noastră din ce în ce mai exclusivist-fascistă, ultima formă de prezenţă de demn-plătitor-de-taxe pe care o mai poate avea un cetăţean. Alcoolul e ca benzina, pune totul în mişcare. Dacă plăteam accize pe haşiş, poate băgam mai mult. Aşa, consum doar dacă mă serveşte vreunul mai tînăr sau mai pus pe fapte mari.
Alcoolul mai respectă o dorinţă profundă a poporului meu: nu vrem droguri culturale. Ori bem, ori ne prefacem că facem cultură şi că avem tripuri, că vedem un şarpe mare, lung de nu ştiu cîte mile? Altă dorinţă profundă: nu vrem droguri ilegale. Succesul legalelor arată cuminţenia socială extraordinară a copiilor noştri. Noi nu băgăm pe gît decît ce e aprobat de mase largi şi eventual „legalizat”.
Alcoolul e şi o formă de revendicare de la o anumită generaţie. Asta e, am o vîrstă, nu mai pot să dansez fără să se prindă ăia din jur că m-am născut imediat după Marele Cutremur din ’77. Cu muzica mă mai pun la punct cît de cît, dar am strîns deja giga de informaţie pop pe care unul de 20 de ani se pişă. Cu pastile, slotmachines ierburi, ciuperci nu prea mai am răbdare. E ca şi cum aş asculta muzică exact cît un adolescent pasionat în ziua de azi. Scuze, prea tîrziu, am consumat perioada mea de obsesie. Psihicul cică e format de copilărie. Dar toată lăbăreala numită distracţie, divertisment, hăhăială în general se formează imediat după 14 ani. Atunci se imprimă muzicile vieţii, cărţile – cine poate să se mai apuce de citit dacă n-a făcut-o în adolescenţă? – stilul în care bei, dansezi, fuţi, cucereşti, eşuezi, concurezi. Se schimbă destul de puţine după 20 de ani în matricea consumului de extatice.
Adolescenţa, perioada de cea mai mare frecangeală în infotainment, este şi cea care te ştanţează pe vecie. Nu refuz mai niciodată un fum. Dar nu mi se pare complet decisiv şi satisfăcător ca nişte beri. Şi ceva tărie. Şi cu băieţii şi fetele. Şi cu vorbărie, discuţii, tăceri amărîte, dialog nonstop – o mare reuşită pentru un antisocial cu limba legată de obicei.
Aş putea identifică o preferinţă pentru alcool exact din conflictul prezentat frust şi simpatic în piesa pusă de Sociu, de la The Streets. De acolo reiese clar că e o bătălie pierdută între două extazuri ale statului bunăstării postbelic. Valurile de alcool din anii ’50 au căpătat competiţie politică prin valurile de droguri. Esenţa îi alta. Şi una şi alta sînt droguri ale bunăstării pierdute. Sînt anestezice acum. Pînă la urmă, cred că esenţa e să ne mai şi trezim.
Well fare state-ul. Nostalgia e deci autentică. Dar la fel şi revoluţia drogurilor de mai tîrziu. Pentru că tot acolo își are rădăcinile. Adevăratul război rece s-a dat între contracultura eliberării halucinogene şi sexuale şi cultura macho-cosmonautică bine conservată în tărie. Războiul între cele două e nostalgic. Alcoolul avea în plus o esenţă militaristă, de iniţiere, macho pînă la dumnezeu. Nu de aia ţin la alcool, ţin din tot restul de motive: că totuşi e cel mai popular drog şi că mulţi îl consumă mai mult decît interesant şi înţelept. Excesele sînt excepţii. Cînd va ajunge şi iarba la înţelepciunea asta pe aici, cînd se va scutura de toată greutatea popculturală, poate o să înceapă să aibă un destin mai interesant. Dar nici n-aş proclama supremaţia ierbii, aşa ca un soi de Fukuyama divizia halucinogene.
Ironia supremă e că am crescut în popcultura drogurilor fără să am vreo idee exact de consum intens. Nu înţelegi dacă nu consumi? Habar n-am. Asta cu excesul de droguri din motive culturale ar semăna cu dopaj intens pentru un fotbal cu băieţii pe maidan. Nu pot să-l înţeleg pe Cobain pentru că n-am băgat de alea grele? Ba eu cred că a mers uns şi cu un păhărel de orice.
Aşadar, dragă Dan Sociu, pînă la urmă preferinţa pentru alcool e şi o formă de consum al istoriei noastre recente, şi o împăcare cu destinul nostru de pînă acum. O dedicaţie din nişte ani pe care tot mai mulţi îi regretă fără să încerce să pună nimic comparabil în loc:
Citiți și: