„Analiștii” spun lucruri trăsnite. Mai ales în momentele de criză, când se simt obligați să pună umărul la sprijinirea piramidei sistemului capitalist, iarăși zdruncinată de la apăsarea vârfului ei de aur și tropăielile generalilor înfierbântați. De curând ascultam o emisiune economică la postul de radio francez Radio France Internationale. Se discuta apelul unora dintre bogătașii planetei de a fi impozitați mai mult – PR stunt care se repetă de ceva timp, dar îi ia de fiecare dată prin surprindere pe purtătorii de cuvânt ai burgheziei provinciale de la gurile Dunării. Discuția ca între experți pornea de la ideea, enunțată de analistul Sorin Dinu, că protestele fermierilor din Europa au drept cauză fundamentală creșterea inflației prin politicile de reconversie tehnologică „verde”. Cică nu ar trebui ca mediul de afaceri să se ofere să plătească impozite, ci ar trebui să țină statul la respect și să-i preia funcțiile. Conversația hoinărea pe câmpii părerologiei atât de departe, încât realizatorul emisiunii s-a simțit îndreptățit la un moment dat să se exprime în felul următor: „Trebuie să ne gândim dacă impozitarea aceasta face bine sau nu, până la urmă, statului, și dacă nu cumva este un mic drog, cu ghilimelele de rigoare, pentru politicieni”. Moment în care interlocutorul, Sorin Dinu, conștient că lupta cu drogurile a fost pierdută, ridică miza cu niște exemple de antreprenori care propagă idei periculoase: Oana Bogdan de la partidul lui Dacian Cioloș și, în al doilea rând, Friedrich Engels.
Asemenea pălăvrăgeli puerile au un rol pur ideologic, se referă la corectitudinea/incorectitudinea pozițiilor propagandistice pe care le adoptă apărătorii sistemului capitalist, nu la realitatea raporturilor politico-economice. Iar ideologia burgheziei române este mereu cu cinci pași în urmă față de cea a burgheziei occidentale. Analistul de la București se face că nu înțelege aroganța bogaților care se cer impozitați și felul în care aceia aruncă vina pe statele pe care în fapt tot ei le conduc. De ce? Pentru că are convingerea înapoiată că omul de afaceri nu ar trebui să spună niciodată altceva decât portofelul lui. Crede că prin asemenea mustrări face un serviciu mediului de afaceri în general, numai că poziția lui reflectă un punct de vedere foarte mărginit. Cel al omului de afaceri care nu acceptă să plătească decât impozite mici, dar se ambiționează să construiască un metru de autostradă ca să facă în ciudă statului. Întreg mediul de afaceri din România s-a opintit timp de zece ani să adune donații private și a construit un spital public – asta în timp ce același mediu de afaceri dădea din colț în colț cu cereri de scutiri de impozite și contribuții, amnistii fiscale și contracte publice umflate. Lăudabil, bravo! Totuși, cu genul ăsta de eroizare adolescentină a individualității vei lua multe like-uri pe facebook de la micii întreprinzători locali, de la elevii cu nota 10 la educație antreprenorială și micro-managerii din clădirile de birouri din Pipera, dar nu primești aplauze la Davos.
Capitalismul occidental nu se sprijină pe experiența și opiniile noilor îmbogățiți din Estul Europei, oameni de afaceri cu rădăcina arborelui genealogic „la coada vacii”, cum se spune popular, persoane care au rămas cu învățătura la abecedarul ideologic al „Războiului Rece” și cărora idealul capitalismului „sustenabil” le este indiferent. Se sprijină pe ideile unor familii burgheze cu istorie, care se minunează că averile lor au supraviețuit pericolului comunist și se confruntă cu pericolul și mai mare al lipsei de adversari, cu forța producătoare de catastrofe a propriei libertăți fără limite. Având conștiința faptului că perfuzia de resurse oferită de victoria neașteptată asupra statelor socialiste a fost o pleașcă irepetabilă, exponenții burgheziei vestice visează că, dacă reușesc să-și gestioneze mai rațional goana după profit, familiile lor vor dăinui peste secole. Iar capitalismul durabil înseamnă „dezvoltare durabilă”, exploatare durabilă, politici fiscale durabile, agricultură durabilă, mutarea poluării pe alte continente pentru a avea parte de orașe cu aer respirabil, aproprierea și scormonirea adâncimilor oceanice în căutare de minerale pentru acumulatori electrici. Înseamnă, de asemenea, accelerarea inovării tehnologice și manageriale cu sprijinul financiar al statului, astfel încât problemele pe care sistemul le creează să fie peticite rapid, din mers, pe cheltuiala întregii societăți și cu ceva profit suplimentar pentru avangarda patronală.
Să reținem ideea că micii proprietari protestează din cauza inflației pe care o promovează tranziția tehnologică „verde” și să trecem la un alt caz, cel al lui Cristian Pantazi, care a publicat pe blogul de presă G4Media un articol cu titlu demn de includerea în programul electoral al partidului conservator-folcloric AUR pentru alegerile europarlamentare: „Unde duce deriva socialistă și ecologistă a UE: sectoare economice întregi în pericol de colaps, declin accentuat al nivelului de trai, retard digital”.
Titlul e grăitor. Conținutul nu îl acoperă în totalitate, dar nici nu îl dezminte. Care este teza articolului? Supărarea fermierilor din Europa, inclusiv a celor din România, vine din politicile ecologiste și de reglementare a piețelor pe care le-a instituit în ultima vreme Uniunea Europeană. De ce sunt acestea dăunătoare? Pentru că se opun regulilor imuabile ale pieței, legi sădite în natura umană pentru vecie. Utopia și Ursula ne duc la groapă: „Dar ce au făcut atât de grav politicile cunoscute sub numele Green Deal (Pactul Verde) și From Farm to Fork, lansate de Comisia Europeană sub președinta Ursula von der Leyen? Au negat regulile pieței, reguli care nu pot fi schimbate pentru că ele derivă pur și simplu din comportamentul uman. Or, istoria ne arată că nici o utopie și nici o inginerie socială, oricât de generoasă a părut la prima vedere, nu au putut modifica natura umană. Normele pentru fermieri cunoscute sub numele GAEC 7 și GAEC 8 îi obligă pe aceștia să își lase nelucrat minimum 4% din teren și să facă o rotație ne-economică a culturilor. Aceleași politici duc la scumpirea rapidă a motorinei și a îngrășămintelor, suprataxate pe motiv că provin din combustibilii fosili poluanți. Sunt decizii care le produc fermierilor daune majore, pe unii îi duc direct în faliment. Unele țări, precum Olanda, au dus ideologia și mai departe: au încercat să le interzică fermierilor să crească un număr prea mare de vite pe motiv că poluează. (…) Zeci de reguli, unele de neînțeles, îngreunează producția și comerțul cu produse agroalimentare într-o piață al cărei succes din anii 70-80 se baza tocmai pe libertățile fundamentale de circulație: a mărfurilor, a capitalului și a oamenilor.”
Dar de ce să ne oprim aici? Problemele industriei auto europene au aceeași sursă: „Utopia că în câțiva ani UE va putea înlocui complet mașinile cu combustibil fosil cu mașini electrice se lovește tot de regulile dure ale pieței. Vânzările de mașini electrice produse în Europa sunt în declin. Din spate vin puternic mașinile electrice produse în China iar cea mai bine vândută mașină electrică în UE rămâne Tesla, produsă de americani. În plus, materiale esențiale pentru producerea cipurilor necesare mașinilor electrice sunt în mâinile chinezilor, nu în Europa”.
Ba chiar și lipsa de corporații-gigant care să investească în AI, pe care Pantazi o consideră un veritabil indicator lipsei de inovare. În loc să inoveze, UE reglementează AI-ul, așadar UE încurcă.
Ce să mai spunem de gravele carențe de moralitate ale tinerilor europeni, care nu sunt dispuși să suporte chiar orice din partea patronilor: „Etica muncii suferă și ea în UE, sub atacul constant al sindicatelor și noilor generații care presează pentru reducerea timpului de lucru și lucrul remote, fără presiunea biroului. În acest timp, Asia și SUA cunosc creșteri semnificative de productivitate.” Ok boomer…
Spre final, inspirat de nimeni altul decât „cercetătorul Sorin Dinu”, jurnalistul Cristian Pantazi se dezlănțuie la tastatură: „Să fim bine înțeleși: e normal să luptăm pentru scăderea poluării, să cerem un transport în comun mai eficient, să impunem standarde suportabile în industrie. Dar e greșit și contraproductiv să ne lăsăm orbiți de ideologie și să credem că putem schimba regulile pieței în numele acesteia. A explicat-o perfect cercetătorul Sorin Dinu în această analiză publicată de Economedia. Noi, românii, știm perfect după 45 de ani de comunism. Așa se întâmplă însă când țipetele vedetei media Greta Thumberg sunt mai ascultate la Bruxelles, Paris și Berlin decât argumentele decente ale antreprenorilor și angajaților. Acum se manifestă efectul de pendul: excesului de socialism i se răspunde cu discursul anti-UE de către partidele extremiste.” Încă unul care nu se lasă orbit de ideologie… Ne întoarcem la nivelul narativ de tip desene animate, specific provincialismului burghez. În povestea asta, o vedetă țipă la urechile politicienilor și ei imediat se execută ca să-i facă pe plac, scoțând miliarde și miliarde din bugetele publice, în timp ce angajații se iau de mână cu angajatorii ca să recite împreună „argumente decente”.
Autorul finalizează șerpuit, să nu cumva să-l bănuim de sentimente dușmănoase la adresa organizației supranaționale. El nu are nimic cu UE, fără de care ar porni războiul în Europa (!?), ci cu indecența ei economică și deriva ideologică: „Atenție! Critica socialismului european nu înseamnă critica întregii construcții, ci a exceselor și derivei acestei ideologii. Aceasta nu e soluția, pentru că UE în sine e o construcție politică bună, iar distrugerea Uniunii ar readuce războiul pe continent (sic!). Ce trebuie să facă partidele mainstream e să corecteze deriva ideologică și să revină la decența economică” [1].
Rămâne în aer o adiere de reproș condescendent (vedeți ce-ați făcut?). Autorul e atât de mulțumit de ce a scris, încât dă articolul la tradus și în engleză, să afle și partenerii strategici cum stau lucrurile.
E greu să faci puțină ordine în acest talmeș-balmeș, dar este din start limpede că ceva nu se potrivește. În primul rând situl G4Media, care trece printre agitatorii conservatori din România care promovează idei similare (Turcescu, Tucă, Cristoiu, Gâdea & co.) drept un bastion al „progresismului” (numit popular și „tefelism”). Apoi, faptul că descrierea stării de fapt este întoarsă cu susu-n jos, iar Ursula von der Leyen, o ministră a războiului conservatoare din Germania, cu ascendență burgheză colonială și nume aristocratic, e înfățișată ca o campioană a socialismului utopic ecologist, nu este atât de izbitor cât înfierarea Comisiei pentru delicte ideologice de socialism și ecologism.
Pentru început, să dăm deoparte ciorba ofurilor fundamentaliștilor pieței, reîncălzită a nu știu câta oară. Mai întâi greșelile de logică. Nu are nici un sens să acuzi reglementarea pentru incapacitatea companiilor din UE să concureze cu cele din SUA și China pe piața internă a mașinilor electrice. De fapt, tocmai expunerea la competiție, deschiderea pieței, generează acest efect. Iar dacă UE a anunțat că se vor vinde numai mașini noi cu emisii 0 din 2035, a făcut-o tocmai ca să-i asigure pe patronii firmelor continentale de profil că vor beneficia garantat de contracte publice și private, peste subvențiile dubios de mari, ca să nu mai rămână prea mult în urmă la actuala revoluție industrială pornită de SUA și accelerată de China[2].
La fel, dar pe latura contactului cu realitatea, cum pot „regulile pieței” dezlănțuite de marile concerne comerciale globale să îmbunătățească viața agricultorilor în locul reglementării pieței, în locul acțiunii statului, despre care știm că are mandatul de a-și proteja cetățenii? Micii proprietari din agricultură tocmai asta acuză, lipsa de protecție din partea statului, reducerea sau eliminarea unor subvenții și facilități fiscale, concurența „neloaială” din partea comercianților importatori, abuzurile monopoliste ale marilor lanțuri comerciale de desfacere cu amănuntul și ale intermediarilor lor, tratatele de liber schimb – care încurajează poluarea (inclusiv creșterea emisiilor de gaze carbonice) și care fac ca fermierul din Franța să fie pus la același punct de start cu cel din Argentina, Brazilia sau Noua Zeelandă, deși lui i se interzice să folosească o listă întreagă de otrăvuri care cresc producția. Însăși istoria războiului din Ucraina pornește cu un acord comercial pe care diplomații UE îl voiau cu disperare semnat de președintele ucrainean Ianukovici.
Micii proprietari văd că sunt înlocuiți de marile concerne agricole internaționale și sunt exasperați de faptul că promisiunea unei vieți libere și prospere le este spulberată. Suspendarea restricțiilor de import pentru produsele din Ucraina în 2022 nu are nicio legătură cu reglementările stricte și protecția mediului, dimpotrivă. Nu faptul că poți primi subvenții dacă aplici eco-scheme care ajută pământul să se odihnească îi scoate din minți pe micii proprietari agricoli est-europeni, ci faptul că infrastructura de valorificarea le-a fost ocupată, ceea ce a dus la umflarea costurilor, iar piața a fost saturată cu produse, ceea ce a dus la scăderea veniturilor. Împotriva oricărei logici economice, anularea restricțiilor de import s-a realizat într-o perioadă de inflație catastrofică la nivelul UE, ceea ce a amplificat absorbția mărfurilor și pierderile fermierilor.
Cine încearcă să ne convingă că majoritatea micilor proprietari din agricultură dorește să ne otrăvească sau să secătuiască pământul este pur și simplu rău intenționat. Jungla goanei după profit („regulile pieței”) îi determină să adopte comportamentul distructiv al marilor corporații agro-industriale ce se războiesc pentru poziția de monopol. Nu cred că sunt prea naiv dacă presupun că de fapt ei doresc ca regulile ecologice să se aplice în mod just, fără excepții, fără păcăleli și furtișaguri, astfel încât să fie bine, să nu fie rău. Dar văd că povara conservării mediului nu e distribuită corect, că marii proprietari de capital au întotdeauna câștig de cauză și că Europa „verde” este o Europă a minciunilor și a corupției legalizate la nivel înalt (Europa lobby-urilor).
Nu în ultimul rând, succesul pieței agricole comunitare din anii ‘70-’80 la care se referă Pantazi este succesul prețurilor garantate, al cotelor de lapte, al „cantităților maxime garantate”, pe scurt, al protejării sectorului agricol continental față de acțiunea speculațiilor financiar-comerciale. Politica agricolă comună (PAC) a fost reformată ulterior în anii ‘80-‘90 pentru înlocuirea acestei pârghii cu cea a subvențiilor în contextul presiunilor neoliberale pentru „disciplină bugetară” și al renegocierii Acordului General asupra Comerțului și Tarifelor (GATT, Runda Uruguay). Ulterior, s-a produs o diluare din ce în ce mai mare a PAC, sub pretextul descentralizării și „adaptării la piață”, concomitent cu mimarea de către autoritățile europene a grijii părintești față de sănătatea mediului și a cetățenilor. Dar întotdeauna alte obiective vor avea câștig de cauză. Ce altceva arată prelungirea din nou a autorizării de folosire a glifosatului[3], una dintre cele mai dubioase otrăvuri împotriva plantelor? Ce altceva arată persistența sistemului de piață privatizat și speculativ pentru tranzacționarea energiei, care expune chiar și prețul energiei achiziționate de consumatorii casnici la tulburările emoționale ale proprietarilor de capital și obligă autoritatea publică să plătească oalele sparte de profitori?
Iar proiectele militare ale statelor Uniunii vin înaintea oricăror considerente de ordin ecologic. Sigur, odată ce gazul și petrolul rusesc au devenit strugurii acri de care UE zice că nu vrea să se mai atingă, hotărârea declarativă de a susține cu orice preț obiectivele „Pactului Verde” s-a manifestat din plin. Socialiștii și ecologiștii germani nu mai au nicio rezervă în aprovizionarea cu arme a operațiunilor militare de apărare a Ucrainei, s-au angajat în susținerea unui război de uzură. Totuși, criza energetică creată de război a lovit nu numai competitivitatea economiei continentale, ci și obiectivele ecologice[4]. Creșterea consumului de cărbune și importul de gaz lichefiat nu e chiar ce-și visează activiștii ecologiști, deși suntem încurajați cu asigurări că mergem înainte cu ecologia și toată lumea care contează va fi ok cu pierderile economice pe termen lung.
Dar oare așa vor sta lucrurile? Adăugarea crizei energetice geopolitice și cheltuielilor cu războiul la efectele pandemiei a creat un munte de inflație. Relativa și inegala redresare ce a urmat s-a făcut cu prețul creșterii ratei dobânzilor. Din pricina ciclului sezonier de producție fermele familiale au aflat primele ce înseamnă asta. Care este reacția liderilor europeni la proteste? Iată-l pe Gabriel Attal promițând o „reînarmare agricolă” – isteria războinică are momentele ei de sublim stilistic – într-un discurs inaugural în care a spus „reînarmare” de 14 ori și „sărăcie” o singură dată. Iată-l pe Emmanuel Macron luându-se la trântă cu rotația culturilor la Bruxelles. Adică făcând ce? Reprezentând punctul de vedere al președintelui FNSEA (Fédération nationale des syndicats d’exploitants agricoles), Arnaud Rousseau, delegat al marilor proprietari agro-industriali, cunoscut pentru lupta lui îndârjită împotriva ecologiei. Iar „ecologista” Ursula pare să fie deschisă la ideea renunțării la pârloage.
Se vede aici una dintre funcțiile propagandei anti-ecologiste românești. Aduce în prim plan și justifică iritarea față de reglementări pentru a acoperi mârâielile fermierilor în privința daunelor create de lobby-urile financiar-comerciale și geopolitica războiului cu Federația Rusă. Aruncă o prelată de camuflaj peste elefantul din încăpere, modul irațional și injust în care este repartizat în societate costul alianței militare euro-atlantice împotriva Federației Ruse: cu sacrificii prea mari jos și profituri prea mari sus.
În al doilea rând, ajută guvernul României (guvernul stabilității), al cărui ministru al agriculturii a redus imediat toate problemele fermierilor români cu mărfurile din Ucraina la regulamentul pârloagelor. Timida imitație de blocadă cu mașini grele organizată de liderii micilor proprietari de firme din agricultură și transporturi a fost întâmpinată de presă și de guvern cu insinuări de trădare putinistă. Când proprietarii au simțit pulsul media și s-au lepădat de politicienii rău famați (Simion și Șoșoacă), presa a întors ochii întrebător către guvern, iar de acolo a venit un nou consemn: schimbăm subiectul.
În al treilea rând, se apropie alegerile europene. Desigur, problema cheie a acestui scrutin nu e fanatismul socialist și ecologist al conducerii conservatoare a UE și al colaboratorilor ei – absurditate evidentă. Însă, pentru Partidul Popularilor Europeni, cocoțat la conducerea UE de pe vremea când Traian Băsescu vorbea în parabole cu licurici, este important ca socialiștii și ecologiștii să poarte vina, cu atât mai mult că, pe măsură ce alegerile din SUA cresc rolul UE în susținerea materială a războiului din Ucraina, cetățenii europeni s-ar putea să fie din ce în ce mai puțin dispuși să creadă că acest război este o investiție. Mesajul: Ursula poate fi îmblânzită, dar nu cereți oferte electorale mai la stânga, că va fi mult mai rău.
[1] Șerpuiala pe ton hotărât pare să fie o semnătură stilistică a autorului, care scria nu demult despre dezastrele create de PNL în sistemul judiciar sub îndrumarea președintelui Iohannis, dar nu se putea abține să nu-i laude pe politicienii americani și europeni care patronează întreaga situație. Altfel spus, uite ce rău e ăsta, da’ prietenii lui de peste hotare care-l ajută fac bine că-l ajută: „La final de mandat, Iohannis lasă în urmă o justiție aproape distrusă ca rezultat al complicităților sale politice. (…) Iohannis e apreciat în UE și SUA, pe bună dreptate (sic!), pentru că a ținut România pe linia corectă în marile dosare strategice, precum Ucraina. Dar cu ce preț enorm: a readus la putere PSD, a promovat doar magistrați slabi sau de-a dreptul corupți, a creat și patronat o coaliție politică ce mituiește presa și distruge orice dezbatere publică” ( Cristian Pantazi, „Cinci ani negri pentru justiție. Cum a executat binomul Iohannis – Gorghiu planul lui Dragnea”, G4Media.ro, 13 ianuarie 2024, https://www.g4media.ro/cinci-ani-negri-pentru-justitie-cum-a-executat-binomul-iohannis-gorghiu-planul-lui-dragnea.html).
[2] Europa nu putea să fie cel mai mare inovator în materie de internet și IT, pentru că nu a inițiat împreunarea calculatoarelor personale cu Internet-ul (el însuși un proiect american), nici nu avea cum să capteze capitalul „investitorilor de risc” (venture capitalists) așa cum a făcut-o imensa piață chineză. În aceeași ordine de idei, magnatul american Elon Musk a pornit moda acumulatorilor casnici de mare capacitate și a automobilului electric, nu Comisia Europeană. De ce ne-am aștepta ca Uniunea Europeană să iasă în frunte? Ce o recomandă?
[3] Gero Rueter, „UE prelungeşte autorizaţia pentru glifosat”, Deutsche Welle, 16 noiembrie 2023, https://www.dw.com/ro/glifosat-ue-prelunge%C5%9Fte-autoriza%C5%A3ia-pentru-controversatul-erbicid/a-67418639.
[4] Marco Siddi, „Europe’s Energy Dilemma: War and the Green Transition”, Current History, vol. 122, nr. 842, 1 martie 2023.
https://doi.org/10.1525/curh.2023.122.842.83
Sursă foto: Reuters.