Ieftin și bun.
Singularitate a la Kurzweil nu am văzut, și nici nu se pare că voi vedea, dar de când există AI-ul chinezesc DeepSeek cu R1, cred că știu ce e aia umilința singulară a sectorului Big Tech american de curând investit cu puteri guvernamentale, dar menit în continuare să piardă miliarde gârlă.
Craii de la apus ai Big Tech-ului au aruncat cu bani în cel mai puternic om din lume că la nuntă de inaugurare. Dar asta nu e nimic nou, căci și pe vremea adminstrației Obama, Google era cel mai mare lobbyist din parcare. Ce e nou e că acum broligarhia tech și-a asumat fără prea multe scrupule mantia tehnofascista fără de care întâietatea tehnologică americană nu pare să reziste azi, că mai apoi să fie umiliți în public pe teren propriu.
Toate astea de către un AI chinez de care nimeni nu auzise până atunci având o balenă albastră pe post de logo – o mult mai ușoară și ieftină necunoscută (cum spune sloganul hop – Into the Unkown).
Ce știm însă, e că peste noapte aproape, compania NVDIA înregistrează pierderi de 600 milioane de dolari din capitalizarea la bursă. Cum se poate să asistăm impasibili la cea mai mare pierdere a unei companii americane din istorie pentru că vorba aia – aproape un trilion de dolari s-au dus pe apă sâmbetei? Coiful dacic a dispărut, dar unde s-a spulberat trilionul?
Până la un punct descompunerea liberalismului american este fascinantă, dar ce nu vedem este un anume curs istoric răsădit conștient. Ce ne scapă e un proces de identificare dialectica și contradicție nemiloasă care de la criză economică din 2008 până la Deepseek dezarticulează și rearticulează prefacerile capitalismului global.
Acest articol e o încercare stângace de a surprinde ridicolul unuia din cele mai remarcabile evenimente din istoria recentă. Voi încerca asta prin intermediul unui filme și referințe SF uitate din fostul bloc socialist și prin rapel la o perioada funestă care în istoria Chinei moderne poartă numele de Secolul umilinței sau o sută de ani de umilința națională (în chineză: 百年耻辱). E vorba de un lung hiatus care începe cu războaiele opiului din 1839 și ține pană la fondarea Republicii Populare Chineze în 1949 și expulzarea guvernului naționalist chinez susținut de americani în insula Taiwan acum 75 de ani. Victoria lui Mao în China a fost privită că o mare lovitură, o adevărata pierdere a Chinei – cum era numită în documentele oficiale din epoca de la Washington. Ce te faci când îți dau unfriend 500 de milioane prieteni?
Din tot cercul de cunoscuți și prieteni pe care îi admir și apreciez cred că sunt singurul care nu a scris nici măcar o iotă despre inteligență artificială, în afară de mici izbucniri pe chat privat, X și bluesky. Ce să mai scrii, că s-a scris atâta de te doare mintea.
Dar ce e important și ce ar trebui să se zică de fiecare când mai apare ceva despre DeepSeek este că trebuie să ne asigurăm că aceste tehnologii de ultima ora, inclusiv modelele de inteligență artificială cele mai noi, vor fi puse în slujba muncitorilor, nu a corporațiilor, în slujba cetățenilor și oamenilor de pe întreaga planetă, nu împotriva și în defavoarea lor.
Ca să nu mă simt că ultimul boșorog digital mă delectez și învăț din slideurile de excepție ceva despre raportul dintre globalizare, plus-valoare și AI, mă lupt cu exasperarea politico-epistemologică, sau încerc să mă prind cum împănează ChatGPT-ul biografia alipind veleități muzicalo-lingvistice inventate acolo unde nu există. Ba am citit și niscaiva povestiri scurte chineze de SF despre AI.
Ca dovadă că am început să mă resemnez și să primesc ilustrate de Crăciun făcute în stil Ștefan Câlția pe LSD cu mâna iute și iscusită a AI-lor, încercând să nu amețesc de cap când văd ce poate omul capabil cu midjourney, Hailuo și Stable Diffusion 1,5 LCM.
Și încă mă mai gândesc dacă să sparg calculatorul când văd videourile naziste concepute cu AI-uri AfDiste pentru campania electorală germană de anul trecut, sau când citesc despre AI militariste cu referințe biblice ațintite asupra palestinienilor.
Odată cu DeepSeek, viziunile apocaliptice și extincționiste care proliferează pe holurile conferințelor Davos devin ceva derizoriu. În loc să hrăneasca spaimele institutelor specializate în X-risk și long-termism și coșmarele inumane ale fondatorilor din SV, pentru că DeepSeek lovește în orgoliul și măreția lor. Cum încheie câinele din cartoonul First Dog on The Moon publicat în Guardian …da, de fapt DeepSeek o să ieftinească și ușureze inserția AI-ului în orice, dar cel puțin ne-am distrat nițel pe seama celor mai nașpa oameni de pe planetă asta.
Nu știu dacă Deepseek e momentul Sputnik al decadei ăsteia, dar stați liniștiți că nu va fi ultimul. Trebuie însă să ținem cont că în amintirile din copilăria lui Stephen King de prin anii 50 – lansarea Sputnik-ului – nu e o reușita a umanității. În plină logică a Războiului Rece, întruchipează pentru americani momentul de groază al realizării potențialului parității tehnoștiințifice și a pierderii cursei spațiale.
S.K., cel mai iscusit scriitor de horror și autor a nenenumărate bestseller-uri, povestește că nimic nu se compară cu groaza avută în liceu când, în timpul unei proiecții de film, totul se oprește, lumina se aprinde, dirigintele urcă pe scenă și zice elevilor: Sovieticii tocmai au lansat un satelit artificial care circulă deasupra capului nostru și nu putem face nimic. Iată, momentul acela de neputință devine un puternic resort pentru evoluția literaturii horror de gen. La fel, fără Sputnik, Arpanetul, osatura informațională care premerge Internetul nu și-ar fi primit fondul de rulment.
Aproape brusc unicornii pompați cu capital de risc (Venture Capital) încep să necheze și lumea începe să se întrebe pe bună dreptatea dacă nu cumva au stat la coadă pentru încă niște pui americani umflați cu hormoni.
Dar să nu uităm că de la el pulpo, caracatița United Fruit Company încoace, suportul unei singure companii care să le îngroape pe toate, nu a cântărit atâta în termeni geostrategici cât industria AI-ului. Trebuie să știm că dacă există o cursa a AI-ului între America și China, există una mai puțin hiper-mediatizată – cursa bananelor. De abia acum ocazia să înțelegem de ce așteptam bananele de Crăciun, mai ceva că pe ultimul Iphone.
United Fruit Company și Big Tech nu sunt chiar pe paliere de economie politică atât de diferite.
Dacă timp de ani de zile, steroizii tech Bruderschaft-ului din Valea Siliciului și-au atins ținta, se pare ego că trip-urile, boosterism-ul și capacitatea de a reconfigura industrii și de a strivi sindicalizarea în fașă, de a canibaliza și distruge creativ sectoare ale economiei funcționează doar cu garanția că securitatea naționala și hegemonia tehnologică vor rămâne neclintită.
Dacă încă mai întâmpinăm dificultăți când ne întreabă cineva ce sunt LLMs-urile sau ce pot și cum funcționează aceste modele antrenate cu muncă și timp uman înmagazinat de sute de ani în lucrări de istoria artei laboriase și milioane de volume literatură universală, am început în schimb să înțelegem cât de mare este volatilitatea piețelor eminamente speculative. Vedem zilnic cum veștile, zvnostica, pronosticurile, poveștile, așteptările anticipative dau bobarnace și provoacă valuri de boom și bust.
Dar ce este până la urmă hype-ul, laudă de sine a firmelor fruntașe fără tunurile, bazele și crucișătoarele care apară și sechestrează IP-ul? Cum să dezvolți aplicațîi care plagiază întreaga cunoaștere și sug biblioteci întregi fără să impui embargo-uri acolo unde e cazul, ba chiar să naționalizezi practic orice firma care amenința monopolul giganților autohtoni și dreptul lor de a capta toată atenția cetățenilor și utilizatorilor. Ce se întâmpla când printr-o răsturnare dialectica s-ar putea să trebuiască să îți protejezi ecosistemul tehnologic cu un mare firewall de acum încolo?
Dacă vrem să știm ce cred acum AI-urile americane despre asta e destul să îi ascultăm fulminațiile semi-coerente ale fondatorilor. Alex Karp, CEO de la Palantir Technologies care probabil a greșit microdosing-ul de nootropice cum zicea un amic, repetă în neștire și din ce în ce mai vehement că nu există scenă de tehnologie în afară Americii și că o să câștigăm. Dar uneori chiar e nevoie de gândire magică și predică motivațională la întrunirea Reagan National Defense Forum.
Și cu toate astea e multă sinceritate acolo. Poate o să înțelegem mai multe din documentarul dedicat de cineastul german Klaus Stern acestui personaj – Watching You: Alex Karp și Lumea Palantirului și de ce firma lui de turnători electronici de excepție o să transforme Pentagonul în Octogon-ul lui Pavel Coruț.
La început, rețeta de succes a fondurilor de investiții moderne țintite era menită să dea șanse acelor soldați americani betegi întorși acasă care urmau să fie transformați în antreprenori și căpitani ai industriei. Asta s-a dovedit a fi cea mai sigură rampă pentru start-up-uri născute în preajma celui de-al 2-lea război mondial și înțărcate de „tăticul capitalului de risc” Georges Doriot.
Specialist în logistică, Doriot a încercat să rezolve problema coordonării și planificării– într-o perioada când anarhia pieței nu părea așa un deziderat. Doriot nășește și asigură lipeala firmelor noi cu idei hiper tehnologice trăznite scoase parcă din reviste de Știința și Tehnică sau fanzine SF – cu fără prea multă trecere în lumea afacerilor, a fondurile de investiții private și a securității naționale.
Doriot demonstrează cu aplomb investitorilor mult prea precauți că super elasticul profesorul Trăznit o să revoluționeze totul și o să își găsească aplicații nebănuite de la sutiene la programe balistice, fără probleme de parcurs. Thomas Pynchon în Curcubeul Gravitației folosește ideea materialelor de vârf care din zgura petrochimică ajung să căptușească visele interplanetare – prin substanțe de tip Imipolex G.
Și până la urmă AI-ul nu e tot un fel de Imipolex G sau poate un fel de Unobtanium?
Dar, din păcate, pentru baronii Big Tech-ului, AI-ul nu e unobtanium, chiar dacă retoric vorbind pot pretinde că e imposibil de obținut, iată că nu necesită o finanțare egală cu bugetul și VIP-ul unei țări de mică dimensiune pe un an întreg.
Dar ai nevoie de o substanța artificială a cărei dezvoltare să o poți bloca sau retarda prin bugete uriașe care altfel statul le-ar fi risipit prin instituții de învățământ captive, vorba lui Karp, în sisteme de sănătate accesibile tuturor și domicilii la prețuri convenabile și țevi care să nu fie de plumb. Iată cum să ții pe loc dușmanul de ocazie, scoțându-l din joc prin investiții fără de care sigur nu ar fi în stare să o ia din loc.
Chiar și componentă anti-științifică a administrației americane actuale spune ceva despre rolul istoric îndeplinit de capitalul de risc – drojdia care oferea centură de siguranță programelor de R&D într-o societate în care știința și tehnologia erau privite fie cu extaz (vezi figura inventatorului Edinsonian) fie cu suspiciune (figura omului de știința nebun și a vaccinului demonic) și unde sistemele de învățământ superior puteau deveni oricând cuiburi de subversivi. Ce merită sprijinul e tot ce promite profitabilitate, în timp record, sau dacă măcar e în pierdere, atunci să ofere niscaiva avantaje verificate prin uz dublu civil/militar la nivel planetar.
Ce poți face însă când te afli în Europa de est, când pragmatic vorbind toate bunele și relele tind să vină din același loc, când realizăm că ranch-ul Soutforth Slobozia marca Texas e doar o prima etapă a unui serial Dallas care încă e în plină derulare. Mai nou, ca într-un film de monștrii japonezi, asistăm cu spaimă și indignare la harța dintre statul Texas-ul ofuscat că celălalt behemot – Blackrock arborează o agendă verde.
Marc Andreeseen, unul din dinozaurii capitalului de risc, aclamă DeepSeek și lovitura dată programului de finanțări lăbărțate, dar atunci trebuie să ne întrebam de ce în manifestul lui techno-optimist și boosterist din 2023, marea lacună este China.
Această odă adusă tehnologiei ca vector de prosperitate și fericire este totodată o glorificare fără limite a capitalismului târziu și a naționalismului patriotard nord american – care uită însă să menționeze, cum bine spune istoricul Adam Tooze, despre ce tehnologie binecuvântată este vorba și cât de atipică este ea acum de fapt în State.
Tehnologia de vârf nu mai este tehnologia tractoarelor John Deere oricât de performanțe ar fi fost ele și de bătaie lungă ca în filmul lui David Lynch The Straight Story (1999). Utilajele grele au fost de demult devansate de semiconductori și rânduri peste rânduri de coding. Andresseen însă invocă fără rușine imaginea imaculată a exploziei productiviste de după războiul mondial, cu furnale și sudori pe conducte, uitând că el nu are nimic de-a face cu John Deere ci cu finanțarea Web.03 și Netscape și cel mult cu revoluția AI-ului, care până una alta, nu are nimic de-a face nici cu sudori și nici cu tractoriști.
Având în perspectiva rolul AI-ului chinez DeepSeek și impactul lui azi, vă doresc să aveți ocazia să vedeți un film SF estic destul de greu de găsit. E o co-producție a studiourilor de film est-germane DEFA din 1976 pe nume Revoltă în Cosmos, în traducerea romanească (Staub der Sterne în orginal), și realizat de brigada artistică muncitorească futurum, cu un casting mulți-estic (cehoslovac, polonez, românesc, est german și iugoslav).
Am redescopit acest film dintr-un documentar german Utopie im Babelsberg Science Fiction aus der DDR (2021) dedicat perioadei scenografilor, designerilor și regizorilor de filme SF utopice din anii 70 și 80 produse în Germania RDGista pe platourile studiourilor Babelsberg din Berlin. Pe ambele le-am tradus și expus în cadrul expoziției Timpuri Noi. Alături de Șeful (da, numele dictatorului planetar cinematic din Revoltă în Cosmos e Șeful) planetei TEM 4 jucat de actorul brechtian Ekkehard Schall într-ununl din cele mai camp roluri ale carierei sale, puteți recunoaște actrițe și actori emeriți precum Silvia Popovici, Violetă Andrei, Mihai Mereuță, Ștefan Mihăilescu Brăila, Zephi Alșec, Aurelia Dumitrescu, Dorin Ganea și mulți alți figuranți nemenționați cu numele.
Printre locațiile planetei capitaliste TEM 4 figurează și trei locații din România pe care le-am identificat după cum urmează: vulcanii noroioși, salinele de sare Turda și tabăra de sculptură de la Măgura.
Mă intrigă filmul ăsta, care într-adevăr nu are cine știe ce efecte speciale, dar e pe fundalul unei lupte anti-imperialiste la scară inter-planetară care azi pare de domeniul trecutului. Trebuie să ținem cont că filmul Revoltă în Spațiu nu are cum să ofere explicații de tipul trilogiei Marte de Kim Stanley Robinson care, pe parcusul a trei volume consistente, desfășoară toate sinuozitățile istoriei sociale, ecologice și economice care duc la teraformarea planetei respective.
Nu aflăm nimic despre progresia unor sisteme politice diferite la nivel galactic și nici nu aflăm cum au variat aceste sisteme secvențele dezvoltaționiste, dar putem compara rezultatele lor.
Ce e cert, e că în E greu să fi Zeu scris de frații Boris și Arkadi Strugatski (1964) un SF sovietic din cadrul seriei Universul Amiază, ecranizat fabulos de Aleksei German în 2013, disrupția și diseminarea upgrade-urilor de orice tip e considerată o treaba dificilă și delicată. Într-un univers similar premizei Star Trek, dar care vădit a depășit conflictele inter-imperialiste sau, cel puțin,q imperialismul ca stadiu cel mai înalt al capitalismului, Rătăcitorii își permit să intervină în istoria altor planete prin intervenții gratuite și foarte bine dozate, că să nu zic cronometrate.
Și cu toate astea încă mă mai gândesc dacă ceea ce Vincent Garton numește într-un interviu recent din CCO, conspirația conștientă a Metacartelului este un deserviciu sau un serviciu adus unei lungi istorii de coagulare dificilă anti-colonială și instituțională alter-mondialistă a națiunilor sărace. Ce are dacă rămânem la Consiliu Mondial al fraților Strugatski, nu? Notă bene: asta o să îl întreb dată viitoare pe DeepSeek.
Poate știe AI-ul mai bine dacă dezvoltarea lui DeepSeek R1 pe model open source și cu o fracțiune din prețul capitalizării de sute de miliarde așa cum se poartă în Valea de Siliciu – înseamnă dozaj.
Dar faptul că deja cineva a instalat DeepSeek R1 pe calculatorul de buzunar cu o singură placă Raspberry Pi îmi zice că nu trebuie să-i credem de fiecare dată pe cei care cer încorsetarea soarelui cu o Sferă Dyson sau desfundarea plăcilor de șist și încă o mini-centrală atomică la scară blocului că să alimenteze cu energie infinită niște aplicații de telefon de doi lei e musai. Măcar atât.