Pornesc de la Manifestul cărţii semnat de Vasile Ernu. O temă interesantă şi o abordare provocatoare. Poate fi cartea salvată de stat? cum se face că încă trăim din ce a produs regimul Ceauşescu la nivel educaţional şi cultural? Am observaţiile mele, criticile mele şi propunerile mele.
Piaţa de idei
Două probleme. Una specific locală: izolarea cărţii ca atribut al elitei intelectuale. Şi una specific globală: izolarea cărţii ca suport – celuloza pur şi simplu nu mai ţine pasul cu nevoile şi libidoul cunoaşterii în rîndul noii generaţii. Deplîngem decăderea obiectului carte? Eu nu mi-aş pierde timpul cu asta.Nu ştiu cum să fac ca în Diverta sau FNAC să reduc rafturile de “self help” şi să redau spaţiul rafturilor de literaturi “adevărate”, filozofie, siciologie, literatură de idei.
Deplîngem decăderea completă a “pieţei” libere de idei? Da, eu aici cred că stă problema. În fond, poţi să produci cea mai bună brînză din lume – în noile condiţii, dacă nu ştii să plăteşti şpaga la raft în supermarketuri, nu vei putea să-ţi vinzi produsul.
Ce înseamnă piaţa de idei? Foarte simplu. Citesc, acumulez, cunosc autori, opere, ştiu să interpretez. Dar unde îmi expun această ştiinţă. Cum îmi exhib atuul de “a fi un tip citit”? În universităţi? Slabă mişcare, mult nepotism şi ierarhizare. În institute, academii? Acelaşi căcat. În partide? Orice idee îndrăzneaţă trebuie să treacă prin biroul permanent. În baruri cluburi? poate dacă dau ăia muzica mai încet.
Folosesc ironic termenul de piaţă. Dar cred că nu poţi promova cartea artificial, nu poţi subvenţiona la nesfîrşit dacă oamenii care citesc nu se simt băgaţi în seamă de nimeni. Cartea le-a rămas utilă elitelor care citează din ea ca dintr-un obiect sfînt. Una dintre soluţiile mele ar fi să aplici ştiinţa hermeneutică pe care o poţi deprinde din cărţi în alte domenii (eu “citesc” media aşa cum am fost învăţat să citesc cărţile): dar nu e o soluţie, e mai curînd un compromis.
Cititorii trebuie să simtă şi utilitatea cititului. Pentru asta dezbaterile cu bibliografie, confruntările de idei trebuie să capete spaţii populare de manifestare. Intelectualii înşişi ar trebui să spargă monopoluri, nu să le pietrifice – sînt atîtea voci de oameni “de citit” pe care nu am cum să le aud – nu lansări de carte obosite, ci facilitarea intervenţiei lor în public, aici stă secretul.
Biblioteci şi TV
Avem încă o reţea importantă de biblioteci. Da, Vasile are dreptate că e o reţea străveche care începe să se clatine. Dar ele se vor prăbuşi dacă nu devin mediateci şi dacă nu vor fi animate ca spaţii de discuţie şi eveniment. Cartea ca obiect e mai puţin importantă decît un loc în care să poţi vedea un film “altfel decît la TV” sau să asculţi muzici noi.
Şi din nou ajung la problema cărţii ca la o problemă socială. Ce visăm, ce vrem să fim, cum vream să modificăm lumea în care trăim? Sînt întrebări lemnoase, ştiu, dar fără ele o întreagă infrastructură se duce de rîpă. Cum reinventăm dorinţa de întrebări simple în rîndul unui public ceva mai numeros decît cîteva mii? Pînă şi bancherul pe timp de criză începe să filozofeze: cum facem să-i uşurăm prăbuşirea cu nişte idei de calitate? Te sinucizi mai uşor dacă îţi legi DEX-ul de picior. Glumesc, dar cred că un public important din România a fost respins nu doar de preţul cărţii, ci de preţul simbolic al cărţii, de un cult al elitelor dus la extrem. Şi da, şi eu cred că ideea lui Breban e bună: scriitorii intelectualii ar trebui să filtreze realitatea imediată, să dea interpretări noi la TV, pe net, în cărţi; nu să predea toată ziua lecţii obosite de dispreţ sămănătorist.
Unde e rolul statului?
Vasile Ernu vede cartea ca pe cel mai ieftin obiect de educaţie. Uită că el a funcţionat în comunism ca metadona – ca înlocuitor de drog tare (televizor, cinema). Trebuie reinventat rolul cărţii, trebuie erodată artificial prestanţa strictamente estetică a literaturii. Mă uit la premiile care se dau, la cronicile care se fac şi văd că totul funcşionează încă după regulile estetice ca refuz al realităţii, soluţii de “rezistenţă” inventate înainte de 89. “Rezistăm” în faţa ordinii financiare la fel de eficient (sic!) cum rezistam în faţa opresiunii ceauşiste.
Întrebarea de mafiot de Bronx vine firesc. Ok, citesc, dar: what’s in it for me? Cu ce mă aleg? unde mă manifest? Ce cîştig dacă citesc Rousseau sau Keynes. Lecţia elitelor e că nu cîştigi nimic, doar “te înalţi” spiritual, într-un soi de ordine mistică păguboasă – viaţa noastră culturală e “viaţa de apoi”. Din păcate, soluţia “Bologna” cu un învăţămînt din ce în ce mai bine orientat spre cerere şi ofertă nu ajută cu nimic gustul pentru dezbatere dincolo de imediat.Nimeni nu vrea să aibă cetăţeni filozofi care să nu fie în stare să producă cuvinte uşor măsurabile şi imediat utilizabile. Unde sînt ideile mari, gustul pentru cercetare şi abstract în politicile noi? Nicăieri.
Şi aşa ajungem să nu mai avem filologi buni. Cine să dea bani pentru educaţia lor dacă nu statul? Cine să ajute la alcătuirea unor ediţii bune din clasici dacă nu statul? Merg dincolo de umanioare şi întreb de ce într-o aşa mare febră a banilor, dezbaterile cu teme filozofic-economice sînt atît de slabe? De ce nu se discută public viziuni asupra finanţelor, dar nu la nivel tehnic, ci la nivel de idei – pentru că se preamăreşte o profesionalizare stupidă – aia care-l face pe absolventul de ASE să-mi rîdă în nas dacă mă apuc să întreb de etica bancară.
Statul trebuie să investească în specialişti şi dezinteresat. Să nu gîndească ca un SRL. probabil o trupă de filologi foarte buni, capabili să-ţi facă ediţii impecabile, nu ajută cu nimic la PIB-ul României. Dar mai putem gîndi dincolo de PIB? Nu şi dacă o întreagă elită cu pulsiuni de Nero vrea să ardă totul în urmă şi să fie ultima beneficiară a capitalului simbolic, propovăduind inconştient pe toate drumurile piaţa liberă şi statul minimal sau statul mic şi puternic, două căi sigure de (sin)ucidere a ceea ce înseamnă cu adevărat intelectual.
Statul ar mai trebui să fie conştient de dezastrul pe care l-ar putea aduce descentralizarea. ok, îi laşi pe ăia să-şi sape singuri canale şi să-şi facă singuri străzile. Dar gustul pentru carte, pentru idee, nu poate apărea decît tot de la centru, tot impus – cartea e ieftină, gustul pentru carte costă mult însă. Şi mă refer la cadru, nu la cultura produsă la nivel de stat. Rolul politic al cărţii de care vorbea Ernu este acela de a negocia dur cu puterea, de a forţa puterea să-i acorde drepturi, nu privilegii. Cît timp o să metaforizăm, intelectualul o să fie clovnul puterii, nu criticul ei: şi ştim din istorie cît de mult adoră unii rolul de clovn.
Cartea ca obiect şi cartea ca monedă de schimb
Am trecut la capitalism, îl vrem cît mai înfloritor şi trebuie să ne raportăm la el cît mai îndatoritor. Comunismul preamărea cartea ca obiect. Dar şi capitalismul nostru o exploatează în aceeaşi formă.Tot ca obiect. Nu construim, ci dezmembrăm şi vindem nostalgie la pachet: asta fac Adevărul şi Jurnalul acum. Aia nu e vînzare de carte. E fier vechi dintr-o veche structură culturală, pus la vînzare către popor. Seamănă cumva cu acele cupoane din anii 90 – toată lumea primeşte, cîştigă numai cîţiva.
Dacă tot ne dăm capitalişti, să facem din carte monedă de schimb, s-o facem să circule, să-i facem burse de idei pentru speculatori, să-i dăm o ramă în care să se manifeste. În acest moment, după ce ai cumpărat cartea practic i-ai săpat mormîntul – va muri închisă în bibliotecă şi, eventual, în capul tău. Internetul e o şansă pentru o competiţie de idei, dar ştim prea bine că astfel de competenţe se verifică şi în medii cu reguli de joc clare.
Am expus haotic cîteva din gîndurile generate de textul lui Ernu. În principal, cred că o piaţă de carte nu poate exista fără o piaţă reală de idei, cu oameni vii, reviste culturale vii, siteuri vii. paradoxal sau nu, piaţa liberă economică nu va sponsoriza niciodată ideile libere, poate doar accidental. Îi revine statului această misiune dezinteresată. Statul e singura corporaţie care trebuie să accepte critica, subversiunea, ca parte necesară pentru binele cetăţenilor ei. Dar mai poate Romania SRL gîndi dezinteresat?
Texte pe aceeaşi TEMA: Soarta cărţii: edituri, librării, biblioteci, traduceri
Bibliotecile publice și legile lor opționale
Cîteva observaţii asupra traducerilor din ţara noastră
Librăriile şi soarta lor după `89
Industria cărţii, în plină criză: cine şi cum va supravieţui revoluţiei tehnologice?
Răspuns la “manifestul cărţii”: mai poate România SRL gîndi dezinteresat?
Scurtă şi dramatică descriere a vieţii editorului român
Cartea şi Statul: măritiş cu de-a sila?
Cultura scrisă în România – industrie, creativitate şi criză