Textul Alinei Mungiu Pippidi “Întoarcerea omului sovietic, de la Donetsk la Gaza”, postat pe situl România Curată în data de 6 august, propune o însăilare de exemple, afirmații și remarci atât de disparate și amețitoare, încât pare că nu are nici o noimă. Ceea ce însă dă coerență textului este rasismul său.
Autoarea pornește de la observația că pensionarii vorbitori de limba rusă se bucură cot la cot cu insurgenții din estul Ucrainei în urma doborîrii avionului MH17 de către aceștia din urmă. Acest fapt (pe care autoarea se pare că îl preia de pe youtube) îi trezește autoarei amintirea pensionarilor bucureșteni care îi îndemnau pe mineri să bată studenți, dar și a secesioniștilor transnistreni care își foloseau nevestele și copii sub forma de scut uman pentru interesele lor politice. De aici pasul firesc este invocarea exemplului Hamas, care, zice autoarea, își ascunde armele printre femei și copii, în spitale și grădinițe.
Deși nu aflăm exact ce anume leagă aceste exemple, ce justifică alăturarea acestora și salturile logice de la unul la altul, parcurgând textul ne afundăm și mai mult în teorie. Pentru Mungiu Pippidi, folosirea femeilor și copiilor ca scuturi umane pentru acțiunile Hamas (cu rolul foarte clar de a spori numărul victimelor civile și astfel de a atrage simpatia față de palestinieni) nu este ceva întâmplător, ci rezultatul unor strategii deliberate ce sunt predate la traininguri. Cu toate că autoarea nu oferă nici cea mai mică evidență empirică pentru afirmațiile sale, aflăm totuși pe ce se bazează succesul acestor strategii: “Prima, că la popoarele primitive colectivismul e valoarea supremă”; “Al doilea element de succes se bazează pe diferența dintre civilizații.” Într-un puseu anti-politically correctness, autoarea ne explică cum într-o țară civilizată orice viață contează, în timp ce într-una necivilizată nici o viață nu contează cu adevărat: “Arma agresorilor slabi este chiar lipsa lor de civilizație, nepăsarea față de suferința din propriile lor rînduri”.
După această concluzie de antropologie politică, paragraful următor pare a oferi un contrapunct: anume, mostra personală de civilizație a autoarei, a relațiilor și expertizei acesteia. Din păcate acestea sunt doar clamate, nu și mobilizate pentru a ilumina afirmațiile anterioare.
În fine, în ultimul paragraf mai asistăm la un salt: de la antropologie politică la psihologie socială: mini experimentul social al autoarei (anume că esticii nu știu să folosească o ușă de supermarket precum vesticii) duce inevitabil la concluzia că “Orice ideologie colectivistă la săraci, că e marxism sau putinism sau islamism are același efect. Aruncă pe orice fond de lipsă de stimă față de propria persoană și colectivism ingredientele invidiei sociale, față de oameni mai buni sau țări mai prospere și vei obține aplauze cînd cad civili din cer”. Așadar, înapoi la Donestk și la Putin, principalul inamic, din câte se pare, al civilizației în Europa. Culmea e că nici Victor Ponta nu lipsește din acest text: acesta a deschis porțile iadului aducând vorba de ortodoxie când și-a anunțat candidatura la prezidențiale.
Din punct de vedere al compoziției, textul de față al Alinei Mungiu Pippidi nu are nimic surprinzător: aceleași volute neargumentate, aceleași exemple personale, aceleași concluzii generale și cu pretenții științifice derivate din exemple anecdotice. Ce e remarcabil la acest text însă este faptul că dă glas, fără ocolișuri, unei construcții fundamental rasiste: pe de o parte “noi” –europenii, vesticii, bogații, oamenii civilizați și individuali-, pe de alta “ei” – non-europenii, esticii, săracii, oamenii necivilizați și colectiviști. Ceea ce îi mână pe “ei” în luptă sunt niște ideologii criminale și colectiviste –marxism, putinism, islamism – care au succes tocmai pentru că sunt grefate pe un spirit necivilizat, animat de invidie și ură față succesul civilizației “noastre”, pe care “ei”, evident, nu vor decât să o distrugă.
Desigur, rasismul acestei construcții este parte integrantă a colonialismului istoric european, unde ororile acestuia s-au justificat prin nevoia de civilizare a primitivilor non-europeni, aflați ceva mai jos pe scara evoluției umane. La această schemă clasică se adaugă însă o nouă dimensiune în versiunea sa contemporană: rasismul social. Înapoiații, necivilizații, non-vesticii nu mai sunt doar o categorie morală, geografică și rasială, ci una socială: săracii, pensionarii, esticii (adică cei cărora le lipsește gradul de prosperitate din vest). Ceea ce-i unește pe pensionarii din Donetsk, pe militanții Hamas și pe minerii români în textul Alinei Mungiu Pippidi este sărăcia acestora, care se transformă în resentiment față de cei bogați și de succes. Astfel, deși aparent Mungiu Pippidi scoate de la naftalină tezele prăfuite ale conflictului dintre civilizații, cu islamofobia inerentă acesteia, în fapt conflictul pe care aceasta îl idenfitică este unul de clasă, sub formă răsturnată însă: tot ceea ce se întâmplă rău este din cauza faptului că sărăntocii sunt invidioși pe bogați și pe bunul mers al civilizației produsă de aceștia și, din frustrare, lipsă de discernământ și spirit colectivist, trag cu rachete în loc să aplice, ca oamenii normali, la un grant.
Cum pandantul rasismului este anti-comunismul, termenul umbrelă pentru acest rasism social nu putea fi decât “omul sovietic”: aluzie la singura încercare, eșuată ce-i drept, de a oferi o alternativă la capitalismul de tip vestic prin abolirea distincției dintre bogați și săraci și prin fundamentarea unei ordinii sociale în favoarea proletariatului, nu a capitalului. Întoarcerea “omului sovietic” pe care o deplânge Mungiu Pippidi înseamnă de fapt – timid, într-adevăr – și întoarcerea unei anumite conștiințe de sine a săracilor împotriva asupritorilor lor. Pentru autoare, acesta este un pericol mortal, o veritabilă amenințare la adresa civilizației, la fel cum, la vremea sa, a fost considerat și comunismul.
Desigur, Alina Mungiu Pippidi nu este la primul exemplu de acest fel. Rasismul social al acesteia este recurent. Să ne amintim că în 2005, în timpul revoltelor din periferiile Parisului, aceasta scria următoarele rânduri:
Azi, cand vedem scene africane cu Parisul incendiat, scene care ar putea fi în Coasta de Fildes, sau Sierra Leone, sau Sudan, nu putem decat sa remarcam reusita acestui mare experiment, de a reproduce natura dezlantuita, ceea ce Robert Kaplan numeste într-un reportaj al lui din Freetown nature unchecked, natura fara control, eliberata de constrangerile occidentale, ale statului de drept, în sfarsit, de toate constrangerile. Dar civilizatia nu este decat distanta dintre aceasta natura fara control si cea îmblanzita în organizarea sociala din democratiile liberale dezvoltate, nu numai controlul, sau nu atat controlul, cat consensul general ca acest control e necesar pentru a preveni Leviathanul. Ce e în joc la Paris este ordinea publica si statul ca furnizor monopolist al ei, un stat care nu e de dreapta sau de stanga, statul ca ocrotitor al civilizatiei, si din cauza asta abordarea meschina, partizana si ideologica a acestor batalii din periferie mi se pare deprimanta.” [Fără diacritice în original]
Așadar, pentru Alina Mungiu Pippidi – într-un limbaj de secol 18 – protestatarii care își cereau drepturile și care deplângeau excluziunea economică și socială la care erau supuși în mod structural de statul francez nu reprezentau decât “natura dezlănțuită”, natura scăpată de sub controlul statului civilizat și civilizator, al poliției adică. Această construcție a migranților africani și musulmani – și a celor care protestează în general, așa cum o dovedește un paragraf anterior din textul citat – ca sălbatici scăpați de sub control și care trebuie readuși la ordine pentru a nu periclita însăși fundamentul civilizației occidentale este constitutivă ideologiei extremei drepte din întreaga Europă.
Excluderea migranților din exterior, reprimarea săracilor din interior, precum și rasializarea ambelor categorii sunt coordonatele proiectului european de azi, un proiect în care, ca și în trecut, nu au loc decât oamenii bogați, albi, vestici, bine hrăniți, bine îmbrăcați și, desigur, foarte civilizați. Ceilalți pot la fel de bine să moară, fie pe o barcă răsturnată în Mediterana, fie sub o rachetă israeliană în Gaza sau una ucrainiană la Donetsk. De aceea, civilizației pe care o apără Alina Mungiu Pippidi, îi este preferabilă barbaria săracilor.