Aș vrea să adaug câteva reflecții asupra noțiunii de ”rasism de Stat” agendei reuniunii noastre de astăzi. Aceste gânduri vin împotriva unei interpretări foarte răspândite a politicilor recente ale guvernului francez, referitoare la legea cu privire la interzicerea vălului islamic şi la expulzarea romilor. Interpretarea respectivă tratează politicile guvernamentale ca fiind expresii ale unei atitudini oportuniste ce-și dorește exploatarea temelor rasiste și xenofobe în scopuri electorale. Pretinsa critică întărește astfel presupoziția că rasismul ar fi o pasiune populară, reacție speriată și irațională a unor populații retrograde, incapabile să se adapteze la noua lume mobilă și cosmopolită. Statul este acuzat că ar fi complicele acestor populații, și prin aceasta, că-și trădează vocația. Dar această acuzație nu face decât să întărească Statul în poziția sa de reprezentant al rațiunii în fața iraționalității populare.
Or, acest tip de aranjament al jocului, adoptat de critica de stânga, e identic cu cel în numele căruia dreapta a implementat în ultimii vreo douăzeci de ani un număr considerabil de legi și decrete rasiste. Măsurile în cauză au fost fondate pe un argument similar: există probleme de delincvență și îngrijorări cauzate de imigranți (legali și clandestini), probleme care riscă să declanșeze izbucniri rasiste dacă ținute sub control. Astfel, aceste îngrijorări și delincvențe trebuie subordonate principiului universalității legii.
E un joc ce se joacă, atât la dreapta cât și la stânga, încă de la adoptarea legilor Pasqua-Méhaignerie în 1993. În linii generale, esența lui este contrapunerea logicii universaliste a statului pasiunilor populare, altfel spus, oferirea unor certificate de antirasism și corectitudine unor politici rasiste ale Statului. A venit timpul să răsucim argumentul și să evidențiem solidaritatea suspectă dintre ”rațiunea” etatistă ce implementează aceste politici și cealaltă rațiune – adversarul complice – comod pentru că se prezintă gata ambalat – pasiunea populară. De fapt, nu e adevărat că guvernul ar acționa sub presiunea rasismului popular și a pasiunilor zise populiste și de extremă dreapta. Însăși rațiunea statului (raison d’État) este cea care întreține rasismul popular, căruia îi conferă misiunea de a gestiona imaginar legislația sa reală.
Am avansat, acum vreo 15 ani, noțiunea rasism rece (racisme froid) pentru a descrie acest proces. Rasismul cu care ne confruntăm astăzi este un rasism rece, o constructie intelectuală. Care, înainte de toate, apare ca o creație a Statului. Am abordat și problematica raporturilor dintre Statul de drept și Statul polițist. Să nu uităm însă că ține de natura Statului să fie un Stat polițist, o instituție care fixează și controlează identitățile, locurile și mobilitatea persoanelor, o instituție aflată într-o permanentă luptă contra a tot ceea ce prisosește tiparelor identitare stabilite de stat, adică și împotriva exceselor logicilor identitare ce constituie acțiunea subiecților politici. Această muncă se impune tot mai insistent ca urmare a noii ordini economice mondiale. Statele noastre sunt tot mai puțin capabile să contracareze efectele distructive ale liberei circulații de capital în cadrul comunităților pe care le administrează – cu atât mai puțin capabile, cu cât le lipsește dorința s-o facă. Statul se mulțumește atunci să controleze măcar ceea ce îi stă în puteri, libertatea de circulație a persoanelor. Ele construiesc în calitate de obiect specific al politicilor de stat controlul acestui tip de circulație. Adițional, statul creează și obiectivul securizării naționale amenințată de imigranți, mai precis, producția și gestionarea sentimentului de insecuritate. Această muncă devine din ce în ce mai mult însăși rațiunea lor de a exista și modul în care se legitimează.
De acolo, utilizarea legii care îndeplineşte două funcții esențiale: o funcție ideologică de a construi figura amenințării pentru securitate, și altă funcție practică, care se ocupă de reorganizarea frontierelor între Interior și Exterior, prin crearea permanentă a unor identități flotante, susceptibile de a-i arunca în Afară pe cei care au fost în Interior. Legiferarea imigrației a avut drept scop inițial crearea unei categorii de sub-francezi, adică, alunecarea în categoria flotantă ”imigrant” a unor persoane care s-au născut pe teritoriu francez din părinți francezi. Legiferarea imigrației clandestine țintește crearea unei clase de clandestini constituite din imigranți cu actele în regulă. Aceeași logică a introdus recent în uz noțiunea ”francez de origine străină”. Până la urmă, aceeași logică îi vizează astăzi pe romi, prin crearea, împotriva principiului circulației libere în spațiul european, a unei categorii de europeni care nu sunt europeni cu adevărat, la fel cum există francezi care n-ar fi francezi adevărați. Pentru a crea aceste flotante, Statului nu îi pasă că se contrazice, așa cum s-a văzut în cazul măsurilor ce-i vizau pe ”imigranți”. Pe de o parte, au fost create legi discriminatorii și forme de stigmatizare fondate pe ideea universalității civice și a egalității în fața legii. Astfel cad sub incidența stigmei cei ale căror practici se opun egalității și universalității civice. Pe de altă parte, în chiar sânul acestei asociații civile (citoyenneté) egalitare apar alte diviziuni discriminatorii, cum sunt francezii ”de origine străină”. Logica paradoxală: toți francezii sunt egali și e rău de cei care cred că sunt mai egali decât alții; în acelaşi timp, nu chiar toți sunt egali și e rău de cei care uită asta!
Rasismul contemporan este așadar o logică de stat și în nici un caz o pasiune populară. Această logică de stat nu își găsește sprijin nu doar la nu știu care grupuri sociale retardate, ci chiar în rândul elitei intelectuale. Ultimele campanii rasiste nu au crescut dintr-o extremă dreaptă zisă ”populistă”, ci au fost implementate sub privirile și cu susținerea unor grupuri intelectuale ce își zic intelectuali de stânga, republicani și laici. Discriminarea nu mai e fundamentată astfel pe argumentul raselor inferioare și superioare. Ea își află sursa în lupta împotriva ”comunitarismului”, în numele universalității legii și egalității tuturor cetățenilor în fața legii și a egalității sexelor. Aici, ca și în alte părți, această logică nu ține cont de contradicții: aceste argumente vin din partea unor persoane ce nu-și bat capul prea mult de feminism ori egalitate. De fapt, argumentarea are drept scop esențial crearea materialului necesar pentru a identifica grupul indezirabil: de aici, amalgamul între emigrant, emigrat, retardat, islamist, sexist și terorist. Recursul la universalitate este în fapt utilizat în avantajul contrariului său – stabilirea unei autorități de stat care ar decide, arbitrar și discret, cine aparține clasei care are dreptul de a fi aici, și cine este exclus, puterea, pe scurt, de a conferi și suprima identități. Această putere crează o consecință: cerința de a obliga indivizii să fie, în orice moment identificabili, adică să se mențină într-un spațiu al vizibilității integrale sub ochii Statului. Merită, din acest punct de vedere, să revenim asupra soluției găsite de guvern în problema juridică a interdicției vălului islamic. Pentru că ar fi fost dificil să fie elaborată o lege îndreptată împotriva câtorva sute de persoane de o religie determinată, guvernul a găsit o altă soluție – o lege ce interzice în general acoperirea feței în spațiul public, o lege care vizează în același timp femeile ce poartă vălul religios, dar și activistul ce îmbracă o mască sau un fular. Astfel, fularul/vălul devine simultan emblema comună a musulmanului primitiv și a agitatorului terorist. Soluția a fost adoptată cu absistența benevolentă a ”stângii”. Să amintim diatribele furioase din noiembrie 2005 contra tinerilor mascați care acționau sub protecția nopții. Ori motivul ce a declanșat afacerea Redeker, profesorul de filosofie amenințat de o fatwa islamică. Ținta furioasei diatribe antimuslmane a lui Robert Redeker era…interdicția bikinilor și a lenjeriei de tip string pe plajele din Paris. În această interdicție decretată de primăria Parisului, Redeker a deslușit o oarecare complezență față de islamism, față de o religie a cărui potențial de ură și violență erau deja manifeste în interdicția nudității publice. Frumoasele discursuri asupra laicității și universalității republicane se bazează în definitiv pe acest principiu conform căruia trebui să fim pe deplin vizibili în spațiul public, fie pe plajă, fie în stradă.
Concluzionez: multă energie a fost consumată în bătălia împotriva unei figuri a rasismului – cea întruchipată de Frontul Național – și a unei idei despre rasism ca fiind expresia ”micilor albi” ce reprezintă straturile înapoiate ale societății. O bună parte a acestei energii a fost recuperată pentru construcția legitimității unei noi forme de rasism – rasismul de stat și rasismul intelectual ”de stânga”. A venit deci timpul să reorientăm gândirea și lupta contra teoriilor și practicilor de stigmatizare, contra precarizării și excluziunii ce constituie astăzi un rasism venit de sus: o logică de stat și o pasiune a intelighenției.
Textul reprezintă traducerea intervenției din cadrul conferinței “Les Roms, et qui d’autre?” (Romii, și cine alții?) care a avut loc la Montreuil pe 11 septembrie 2010.
Traducere: Vitalie Sprinceană