Aș dori să fac, în treacăt, câteva precizări și completări la textul „Rasismul social al doamnei Alina Mungiu-Pippidi” al lui Florin Poenaru.
Mi se pare că n-ar trebui luată cu totul de bună povestea despre civilizație și barbarie. Sau, mai bine zis, n-ar trebui pur și simplu inversată opoziția Alinei Mungiu-Pippidi, de parcă ar exista într-adevăr o realitate ce corespunde, fie și în negativ, acestor noțiuni („civilizației pe care o apără Alina Mungiu-Pippidi îi este preferabilă barbaria săracilor”). Așa cum, pentru a face o mică digresiune, nu sunt sigură ca telespectatorii Antenei 3 chiar sunt mai fără școală, așa cum spune cântecul, așa cum vor inamicii lor să-i definească, pentru a-i mătura cu o etichetă; nu sunt convinsă că cei stigmatizați acolo chiar aparțin unei clase populare clar circumscrisă, adversară a unei „clase de mijloc”, așa cum poate părea la prima ascultare și că, plecând urechea la discursul rasismului social, vom afla cu această ocazie și cine sunt oprimații.
În rasismul clasic, categoriile sociale erau acolo, clar definite, purtătorii lor aveau însemne exterioare definitive și nu prea era loc de confuzii – eventual, poate, de niște deplasări convenabile, de extinderi ale semanticii politice; dar negrul era negru și punct, sălbaticul în pielea goală era un sălbatic în pielea goală, iar plebeul un plebeu toată ziua, indiferent de comportament și de simpatiile politice. Știai ce și cum, se vedea pe fața lor. „Civilizația” avea si ea un referent geografic si cultural clar.
Astăzi, când toata lumea are drept de vot și, vai, nu mai poți distinge între alb și negru, când, dacă gândești în termenii Alinei Mungiu-Pippidi sau ai politicienilor pe care îmi închipui că i-ar susține ea, e cam greu să te orientezi între disprețul pe care i-l porți gloatei și flatarea electorală pe care simți nevoia să i-o arăți; când există state sărace bune, cu aspirații la democrație și liberalism (cum e partea legitimă a Ucrainei), și state „dezvoltate” rele, colectiviste și anti-atlantiste (Rusia), ori chiar capitaliste și totuși comuniste (China; doamne, ce confuzionant devine totul, ce simplu și frumos arăta lumea pe vremea războiului rece), rasismul s-a schimbat și el (dacă ținem neapărat să-i spunem rasism).
De pildă, la Alina Mungiu-Pippidi, mi se pare ca rasismul e pus la treabă foarte liber, ca o structură de bază de la sine-nțeleasă ce poate fi însă aplicată flexibil la ce vrem noi, pentru a lega tei de curmei, Gaza de Ucraina, pensionari bucureșteni din anii ’90 de bărbați palestinieni din anii 2000 („băieții de la Hamas”, deh). (Și ce umanistă e civilizația asta în care fiecare individ contează, e neprețuit – desigur, în măsura în care și pentru că poate deveni un Beethoven sau un mare savant.)
Nu-i mai puțin grav, dar e un rasism oportunist care, de la figura pe care o descrie Florin Poenaru, la nevoie ar putea lua fără traume masca smiorcăielii pentru bătrânii care ne-au învățat bunele maniere și au murit pentru valorile adevărate în gulagurile comuniste, ori pentru săracii ale căror șanse de-a duce o viață cinstită și demnă au fost compromise de mogulii corupți criptocomuniști, ori pentru cei care sunt urmăriți de serviciile secrete sau bătuți de poliție pentru că au scandat împotriva guvernului „pontocratic”. Chiar și protestele și contestările retorice și superficiale ale ordinii politice pot fi exaltante și semn de sănătate și normalitate etc. (Mai ales daca țin de o „idee politică postmaterialista” – la care Alina Mungiu-Pippidi face referire pentru prima oară într-un alt text razna– și nu de băgat în burtă, ca toți retrograzii și needucații.)
Există ceva aici din mutația eclectică de care pare ca s-a contaminat și extrema dreaptă europeană, care poate prelua și amesteca după bunul plac vechi teme de dreapta sau de stânga în rețete noi și care, la limită și cu inima grea, se arată dispusă să abandoneze rasismul clasic din vremurile bune pentru un fusion proaspăt, dar păstrând gramatica de bază a excluderii. – De fapt, nu știu dacă are vreun sens s-o asociem pe Alina Mungiu-Pippidi cu extrema dreaptă, însă textul pe care-l comentează Florin Poenaru e prea grosolan ca să merite tratat cu precauții.
Permutările sunt la liber, după cum te lasă fantezia. Contează doar două lucruri: să descrii grupuri sociale păstrând schema superior vs. inferior (al cărei nucleu e, bineînțeles, de clasă, deși nu e departe de-a fi întotdeauna clar care sunt aici granițele claselor și căror reprezentări le corespund ele) și să o adaptezi corespunzător și impertinent la războiul politico-cultural pe care se întâmplă să-l duci. Și, doamne păzește, să nu cumva sa te atingi ceea ce trebuie sa rămână de neatins, de marele capital și de marea călăuză americană. (Iar aici buna Alina Mungiu-Pippidi e salvată totuși de la asocierea cu extrema dreaptă europeană, care e, cel mai adesea, anti-americană și, uneori, împotriva marii finanțe.)
Nu vreau să spun că, așa cum l-a redescoperit pe Fukuyama, Alina Mungiu-Pippidi ar fi inventat postideologia și ar fi depășit lupta de clasă, ci doar că, în ciuda rasismului lor social și a huntingtonianismului vulgar, textele ei nu pot fi folositoare nici măcar pentru a citi lumea pe dos.