LONG LIST: Premiul CriticAtac pe 2010 (mai multe detalii aici). Aşa cum am promis, în următoarea perioadă vom prezenta cărţile nominalizate.
Lucian T. Butaru – Rasism Românesc. Componenta rasială a discursului anti-semit din România, până la al Doilea Război Mondial. Editura Fundaţiei pentru Studii Europene. Cluj. 2010
Într-un context în care se filosofează încă nonşalant despre latura „romantică” a lui Corneliu Zelea Codreanu, în timp ce amploarea deportărilor şi strămutărilor romilor este întrecută doar de furia cu care în multe zone publice se cere imperativ exterminarea lor, cartea lui Lucian Butaru, ce îşi propune să reia investigaţia asupra relaţiei dintre rasism şi antisemitism, pare a fi inspirată din realitatea imediată. Investigaţia reprezintă însă o cercetare istorică plasată în perioada premergătoare celui de al Doilea Război Mondial, încercând să arate şi să înţeleagă de ce în cadrul antisemitismului românesc argumentele culturale ocupă o poziţie centrală în timp ce componentele rasiale sunt trecute în planul secund. Astfel, discursul şi practicile antisemite sunt analizate în cadrul contextului social care le-a făcut posibile, determinând totodată conţinutul acestora. Astfel, se conturează o întrebare mai generală, dar extrem de importantă: anume, care au fost factorii care au făcut ca dimensiunea culturală a discursului antisemit să fie mai puternică decât arguementele rasiale. Prin urmare, deşi integrabil într-un cadru european mai larg al escaladării rasismului şi antisemitismului, antisemitismul românesc trebuie totuşi înţeles în articularea sa concret locală.
Butaru descoperă în cadrul discursului antisemit culturalist mai multe forme de manifestare. Astfel, limba şi cultura române erau invocate pentru a sublinia caracterul alogen al evreilor, neapartenenţa lor la neam. Interesele economice oculte şi acaparante erau amintite pentru a sublinia pericolul evreiesc la adresa economiei naţionale, precum şi în chip de explicaţie pentru nefuncţionalitate acesteia (lipsa locurilor de muncă, concentrarea averii, etc). În fine, religia mozaică era invocată drept principalul inamic al ortodoxiei şi creştinătăţii în general, legitimând astfel lupta împotriva evreilor şi anihilarea acestora drept o formă de exercitare a justiţiei divine. Ar fi fost poate nimerită o analiză mai în profunzime a modului in care aceste planuri s-au intercalat în alcătuirea unor discursuri şi practici antisemite concrete. Autorul însă face un pas înapoi, preferând acestei investigaţii socio-culturale, o analiza istorică destul de ortodoxă. Astfel, cartea este structurată pe trei mari componente: o analiză a discursului politic antisemit al lui A.C.Cuza, înrădăcinat în contextul local ieşean; o relectură a argumentelor rasiale cu pretenţii ştiinţifice a eugeniştilor clujeni; şi o analiză a legilor privind cetăţenia din perspectiva administraţiei centrale de la Bucureşti după formarea „României Mari”.
Cartea lui Butaru este caracterizată de toate avantajele şi dezavantajele publicării unei cercetări academice doctorale: este foarte bine documentată, însă uneori cu preţul analizei; fundamentele teoretice solide sunt expuse la începutul cărţii, însă dispar pe parcursul analizei – astfel referinţele la Foucault de exemplu par mai degrabă ornamentale decât esenţiale în structurarea analizei; cele trei părţi ale cărţii sunt bine integrate în interiorul lor însă nu realizează un corp comun în ansamblul cărţii, legăturile dintre ele nefiind nici explicite nici argumentate; limbajul academic al conceptelor şi definiţiilor se intercalează cu cel eseistic al ironiei şi glumei. Deşi se poate discuta despre viabilitatea opţiunilor editoriale ale autorului în publicarea unui text academic, cred că problema este mai amplă. Cum în România nu există edituri academice autentice (cu excepţia celor afiliate câtorva universităţi din ţară), cu atât mai puţin o piaţă a produselor academice, singura soluţie pentru publicare rămâne recursul la editurile generaliste, însă în baza unui compromis. Astfel, cărţile, precum cea a lui Butaru, nu sunt nici strict academice, dar nici comerciale. Cartea are astfel meritul indirect de a scoate la lumină exact contradicţiile şi inconsistenţele constitutive atât ale mediului academic cât şi ale industriei culturale generale. În acest context, inclusiv receptarea unei astfel de cărţi va fi marcată de contradicţiile producţiei ei: adică, un compromis între o prezentare generală a argumentelor cărţii şi o minimă aluzie la dezbaterile mai consistente din interiorul ei – aşa cum se poate observa şi în cronica lui Liviu Rotman .
Acest text nu va face excepţie. Aş fi vrut să insist mai mult asupra unor aspecte şi concepte din carte. De exemplu, conceptul de „cultură” este foarte lax folosit şi puţin explicat în text. Cum în multe contexte recursul la conceptul de „cultură” indică de fapt un înţeles rasial, cum se explică atunci opoziţia pe care o face Butaru între argumente culturale şi rasiale. La fel, aş fi avut câteva întrebări legate de metodologie, cu precădere despre suprapunerea frecventă ce apare în text dintre analiza de discurs şi hermeneutica unor texte considerate exemplare, precum şi rolul pe care îl poate juca „citarea ironică” în astfel de context. Evident nu este locul aici.
Aş dori însă să închei această prezentare reliefând un merit incontestabil al cărţii. În general, manifestările rasiste şi antisemite locale sunt clasate fie drept „alunecări”, fie, în cazurile patente, drept „extremism”, aberaţii ale unui sistem altfel tolerant şi egalitar. Ei bine, Butaru reuşeşte să infirme această imagine idilică a „normalităţii”, populată pe la marginile ei de nişte derapaje mai mult sau mai puţin grave. Din contră, „normalitatea” perioadei analizate în carte este fundamentată pe baze explicit rasiste, antisemite şi în general violent exclusive. „Ştiinţa antisemită” dezvoltată de Paulescu de exemplu, pe bază de „studii” nu era ostracizată de către mainstreamul academic al vremii ci privită cu toată seriozitatea atribuibilă unui savant. La fel, antisemitismul lui Cuza nu era o cauză de ruşine pentru intelectualitatea ieşeană ci, aşa cum o dovedeşte cu prisosinţă alianţa sa cu istoricul Nicolae Iorga, un fapt perfect acceptabil, Cuza fiind totodată ales în Parlament pe baza programului său. Divorţul dintre Cuza şi cenaclul Junimea condus de Maiorescu nu s-a produs pe baze principiale privind antisemitismul, ci deosebirile s-au înregistrat la nivel de intensitate şi de strategie politică. Mai mult, antisemitismul românesc nu se manifesta doar la acest nivel „benign” al vorbelor intelectualilor, ci, aşa cum discuţia despre cetăţenie o dovedeşte, acesta era înscris în însăşi structura juridică a statului. Discriminarea, antisemitismul şi xenofobia nu erau pedepsite de lege –erau parte din aceasta. Asistăm astfel la repetarea unei farse la fel de tragice, astăzi, când parlamentarii români, sfidând orice normă de drept, convenţie internaţională sau minim bun simţ democratic, au decis transformare romilor în ţigani. Totul, evident, pe baze „ştiinţifice”.