Intro
O nouă specie de ţăran prinde contur în mediul rural din România. Una care îmbracă ţăranul arhetipal, pre-industrial în portul popular al sustenabilității occidentale şi care susține că “micii agricultori pot hrăni lumea”, în condițiile în care actuala paradigmă a productivității și agricultura industrială, intens chimizată, au generat “spaime alimentare” și inechitate socială. Am petrecut trei săptămâni, printr-un program de voluntariat, cu doi dintre reprezentanții acestei noi categorii, în două gospodării țărănești care practică agricultura sensibilă la mediu.
de Ionuț Dulămiță
* Acest material este rezultatul unei mici cercetări întreprinse în cadrul masterului de antropologie de la SNSPA. Țin să-i mulțumesc pe această cale antropologului Monica Stroe, care a tratat aceste aspecte mult mai detaliat și mai clar în teza ei de doctorat, punctul de referință pentru lucrarea mea.
„La intrarea României în Uniunea Europeană, v-aţi bucurat că aţi pus mâna repede pe o piaţă de desfacere de 20 de milioane de oameni! Ei bine, aflaţi că, spre ghinionul vostru, între ei sunt şi patru milioane de ţărani. Va trebui să ţineţi cont de noi!. Aşa am strigat întregii adunări a Parlamentului European”. Vorbele îi aparţin lui Willy Schuster, mic producător de lactate în comuna Moşna, judeţul Sibiu, care se prezintă drept „ţăran”. Schuster nu e însă un simplu ţăran, ci unul erijat într-o voce militantă a ţărănimii române care duce lipsă de reprezentare politică. A stat la baza cooperativei Biocoop și a asociației naționale Eco Ruralis, dedicată agriculturii tradiționale și ecologice și afiliată de curând unei organizații internaționale. E activist pentru mica agricultură și pentru Roșia Montană și practicant al agriculturii eco.
La 70 de kilometri de gospodăria lui trăieşte Dan Cismaş, administratorul unei ferme ecologice din satul Ţopa, judeţul Mureş. Dan vinde produse ecologice prin cooperativa mai sus amintită şi participă din partea Eco Ruralis, de regulă alături de Willy Schuster, la conferințe internaționale destinate producției mici și practicilor sustenabile. E preşedintele asociaţiei culturale din sat, pledează pentru răspândirea agriculturii sensibile la mediu în sânul comunităţii şi sprijină cauza Roşia Montană. „Eu prefer mai degrabă calea asta a dialogului, paşnică”, spune el, „pentru că mi-am dat seama că mediul poltic și oamenii în general răspund cu ostilitate la agresiune”.
Deşi primul e activist şi al doilea preferă dialogul fără tractoare în stradă, ambii spun însă că sunt „pe aceeaşi lungime de undă”. Deși au orientări religioase diferite, au acelaşi Dumnezeu, după care se ghidează în viață și în munca câmpului şi prin care conservă spiritualitatea ţăranului mitic, şi aceeaşi înclinaţie spre forme de organizare sustenabile, pe orizontală sau de jos în sus, care îi apropie de discursul ecologismului localist. Asistăm odată cu ei la o reinventare de tip grassroots a unei părți a ţărănimii autohtone.
***
S-a făcut deja 8 seara. A fost atât de cald după-amiază, că am moţăit vreo oră şi ceva. M-am trezit cu panica sarcinii neîndeplinite. Cumva, ajunsesem să preiau responsabilitatea de a stropi zilnic roşiile şi ardeii din solarii. Plantele abia îşi începeau viaţa, aşa că aveau nevoie de multă atenţie. Uneori, în funcţie de gradul de umiditate din aer, trebuiau stropite chiar şi de două ori pe zi. Famila Cismaş din Ţopa nu şi-a echipat solariile cu sisteme automate de picurare, cum am văzut la o altă familie dintr-un sat oltean, Izbiceni. Totul se stropeşte manual. Am apucat furtunul în mâini îngrozit că o să mă apuce şi pe mine noaptea şi n-o să-mi îndeplinesc sarcina. Una aparent uşoară, dar nu şi pentru un orăşean cu discopatie lombară care lucrează zi de zi de pe un scaun de birou.
Roşiile, mă avertizase Mircea, un voluntar din Bucureşti, trebuie udate direct la baza tulpinii. Frunzele lor pălesc în prezenţa stropilor de apă. Aşa că o sarcină care lui Mircea îi lua câte o jumătate de oră per solar, la mine dura de două ori mai mult din pricina şalelor şubrede. Ghemuit, cu spatele încovoiat, junghiuri zvâcneau în zona lombară şi stropi de sudoare, rodul înăbuşelii de sub acoperişul din polietilenă, se scurgeau de pe frunte pe frunzele roşiilor. Le ştergeam cu degetele, să nu pălească. Abia mai târziu aflam de la Tincuţa Cismaş că nu ai voie să atingi frunzele. Când mă ridicam, simţeam că mi se dislocă bazinul. Icneam şi mai că-mi venea să stropesc frunzele cu lacrimi când vedeam legiunile de roşii din faţa mea.
Mi-au revenit însă în minte vorbele lui Alin, zilier la ferma din Mureş: „Când e prea greu, nu te gândi la cât mai ai de făcut, concentrează-te pe ce faci în momentul ăla”. Aşa că mi-am pironit privirea şi furtunul pe fiecare plantă în parte, ascultând cum pământul soarbe apa ca gura de scurgere a unei chiuvete, în care aşteptam cu nerăbdare să-mi înmoi mâinile întinate. Treptat, trupul mi se mecaniza, mişcările lui se coordonau de la sine şi se standardizau, apreciau distanţa şi cantitatea exacte. Din afară, arătam probabil ca o maşinărie agricolă biologică. Una care zvâcnea din rărunchiul pectoralilor, al bicepşilor şi al tricepşilor la încărcatul fânului şi care era alimentată cu produse eco, crescute după voia naturii. În cele două gospodării în care am lucrat ca voluntar, corpul este perceput ca instrument de muncă, fiind disciplinat prin şi pentru agricultură, după deviza inscripţionată în bucătăria gospodăriei BioMoşna: „Domnul Dumnezeu a luat pe om şi l-a pus în grădina Edenului, ca s-o lucreze şi s-o păzească (Genesa 2: 15)”. Dar s-o lucreze cu mâinile, ca în vremurile biblice, nu cu maşinile industriale, ca în cele păgâne.
„Expresia dragostei”, spune Dan Cismaş, „este prin ceea ce faci cu mâinile”. În cele două gospodării se mulge manual, se pliveşte manual, se sapă manual, se plantează manual, se stropeşte şi se coseşte manual, se ară cu mâinile (pe suprafeţe mici). La Moşna, de exemplu, am plivit cu furca (deşi e greu şi neobişnuit, rădăcinile se smulg mai eficient), la Ţopa am făcut-o înhămat la un plug cu o singură roată şi trei lame la bază. Mașinăriile agricole automate, regăsite în număr mic în cele două gospodării, sunt folosite doar la suprafeţe mai mari. „Ideea e să păstrezi echilibrul în creştere”, spune Dan, „să nu întreci măsura”.
***
Țărani ca Willy Schuster și Dan Cismaș activează, de altfel, în contextul în care alții au întrecut măsura. Mai întâi a făcut-o socialismul, prin agricultura industrială, intens mecanizată și chimizată, care a desființat mica proprietare a țărănilor și cunoștințele agricole pe care aceștia le reproduceau de secole; și prin colectivizarea care a erodat solidaritățile din mediul rural, spiritul comunitar și revendicarea identitară de la strămoși. Apoi au făcut-o proasta gestionare a agriculturii de tranziție și Politica Agricolă Comună a UE, care au ajuns să fie favorabile tot fermelor mari, viabile economic. Acum, circa 30% din cei 19 milioane de locuitori ai României trăiesc de pe urma fermelor de subzistență și semisubzistență, în această categorie fiind înscrise circa 4 milioane de gospodării. La polul opus, un număr infinit mai mic de ferme mari explotează o suprafață agricolă uriașă. Micii agricultori au acces limitat la sistemul modern de producție și la piața de desfacere, situație adâncită și de programele de subvenții europene, de care au beneficiat în proporție covârșitoare fermele mari.
Jurnalisul Luke Dale-Harris, care lucrează în prezent la un documentar despre comunităţile de mici agricultori din România, descrie cel mai bine situația într-un comentariu recent pentru The Guardian. Harris îşi începe articolul descriind un peisaj agricol transilvan dominat de ferme cu monoculturi uriaşe, perforate ocazional de o combină de 500.000 de euro, care absorb subvenţii europene interminabile menite să recompenseze creşterea şi productivitatea şi care înghit tot ce le stă în cale. „Acesta este, se pare, viitorul agriculturii româneşti”, spune jurnalistul. Dar nu i se potrivește, crede el, şi asta pentru că potenţialul economic, cultural şi ecologic ar trebui să fie încredinţat micilor agricultori. „Cu toate acestea, atât guvernul român, cât şi iniţiatorii de politici de la Bruxelles refuză să recunoască că aceştia sunt oamenii care susţin economia României, ţin cultura în viaţă şi mediul divers”.
Cei care o recunosc sunt consumatorii urbani preocupați de sănătatea și siguranța lor alimentară, de mediu, bunăstarea animalelor și comerț echitabil, preocupări stârnite de consecințele agriculturii industriale globalizate și alimentate de mișcarea ecologistă. În Vestul care și-a pierdut biodiversitatea sub lamele industrializării, acești consumatori au căutat conectarea pe orizontală sau de jos în sus, la nivel grassroots, cu producătorii locali, cu care s-au reunit pe piața agriculturii civice, cum o numește Thomas Lyson, în piețe țărănești sau în sisteme colaborative de tipul community supported agriculture. Nu numai în Vest, ci și în România, au apărut asociații și ONG-uri care promovează agricultura la scară mică și oferă consultanță producătorilor locali în vederea reconectării cu piața, un bun exemplu fiind Fundația Adept care activează în Târnava Mare (regiunea în care se află BioMoșna și Ferma Ecologică Țopa). Alături de ele, dar mult mai restrânse, au apărut asociații țărănești precum Eco Ruralis, forme asociative între țărani de genul BioCoop sau sisteme colaborative între consumatori și mici producători, cum ar fi conviviumurile Slow Food sau sistemul decommunity supported agriculture pus în funcțiune de Asociația pentru Susținerea Agriculturii Țărănești din Timișoara (un model încă restrâns în țară în momentul de față).
Mişcarea ecologistă care a început să se răspândească în ultima vreme şi în România favorizează produsele locale pentru kilometrii puţini parcurşi de la fermă până în farfurie (from farm to fork), care implică, deci, o amprentă scăzută de carbon, lanţurile scurte de producţie (short food chain), dezvoltarea de comunităţi autarhice, autosustenabile în mediul rural (cu agricultori care produc pentru ei, pentru comunitate şi pentru oraşe, în paralel cu economia mare, care ar avea şi ea de beneficiat pe această cale prin reducerea subvenţiilor şi sprijinului acordate agriculturii mici). Favorizată este şi agricultura tradiţională, pentru că se opune masificării celei industrale, implicând o mai mare grijă pentru produse şi pentru mediu, prin conservarea biodiversităţii. În acest context s-a răspândit și agricultura ecologică, considerată una dintre oportunitățile României, din câte ne spune antropologul Monica Stroe, specializată în alimentație. „România e numai bună de intrat pe piața așa-ziselor produse de calitate, pentru că are încă mult pământ arabil neepuizat de chimicale (din motive de sărăcie, de exemplu; accesul multor țărani la pesticide, ierbicide este restricționat de prețurile mari) și deci ușor de reconvertit la eco”, explică ea. „În contextul acesta, eco ar fi șansa agriculturii românești să înceapă să vândă și produse premium, nu doar materie primă ieftină”. Willy, Dan şi sistemul creat în spatele lor prezintă agricultura ecologică nu doar ca o șansă pentru România, ci și pentru agricultura lumii, dacă e practică local şi la scară mică.
În paralel, Uniunea Europeană și statele membre au deschis ochii la falia creată între micii și marii producători și au încercat să o reducă printr-o serie de măsuri. Cele mai așteptate de micii producători în momentul de față sunt cele anunțate de reforma Politicii Agricole Comune din 2013. Și asta pentru că printre obiectivele acestei reforme se numără și sprijinirea ocupării forţei de muncă şi a structurii sociale din lumea rurală şi îmbunătăţirea condiţiilor pentru fermele mici şi dezvoltarea de pieţe locale. Micii producători își pun speranțele în Dacian Cioloș, comisarul european pentru agricultură, care și-a exprimat în mai multe rânduri sprijinul pentru mica agricultură și asocierea producătorilor. Cu toate acestea, mesajele de pe site-ul Uniunii Europene, secţiunea agricultură, invocă în continuare viabilitatea economică pentru fermele agricole, iar una dintre provocările invocate – „nevoia de a dubla producţia mondială de mâncare până în 2050” – ar putea trimite din nou, printre rânduri, la favorizarea marii producţii și a agriculturii industriale.
***
În lanul de trandafiri de jumătate de hectar, ascultăm hip hop creștin de pe mobilul lui Josua, băiatul cel mare al familiei Schuster, care vrea să studieze arhitectură peisageră în Viena și care în timpul liber bate la tobe. E 6 dimineața, iar vremea e numai bună de cules trandafiri pentru ceai și dulceață. Sub soare, petalele lor își pierd vigoarea, iar albinele roiesc îmbătate de mirosul puternic. „Îmi doream agricultură de subzistență, ăsta a fost idealul meu”, îmi spune prin desișul parfumat Willy, un bărbat cu o statură impozantă, de vreun metru și vreo nouăzeci, grizonat și cu ochi albaștri, aprinși. „Pentru că am văzut acele familii tinere din Elveția care erau fericite cu ceea ce făceau”. Lângă noi se întinde o pajiște uriașă și verde, pe care pasc zilnic cele 10 vaci ce fac gospodăria BioMoșna atât de specială. Grajdul care le găzduiește, spune țăranul cu origini maghiare și săsești, ar fi fost primul în stabulație liberă din România. În alte cuvinte, vacile sunt lăsate să se miște liber. „Am citit foarte mult”, continuă Willy. „John Seymour, autorul cărții The Great Book of Self Suffiency, a fost un mare mentor al meu. De pe două hectare se poate trăi, dar strict în subzistență, fără bani. Îți arată practic cum îți îngrădești, cum îți împletești un coș, cum pui hamul pe cal, cum ari, cum înființezi un strat, cum faci compostul, tot, tot, tot”.
La mijlocul anilor ’90, Willy, de 46 de ani, născut în Oradea, și soția sa Lavinia, de 42 de ani, de loc din Mediaș, au deprins principiile autosustenabilității bio (echivalentul german pentru „ecologic”) din Vest. Atunci lucrau ca translatori din limba germană pentru o asociație elvețiană care recruta tineri din România, „fii și fiice de țărani”, pentru stagii de practică în cadrul unor gospodării bio din Elveția, dintre care mare parte se ocupau cu procesarea laptelui. Au participat activ la instituționalizarea agriculturii bio în România, al cărei cadru legislativ şi normativ a fost stabilit prin eforturile organizaţiei Bioterra – Asociaţia Bioagricultorilor din România. Apoi, după o ședere de doi ani și jumătate în Germania, s-au mutat în Moșna, la 7 kilometri de Mediaș, unde au cumpărat „o gospodărie țărănească în stil săsesc”. Au făcut asta în contextul schimbării de regim din ’96 şi al interesului în creştere faţă de „valorile tradiţionale” şi biodiversitatea României, corelate cu factori spirituali – soţii Schuster sunt „pocăiţi”, cum înșiși se proclamă.
„După ce m-am mutat în România, în’98, ’99, apoi din 2000 încoace, tot mai rău se vorbea despre subzistenţă, iar pentru mine asta e o virtute, ceva lăudabil”, spune Willy. „În Vest deja aşa era privită, gospodăria de subzistenţă este o chestie super faină. Aici, în România, se practica un mobbing agresiv, o campanie anti-subzistenţă şi self-sufficiency. Se mergea spre agricultura industrială, intensivă. Am trecut de peak oil şi toată lumea civilizată, toţi occidentalii caută modele sustenabile, nu?”. Soţii Schuster s-au axat pe prelucrarea şi valorificarea produselor din lapte pe baza cunoştinţelor dobândite în cadrul programului elveţian și a lecturilor de specialitate şi s-au bucurat de sprijinul unor asociaţii autohtone şi străine şi de o promovare intensă în presă. Astăzi, BioMoşna valorifică producţia de pe 20 de hectare –14 sunt proprietate proprie, restul de şase sunt în arendă –, atât prin consum propriu, cât şi prin vânzare. Ceea ce o face o gospodărie de semisubzistență, potrivit sistemului de evaluare al Uniunii Europene.
Pe lângă grajd, lanul de trandafiri și pajiștea de pe deal, gospodăria mai găzduieşte o şură, un coteţ cu găini, o grădină în care Lavinia creşte verdeţuri şi condimente pentru brânzeturi şi o parcelă de circa 30 de arii cu zarzavaturi şi legume. Restul terenurilor sunt împrăştiate, majoritatea fiind pajişti şi fâneţe care asigură furaje naturale pentru cele 10 vaci. Gospodăria se bazează în cea mai mare parte pe produsele obţinute în urma procesării laptelui, oferta familiei Schuster fiind foarte variată în acest sens: lapte, brânză cremă, brânză cremă cu smântână, cu verdeţuri, cu ardei sau cu hrean, brânză cremă cu fructe, brânzeturi maturate, brânzeturi maturate cu plante aromatice, smântână proaspătă „tradiţională”, iarut, urdă, parmesan, plante aromatice.
***
La 70 de kilometri de gospodăria din comuna sibiană locuieşte familia Cismaş, care administrează Ferma Ecologică Ţopa din judeţul Mureş. În fața fermei, o cruce din lemn înfățișează răstignirea lui Iisus Hristos. Deasupra ei, pe o placă cioplită tot în lemn, scrie „Ferma Ecologică Ţopa. D D”. Cele două iniţiale vin de la „dorinţă şi dragoste”, spune Dan Cismaș, un bărbat de statură medie, cu o mustață discretă și ochi căprui, visători. Dan a atribuit tinerilor dorința, care, în viziunea sa, reprezintă „planul vertical al omului, dorința de a se înălța”, și celor mai în vârstă dragostea, simbol al „orizontalității, prin Hristos”. „Cheia vieții este îmbinarea lor”, spune țăranul ortodox din Țopa, care vrea să-i motiveze pe tineri, „fără de care e imposibil să se continue viața în sat”. De altfel, scopul inițial al Fermei Ecologice Țopa a fost exact acesta, de a oferi alternative unei populații tinere care fuge de agricultură și ia calea migrației externe.
Ferma s-a născut în urma unui parteneriat dintre Şcoala din Boiu (o comună învecinată din care s-a dezlipit mai demult satul Ţopa), Fundaţia pentru Cultură şi Ecologie din Mediaş, înfiinţată de un grup de saşi din municipiul de pe Târnava Mare, şi Fundaţia Media din Stuttgart, care derulează programe cu caracter social menite să ofere alternative practice comunităţilor locale. Fundaţia germană a imprimat fermei ecologice ce avea să fie înălţată în 2005 filosofia biodinamică a ezoteristului austriac Rudolf Steiner, bazată pe îmbinarea forţelor cosmice cu cele telurice în munca pământului, şi a plasat în fruntea ei un administrator german, Wolfgang Radacz, care făcea practică cu elevii. Când a venit ideea proiectului, Dan, acum în vârstă de 45 de ani, lucra ca administrator la Şcoala din Boiu şi făcea practică agricolă cu elevii, alături de care a plantat, la începuturile anilor 2000, o cultură de trandafiri ce urma să fie valorificată în viitoarea fermă. În paralel, bărbatul muncea şi în construcţii, aşa că a avut ocazia să participe direct la înălţarea fermei.
Soţia sa, Tincuţa (43 de ani), de loc tot din Ţopa, a lucrat la rândul ei în gospodăria biodinamică, ca bucătăreasă şi muncitoare în grădină, între 2005 şi 2009. După un impas profesional şi unul de ordin familial, urmate de o experienţă spirituală pe care a legat-o de răspândirea agriculturii eco în zonă, Dan Cismaș a început să spere că, la un moment dat, va ajunge cu familia sa în fruntea fermei. Asta s-a întâmplat în 2009, când a expirat contractul lui Radatz, iar germanul a renunţat la postul de administrator. Cunoştinţele pe care Tincuţa le dobândise în gospodăria biodinamică şi pe care i le transferase şi lui Dan au fost completate cu lecturi de specialitate şi cu know-how-ul agricol preluat de la părinţii celor doi soți, practicanţi ai agriculturii tradiţionale, şi de la asociaţiile locale din zonă.
Astăzi, familia Cismaş valorifică producţia de pe cele 35 de hectare de teren agricol pe care le administrează, aflate în proprietatea Fundaţiei pentru Cultură şi Ecologie din Mediaş, atât prin consum propriu, cât şi prin vânzare. Ferma Ecologică Ţopa este compusă dintr-o casă ţărănească, o şură ce adăposteşte 12 vaci şi o scroafă cu 11 purcei, un ţarc cu 17 capre şi unul cu 11 găini şi o grădină mare – cu trei solarii pentru legume şi verdeţuri, trei uscătoare pentru ceai şi o movilă pentru depozitarea compostului. Într-o altă gospodărie, rămasă moştenire de la părinţii Tincuţei, familia Cismaş mai are patru solarii – două dintre ele sunt cultivate cu roşii, unul cu castraveţi şi altul cu zarzavaturi. Au un lot în faţa fermei, pe care cultivă cereale şi plante, restul terenurilor fiind împrăştiate. Produsele lor de bază sunt ceaiurile, dulceţurile, siropurile, brânza telemea, brânza cremă, verdeţurile, caşcavalul şi untul, însă valorifică prin vânzare şi legume şi cereale.
***
Apariția Gospodăriei BioMoșna și a Fermei Ecologice Țopa coincid cu primele eforturi de răspândire a agriculturii ecologice și a principiilor bio din țară, care au pus accentul pe revalorizarea agriculturii tradiționale și a stilului de viață durabil, reprodus secole la rând, ce îi este aferent. În acest context,Willy Schuster, venit din mediul urban, a preluat reperele identitare alte ţăranului vechi, pre-industrial, mai ales că împărtășea cu el o spiritualitate puternică. „Eu în ochii mei spirituali vedeam exact gospodăria mea cum va arăta”, spune el,„a trebuit numai să transpun în practică ceea ce vedeam cu ochii mei spirituali, îţi dai seama?”. Dan Cismaș, născut în mediul rural, nu a făcut decât să conserve aceste repere străvechi, punând, ca și Willy, un accent puternic pe spiritualitate și pe familie. Fără viață spirituală, spune el, nu poate exista agricultură ecologică, iar înainte de „conversia pământului”, trebuie să existe o „conversie prealabilă a omului, o reconversie spre viață”, pe care țăranul din Țopa o numește „curățenie interioară”. De altfel, el leagă preluarea fermei ecologice de o „reveleție hristică” avută în 2004.
Principiile ecologice s-au potrivit ca o mănușă peste imaginea țăranului mitic, valoarea comună împărtășită fiind respectul pentru natura care susține viața. Acest respect, spune Dan, dăinuie de multă vreme în lumea satului, însă a fost pervertit de practicile agricole industriale și de îngrășămintele lor chimice. „Agricultura tradițională avea un anumit respect față de pământ”, spune țăranul din Țopa. „Omul nu-și bătea joc de pământ, îi dădea înapoi ceea ce pământul îi dădea prin plante, îi dădea gunoi de grajd. Tradițional, țăranul lucra cu pământul ca și cu omul. Acum, oamenii nu dau înapoi pământului. Să dai pămânului substanțe de sinteză când el îți dă substanțe vii e un jaf”. Singura diferenţă dintre agricultura ecologică şi cea tradiţională, spune Dan Cismaș, e că prima „este certificată printr-o „hârtie” (certificatul ecologic care trebuie înnoit an de an) şi că a doua, aşa cum este practicată azi, foloseşte îngrăşăminte chimice şi pesticide.
Prevederile din agricultura ecologică interzic, în etapa de producţie, utilizarea organismelor modificate genetic (OMG), a fertilizanţilor şi a pesticidelor de sinteză, a stimulatorilor şi regulatorilor de creştere, a hormonilor şi a antibioticelor, fiind necesar ca pământul să parcurgă o perioadă de conversie ecologică de cel puţin doi ani. În etapa de procesare sunt restricţionate folosirea aditivilor, a substanţelor complementare şi a substanţelor chimice de sinteză. Reglementările mai prevăd şi etichetarea, inspecţia şi certificarea ca şi condiţii obligatorii. Atât familia Cismaş, cât şi familia Schuster folosesc la culturile agricole bălegar de vacă, compost vegetal și „mulci” (un strat de materie organică format din paie, frunze, resturi vegetale etc.). Willy Schuster are în curte şi o toaletă pentru compost de origine umană – reziduurile organice ale vizitatorilor sunt deversate într-un cazan şi acoperite cu tărâţe, apoi sunt aruncate în grădină. Un clip de pe Youtube în care văcarul gospodăriei BioMoșna, Gigel, prezintă toaleta cu pricina arată cât de bine sunt internalizate regulile gospodăriei: „Ăsta este un veceu bio. Vă rog frumos, care veniţi plini de chimicale-n voi, tot ce-aveţi în voi faceţi acolo, la verdeaţă. Aici se cacă bio”.
Willy Schuster mai derulează şi un aşa-numit „experiment” – a plantat cartofi direct în bălegar de vacă, cu care acoperă constant frunzele plantelor. Deocamdată nu ştie ce va ieşi, pentru că „proiectul” se află în stadiu incipient. De cealaltă parte, Dan Cismaş a avut ocazia să experimenteze cu preparate biodinamice, însă a păstrat doar o parte din ele, pentru că, spune el, nu a înțeles încă prea bine filosofia lor şi nu vrea ca sătenii să-l suspecteze de ocultism. „Se fac preparate în stomac de cerb sau intestine de bovină şi noa… Nu arată bine pentru oameni. Ideea e să creăm punţi de legătură cu oamenii din jurul nostru. În general vorbesc cu oamenii [din sat] ce fac şi ce gânduri am, nu le ţin ascunse pentru mine, să am eu cele mai bune culturi şi oamenii să se tot minuneze: Bă, ce face ăsta? Face magie neagră”. La rândul său, când vorbeşte de filosofia biodinamică, Willy Schuster spune că, deşi este funcţională, pentru el reprezintă „un Dumnezeu străin”, la fel ca antropozofia (care îl face pe om Dumnezeu). Cei doi ţărani se află într-un proces permanent de învăţare a principiilor bio, pe care le descoperă atât prin lecturi şi schimburi de experienţe cu ţărani din afară, cât şi spontan și pe care le îmbină cu propriile crezuri.
Câteva dintre principiile ecologice pe care le-am extras de la Willy Schuster şi Dan Cismaş sunt următoarele: se folosesc doar îngrăşăminte naturale, animalele ar trebui lăsate să se mişte liber şi li se asigură condiţii cât mai apropiate de cele din natură, furajele sunt ecologice, seminţele trebuie să fie şi ele certificate ecologic (se acceptă şi seminţe convenţionale, dar netratate), la fel cum şi plantele trebuie să fie certificate ecologic (fără excepţie ca în cazul seminţelor), iar rotaţia culturilor este obligatorie. Totodată, pământurile trebuie să treacă printr-un proces de conversie ecologică. Respectarea principiilor bio în cadrul celor două gospodării, laolaltă cu munca şi migala cu care sunt procesate produsele, le conferă acestora din urmă plusvaloare, de care cele două familii au nevoie pentru a supravieţui, prin vânzare directă în gospodărie sau la târguri țărănești sau prin vânzare indirectă (curierat). Preţurile practicate de ambele gospodării sunt mai mari decât cele din magazin tocmai graţie plusvalorii şi efortului fizic pe care le implică agricultura ecologică.
***
Cu toate acestea, nu mulți dintre săteni sunt atrași de perspectivele ecologice. „La țară, oamenii sunt reticenți la nou, la schimbare”, spune, cu o umbră de regret, Dan Cismaș, care a preluat din agricultura tradiţională „amintiri ale trecutului”, pierdute în socialism, şi le-a îmbinat cu „o doză de cunoaştere suplimentară adusă de ştiinţă”. O știință responsabilă la mediu, care caută numai preparatele care le sunt benefice plantelor. „Eu cred că şi ştiinţa poate avea un mare rol în agricultura ecologică şi a trăi doar în tradiţional este o iluzie”, spune el. „Lumea este într-o mişcare dinamică spre evoluţie, spre cunoaştere”. De altfel, țăranul din Țopa vorbește de o nevoie de „înnoire a omului” în mediul rural.
Această îmbinare dintre „tradiţionalitatea” țăranului vechi şi „schimbarea” adusă de ecologismul vestic m-a determinat să folosesc sintagma „ţăran alternativ” – folosind accepţiunea clasică a ţăranului ca păstrător al unui stil de viaţă arhaic şi atribuind termenul „alternativ” ideilor care se opun sistemului economic şi idelogiei dominante din prezent, bazate pe creștere și productivitate tot mai mari. Agenții schimbării sunt contactul direct cu Vestul, voluntarii care pășesc pragul celor două gospodării și structurile asociative din care acestea fac parte și cu care colaborează.
Ambele gospodării sunt centrate pe familie, care reprezintă nucleul de bază. Munca e împărțită însă cu zilieri permanenți sau constanți și cu voluntari veniți prin intermediul rețelei World Wide Opportunities on Organic Farms (WWOOF). Un program internațional apărut și în România la inițiativa soților Schuster, care erau înscriși înainte în WWOOF Austria. Despre principiile acestui program am vorbit anterior cu agricultorul Attila Szocs, preşedintele WWOOF România, înainte de a mă folosi de reţea pentru a pătrunde în cele două gospodării. WWOOF este un program de voluntariat la ferme ecologice şi tradiţionale, în care sunt înscrise în prezent 32 de gospodării ţărăneşti din România. Acestea oferă cazare şi masă voluntarilor care le vizitează, în schimbul unui ajutor oferit în gospodărie. De la începerea proiectului, în 2008, majoritatea voluntarilor înscrişi în program au fost străini, preponderent din mediul urban, însă Attila Szocs a remarcat o creştere semnificativă a numărului de voluntari români în ultimul an. Aceştia din urmă sunt de obicei tineri de la oraş care se gândesc să se stabiliească în mediul rural şi să-şi înfiinţeze o gospodărie mică. Sarcinile se împart în mod egal, iar voluntarul e tratat ca un membru al familiei. Obiectivul e unul dublu. Pe de o parte, asigură transferul know-how-ului ţărănesc în mediul urban, de preferat printre tineri, din moment ce agricultura se confruntă cu o populaţie îmbătrânită. Pe de altă parte, își propune să sprijine supravieţuirea şi dezvoltarea gospodăriilor ţărăneşti, pe care voluntarii le pot ajuta cu „idei noi, alternative”.
Anul trecut, cele două gospodării au găzduit fiecare în jur de 30 de voluntari, majoritatea străini. Șederile WWOOF-erilor în sânul celor două familii variază de regulă de la o zi, la câteva luni. În gospodăria BioMoşna vin constant studenţi străini pentru stagii de practică de trei luni, la finalul cărora primesc calificative de la Willy Schuster. De când sunt înscrise în acest program, cele două gospodării au intrat în contact cu oameni dintre cei mai diverşi din toate colţurile Europei: de la elveţience care fumau iarbă tolănite în bălegar, la tineri care idolatrizau muştele sau cupluri între două vârste care consumau numai raw. Alături de asociațiile în care sunt înscriși și cu care colaborează familiile Schuster și Cismaș, WWOOF-erii răspândesc în mediul rural autohton ideile alternative din Vest, care întăresc forța de acțiune și înnoiesc ideologiile țăranilor români. Willy, de exemplu, şi-ar dori să trăiască într-o comunitate autarhică, compusă din câteva familii, şi are un discurs anti-consumerist: ar vrea să depindă tot mai puţin de produsele din exteriorul gospodăriei. Și tot el a adus în țară un model cooperatist de peste ocean, în contextul în care lumea rurală încă afișează o reticență generalizată față de formele de cooperare din cauza traumei socialiste a colectivizării. Înainte de asta, Willy a participat la o „grassroots iniative”.
La mijlocul anilor 2000, micul producător din Moșna se întâlnea săptămânal, în Sibiu, cu alți șapte producători din zonă pentru a schimba impresii și produse agricole (troc). În cadrul acestor întâlniri, au decis să-şi deschidă şi un spaţiu de vânzare în Sibiu, care le-a fost pus la dispoziţie de Bieserica Evanghelică din oraş, „cu chirie ieftină”. Printre membrii fondatori s-a numărat şi Wolfgang Radatz, fostul administrator al Fermei Ecologice Ţopa. La începuturile lui, în 2005, magazinul a funcţionat în afara legii, spune Willy, fiecare dintre producători fiind specializați în anumite tipuri de alimente (miere, pâine, legume, brânzeturi, verdeţuri etc.) pentru a asigura o ofertă variată şi pentru a evita concurenţa dintre membri. Aceștia din urmă s-au gândit apoi să-şi facă o asociaţie sau un ONG „care să aibă ca obiect sprijinirea accesului pe piaţă pentru gospodari”. Ideea pentru forma de asociere i-a venit ţăranului sas, un an mai târziu, după o vizită în Statele Uinite, unde câştigase o bursă de studii de trei săptămâni acordată de Iowa State University. Tema era „marketingul produselor organice”. Pe durata şederii sale peste ocean, Willy a vizitat mai multe state şi a văzut mai multe modele de valorificare a produselor bio.
„Spre marea mea surpriză, plecând în America cu prejudecata asta că America e mama capitalismului crâncen, şi aşa şi este, spre marea mea surpriză, cea mai mare parte a produselor bio se vând via cooperative”, spune el. „Acolo, la mama capitalismului, eu am descoperit cooperativa. Peste tot co-op, co-op, organic co-op. Cooperative tematice, de consumatori, de producători sau cooperative mixte, dar majoritatea au în spate o filosofie puternică, nu o fac strict pentru bani, mai mult din alte valori: sănătate, sustenabilitate, generaţiile următoare, moştenire mai bună, motive etice mai mult decât motive economice”. După întoarcerea lui Willy Schuster din SUA, membrii magazinului Biocoop au înfiinţat în jurul spaţiului de vânzare o cooperativă de valorificare, la sugestia ţăranului sas, în baza Legii nr.1 din 2005 privind organizarea şi funcţionarea cooperaţiei. Li s-a părut cea mai bună formă de a-şi vinde produsele şi au impus o condiţie care ar fi fost unică în ţară atunci: „fiecare membru să fie certificat ecologic”. Ideea de bază a fost ca mini-cooperativa de valorificare a produselor să cuprindă gospodării mici, ţărăneşti şi să ţină preţurile cât mai jos pentru consumatori, „n-a fost scop să ne îmbogăţim”.
Atât Willy, cât şi Dan susţin că dorinţa de asociere dintre ţărani trebuie să vină pe cale „organică”, adică din interiorul fiecăruia, în funcţie de nevoi specifice, şi să se materializeze pe orizontală, nu să fie impusă din exterior, ca în cazul colectivizării socialiste. Nici unul dintre ei nu e de acord cu punerea producţiei la comun, ca într-un CAP. „Trebuie să crească de jos în sus, să fie inițiativă autentică ca să funcționeze”, spune Willy. Acasă la Dan, în Țopa, există deja așa ceva: sătenii şi-au cumpărat, prin Asociaţia Crescătorilor de Animale de zonă, utilaje de însilozat pe care le folosesc în comun; motorina şi şoferul care operează utilajele sunt plătite de fiecare sătean care are nevoie de maşinăriile agricole. Dan și-a schițat în minte un model de cooperare în care un grup de 14 oameni îşi lucrează pământurile împreună, folosind utilaje la comun, model care ar adresa problema parcelării şi fărâmiţării excesive a terenurilor. Administratorul Fermei Ţopa şi-ar dori însă cel mai mult o cooperare cu oamenii din sat pe partea de agricultură ecologică, pentru că aşa s-ar construi un brand comunitar puternic care și-ar valorifica mai bine producția.
De altfel, susţine el, ferma pe care o administrează se numeşte Ţopa, deci „e a întregii comunităţi”, cu care ţăranul vrea să colaboreze pentru a reînchega spiritul comunitar pierdut în socialismul românesc. În acest scop, a și organizat la fermă o serie de întâlniri cu oamenii din sat pentru a promova principiile şi beneficiile agriculturii ecologice și pentru a clădi, în timp, un sentiment de încredere în cooperare. Dan se bazează şi pe sprijinul preotului local, care locuieşte deocamdată în Sighişoara, dar plănuieşte să se mute în sat şi să se dedice practicilor ecologice cu stupi de albine. Atât el, cât și Willy Scuster, sunt atraşi de sistemulgarantării participatorii pe care l-au întâlnit în Franţa – acesta presupune un grup de mici producători care garantează fiercare pentru produsele celuilalt. E o formă de certificaredirectă şi reciprocă (materializată printr-o etichetă lipită pe ambalajul produselor) pe care, de altfel, Willy Schuster o practică deja, la scară mică, cu un vecin de-ai săi din comuna Moșna care produce tăiţei.
***
La începuturile anilor 2000, Willy participa la conferinţe internaţionale din partea unor organizaţii ca Bioterra, Bio România sau Biocoop pe tema micii agriculturi şi a celei bio, unde a intrat în contact cu asociaţia internaţională La Via Campesina – „o platformă globală de luptă pentru drepturile ţăranilor”, care i-a deschis ochii și spre forme de asociere instituțională. Antropologul Monica Stroe povestește că La Via Campesia a impus conceptul de „suveranitate alimentară”, care plaseză individul şi localul în centrul discursului alimentar şi îi învesteşte pe agricultor şi pe consumator cu dreptul de a opta asupra hranei pe care o produc şi consumă, în acord cu specificul natural şi cultural local. La Via Campesina promovează principiile agricole sensibile la mediu, solidaritatea şi cooperarea între practicanţii agriculturii la scară mică sau reabilitarea termenului de ţăran, pe care Willy Schuster și Dan Cismaș îl opun celor de fermier și producător. „Cuvântul ţăran e văzut ca ceva josnic, trebuie reabilitat”, spune Dan. „Societatea modernă impune termenul de fermier, dar fermierul înseamnă producţie, ţăranul înseamnă mai mult. Înseamnă social, comunitar, spiritual. Ca să vorbeşti de ţăran, trebuie să te uiţi în trecut”.
Willy Schuster s-a identificat cu obiectivele Via Campesina, care i-au ascuţit discursul activist, şi, sub influenţa lor, a contribuit la înfiinţarea asociaţiei Eco Ruralis din Cluj (2009), afiliată un an mai târziu asociației internaționale. „Era nevoie de un forum românesc care să sprijine strict numai cultura ţărănească”, spune el, în condiţiile în care nu există un sindicat puternic în spatele ei iar „meseria de ţăran” nu este recunoscută oficial. Asociaţia clujeană se prezintă drept „o asociaţie de ţărani care practicăm agricultura ecologică şi tradiţională bazată pe principii de mediu conştiente” şi susţine că luptă pentru drepturile fermierilor de a practica o agricultură ecologică. Asta include dreptul de a folosi, înmulţi şi distribui seminţele tradiţionale, desfăşurarea strictă a reglementărilor de biosecuritate (fără organisme modificate genetic), conservarea suveranităţii alimentare în România şi respectul pentru sănătatea consumatorului.
Un alt obiectiv al său îl reprezintă revalorizarea cunoştinţelor ţărăneşti „tradiționale”, iar unul dintre cele mai percutante mesaje ale sale este cel că „micii agricultori pot hrăni lumea”.
Eco Ruralis face lobby pentru promovarea intereselor ţăranilor în cadrul dezbaterii pe marginea Politicii Agricole Comune, organizează întâlniri şi forumuri naționale și internaționale pentru ţăranii români şi schimburi de experienţe între ţăranii autohtoni şi cei din alte zone, la care participă și Willy și Dan. Pe de altă parte, asociaţia derulează două programe inedite. Unul e WWOOF, celălalt asigură distribuirea gratuită de semințe tradiționale, după cum ne spune Monica Stroe, oferite de Banca de Gene din Suceava, în paralel cu o campanie de colectare de seminţe tradiţionale de la cei care le cultivă de generaţii. Efectul urmărit este crearea unei comunităţi de agricultori autosustenabilă genetic, la adăpost de seminţele cu copyright și compusă din oameni care îşi asumă rolul de gardieni ai „patrimoniului genetic vegetal”: cei care primesc seminţe se angajează să le înmulţească şi să le împartă şi cu alţi agricultori.
Inspiraţi de mediul alternativ în care activează, Dan Cismaş şi Willy Schuster şi-au ascuţit discursul în primul rând împotriva favorizării marii producţii de către politicile agricole, în detrimentul gospodăriei ţărăneşti. Dan invocă „dezbinarea micului fermier” şi crede că fermele mici şi mijlocii pot asigura securitatea alimentară a planetei, fiecare la nivel local. România are un mare potenţial în această privinţă, susţine el, pentru că „satul românesc este continuator al unei filosofii de viaţă care a făcut să reziste atâta timp”, motiv pentru care ar trebui sprijinit prin reducerea subvenţiilor acordate marii producţii. Concomitent, agricultorii ar trebui să înceapă un proces de „înnoire”, de orientare spre viaţă, să înceapă să lucreze cu mâinile și să se simtă responsabili față de sănătatea consumatorilor. „Lucrurile fost create în aşa fel încât e greu să schimbi asta (n.r. – paradgima productivității) fără un impact deosebit, s-ar putea să fie o criză alimentară dacă se renunţă drastic la producţia mare. Şi atunci se pune întrebarea: fermele mici şi mijlocii pot să asigure securitatea alimentară a oamenilor? Şi răspunsul meu este categoric da, dar cu nişte condiţii: oamenii să devină conştienţi de importanţa înnoirii oamenilor”.
În mesajul ambelor gospodării ţăraneşti se simte un puternic simţ al măsurii şi o invocare permanentă a dezvoltării durabile. „În primul rând pentru noi şi pentru copiii noştri”, este deviza lui Willy Schuster, care pune în prim-plan agricultura familială de subzistenţă și, alături de Dan, susține că nu vede agricultura ca pe o afacere. Ambii țărani promovează valori precum precum încrederea şi responsabilitatea faţă de sănătatea consumatorilor. „Trebuie să fii conştient că atunci când lucrezi în agricultură, lucrezi cu viaţa omului şi de tine depinde practic viitorul tău şi al generaţiilor viitoare, pentru că lucrezi cu sănătatea în primul rând”, spune Dan Cismaş. „Noi mergem pe valori cum ar fi încrederea, altruismul, sharing, open-source, astea sunt valorile care vor fi preţuite tot mai mult în viitor şi reciprocitatea asta”, îl completează Willy Schuster. „Să încercăm să nu fim noi producătorii şi tu consumatorul, poate şi tu ai un balcon, îţi dau un răsad, îţi pui şi tu o roşie acolo, în ghiveciul tău, nu trebuie să cumperi tot timpul de la mine”.