Rampa de gunoi: spațiul marginalității urbane avansate rasializate în România de azi

 TEMA: Privilegiaţi şi marginali

Sumar

Articolul descrie evoluțiile marginalității urbane clujene care au condus la formarea unei zone a locuirii în spațiul de pe rampa de gunoi municipală găzduind azi circa 1500 de persoane. Cu acest scop se bazează pe experiențele autoarei dobândite prin implicarea în activismul civic local anti-segregaționist (www.gloc.ro), precum și prin cercetarea despre spațializarea și rasializarea excluziunii sociale (www.sparex-ro.eu), iar în ceea ce privește premisele teoretice, pe schema analitică a lui Lois Waquant, respectiv pe cadrul analitic elaborat de Susan J. Smith. După ce – în contextul subordonării acestui proces programului de creștere economică socialistă – romii au fost transformați în muncitori români; cu efect asupra domeniului locuirii – de-a lungul schimbărilor post-socialiste ai anilor 1990 (susținută de ideologia tranziției spre democrație și marketizare) și în perioada triumfării neoliberalismului (extinderii principiului pieței asupra tuturor domeniilor sociale) –, asimilaționismul a fost înlocuit treptat de politica rasializării romilor. Privit în contextul larg al transformărilor post-socialiste românești, rasializarea romilor este tehnologia specifică prin care se realizează de-proletarizarea sau de-universalizarea cetățenilor români de etnie romă. Rasismul anti-țigănesc devine o verigă importantă a neoliberalismului, legitimându-i acțiunile în termenii raportării la relația dintre romi și neromi ca la o relație a diferenței și nu a inegalității produse de ierarhiile de putere aferente sistemului. În urma acestui demers, segregarea rezidențială ajunge să fie interpretată ca un rezultat natural al acestei diferențe presupus prescrise atât biologic, cât și cultural, iar soluția la ea se imaginează drept ca un proces al transformării celor marginalizați în indivizi capabili să corespundă cerințelor regimului de viață neoliberal, fără schimbarea acestuia, în timp ce locuirea segregată continuă să adâncească marginalitatea avansată, cronicizând deprivările multiple, erodând capitalul social și demnitatea celor afectați, și creând instanțele cele mai extreme ale suferinței umane.                 

 Marginalitatea urbană: spațiile sărăciei regimului neoliberal     

Marginalitatea urbană avansată este noua formă de excluziune caracteristică ordinii neoliberale, afirmă Waquant[1], fiind caracterizată de cumularea penuriei economice, deprivării sociale, diviziunii etno-rasiale și violenței publice în aceleași zone urbane suferinde (distressed). Acest tip de expulzare în marginalitate nu rezultă neapărat din criza și/sau sub-dezvoltarea economică, căci, precum demonstrează autorul, el mai degrabă este efectul impactului mutațiilor economice inegale asupra fracțiunilor cele mai joase ale muncitorimii și ale categoriilor etnice subordonate. Petrecută într-un context economico-politic global aflat în plin avânt neoliberal, marginalitatea urbană avansată diferă de sărăcia urbană premergătoare, caracteristică etapelor anterioare ale capitalismului (sau, am putea adăuga noi, socialismului târziu din România), fiind marcată de următorii factori: expansiunea „pieței libere”, comodificarea vieții sociale, polarizarea creșterii economice, fragmentarea muncii aducătoare de venituri, transformarea formelor de ocupare și predominanța ocupării informale și nesigure, autonomizarea economiei stradale în zonele urbane degradate, lipsa locurilor de muncă, de-proletarizarea celor mai vulnerabile segmente ale clasei muncitoare, politici guvernamentale axate pe economisirea cheltuielilor sociale și pe abandonarea reglementărilor urbanistice. 

Fenomenul trebuie tratat în contextul fiecărui stat în funcție de regimurile vechi și noi în care acesta se înglobează, el cunoscând istorii și manifestări diferite, structurate de articulațiile locale ale welfare state și/sau ale pieței, de sistemele de clasificare predominante, sau de regimurile distincte ale sărăciei urbane. În cele ce urmează, îmi propun să dezvolt evoluțiile marginalității urbane clujene care au condus la formarea unei zone a locuirii în apropierea rampei de gunoi municipale găzduind azi circa 1500 de persoane. Cu acest scop mă bazez pe experiențele mele dobândite prin implicarea în activismul civic local anti-segregaționist (www.gloc.ro), precum și prin cercetarea despre spațializarea și rasializarea excluziunii sociale (www.sparex-ro.eu),[2] iar în ceea ce privește premisele teoretice, pe schema analitică waquantiană,[3] respectiv pe cadrul analitic elaborat de Smith[4]. Cel din urmă urmărește schimbările segregaționalismului rasial din Marea Britanie legate de modul în care politicul a construit această problemă și a încercat să-l rezolve în funcție de concepțiile sale despre rasă. Autoarea observă că orice decizie majoră privind locuirea în Marea Britanie de după război a avut un efect direct și cumulativ asupra diviziunii rasiale a spațiului rezidențial, și că inegalitățile persistă în acel sistem nu doar ca efect al unor forțe materiale (legate de producția și distribuirea resurselor, inclusiv celor din domeniul locuirii), ci și datorită faptului că ele sunt legitimate prin apelul la ceea ce se consideră a fi normal, rațional și tolerabil în democrația liberală.

 Rampa de gunoi clujeană și marginalitatea avansată rasializată        

Locuirea în așezămintele de pe și din apropierea rampei de gunoi a orașului Cluj (în zona Pata Rât) este o manifestare a marginalității avansate, sau a spațializării și rasializării excluziunii sociale în mediu urban. Această ipostază a locuirii sărace a trecut prin schimbări majore (cantitative, în sens de lărgire, și calitative, în sens de precarizare) de-a lungul transformărilor economiei politice a orașului din perioada socialistă și post-socialistă: din punct de vedere material, în timp ce s-a extins tot mai mult, acest spațiu al locuirii s-a înrăutățit permanent, astfel încât deprivările multiple și insecuritățile oamenilor de acolo se reproduc inter-generațional; din punct de vedere social, în funcție de gradul de izolare de restul orașului care le caracterizează, diferitele grupuri se consumă sub tensiunile economiilor informale și subterane bazate pe exploatarea celor mai vulnerabili; din punct de vedere simbolic toată zona s-a desprins tot mai puternic de imaginarul orașului asumat cu mândrie de populația lui, simbolismul deșeurilor înlăturate asociindu-se cu oamenii care locuiesc în apropierea gropii de gunoi, în timp ce mirosul și murdăria aferente mediului toxic se corporalizează, iar stigma mediului devine element al auto- și hetero-identificării lor.

Folosind, vrând-nevrând, Pata Râtul drept loc al căminului, dar și ca loc de muncă, populația zonei a crescut de la patru familii de romi stabilite acolo la sfârșitul anilor 1960 (în epicentrul vechii gropi de gunoi), până la circa 1500 de persoane, câte numără azi. Covărșitoarea majoritate a locatarilor este de etnie romă și trăiește în sărăcie extremă în condiții sub-standard de locuire, chiar dacă istoriile individuale și colective de excluziune socială ale oamenilor produc diverse grade ale marginalității avansate structurate de spațiul fizic, social și economic imediat al rampei, dar și de contextul politico-economic mai larg al orașului și al țării. Cele trei imagini ale formelor prin care diverși locatari ai Pata Râtului au acces la apa curgătoare, redau plastic diferențele între statutul lor social în interiorul spațiului comun segregat, dar cu diviziuni interne importante. 

O parte din locatarii zonei Pata Rât (azi circa 300 de persoane în Dallas și circa 200 de persoane pe rampa de gunoi, numărul lor fluctuând sezonal, cu preponderență persoane de etnie romă) au ajuns acolo „benevol” (dar sub constrângerile economice care le-au exclus de la alte alternative ale traiului), individual sau ca membrii unor rețele sociale informale (de obicei de rudenie, dar și de vecinități vechi din oraș, din județ, sau din alte județe ale țării). Coeziunea sau „disciplina” lor este construită în jurul dependențelor financiare bazate pe relații de patron-client, sau pe cămătărie, sau pe comercializarea informală a curentului electric (sau, altfel spus, în jurul  autorităților economice formale și informale ale rampei); precum și în jurul ajutoarelor oferite de o fundație olandeză neo-protestantă de caritate (culminate în cumpărarea terenului Dallas care astfel a devenit „cartierul privat” deținut de Fundația Pro Roma). Granița între securitate și întrajutorare, precum și control și exploatare este foarte firavă în viața acestei comunități închise în sine, suspicioase față de orice element extern perceput drept amenințare la adresa resurselor limitate ale vieții sau a organizării interne informale, inclusiv a formelor economice subterane.   

O altă parte dintre locatarii Pata Râtului a fost relocată acolo (pe strada Cantonului) de către primărie, individual sau în grupuri mai mici (de obicei legate între ele prin relații de rudenie), în urma evacuării acestora din alte părți ale orașului (strada Byron, blocul NATO din Gheorgheni, Casa Călăului, Piața Cipariu, subsolurile blocurilor din Mănăștur, foste cămine muncitorești etc.) tot prin măsuri administrative. În 2003 populată doar de cinci familii, colonia de romi de pe strada Cantonului azi include peste 130 de familii, mai mult de jumătate dintre ele stabilându-se acolo informal și „benevol”, unele venite din afara Clujului prin mijlocirea diverselor rețele ale economiei subterane. Populația coloniei Cantonului este foarte eterogenă, ea fiind grupată și fragmentată pe familii nucleare sau extinse, cu relații de contestări ciclice reciproce foarte tensionate, chiar violente, și cu un grad ridicat de neîncredere față de orice formă de organizare internă sau externă care este percepută ca o imixțiune în ordinea internă a șantajărilor și dependențelor financiare legate de cămătărie, proxenitism, sau comercializarea informală a curentului electric.

Cei mai noi-veniți ai zonei Pata-Rât sunt cele circa 300 de persoane evacuate sub regimul primarului Apostu în decembrie 2010 de pe strada Coastei, unde au format o comunitate relativ închegată (sau un mozaic compus din mai multe rețele de rudenie), cu conștiința apartenenței la oraș, și cu practici de școlarizare și ocupare care îi legau de urbă. Ele au fost mutate în cele 40 de apartamente ale caselor modulare alocate ca locuințe sociale pe bază contractuală, restului de circa 30 de familii, rămase fără locuință în timp de iarnă, sugerându-se să construiască „ilegal” pe terenul care li s-a atribuit „informal”. De-a lungul celor aproape doi ani de când trăiesc acolo, capacitatatea lor de auto-organizare și auto-gospodărire s-a manifestat în activități legate de școlarizarea copiilor, accesul la ajutoarele de încălzire și la soluționarea problemei transportului, dar și de construcții de locuințe și extinderea rețelelor de utilități. Implicarea mai multor organizații locale și internaționale (gLOC, Amnesty International, European Roma Rights Center) derulată în vederea sprijinului revendicărilor comunității față de autoritățile locale a fost probabil și ea importantă din punctul de vedere al capacitării și mobilizării lor. 

Dinamicile interne schițate mai sus ale locuirii în Pata Rât se conturează în contextul unui set de mecanisme mai largi, ale căror intersecționalitate îi plasează pe etnicii romi săraci în pozițiile marginalității avansate rasializate, printre ele: de-industrializarea peisajului economic al orașului în urma căreia aceste persoane au ajuns să aibă acces doar la locuri de muncă precare (instabile, informale, slab plătite, toxice); privatizarea fondului locativ public și deregularizarea pieței imobiliare, astfel încât cei mai vulnerabili locatari ai orașului în mod structural nu își pot permite locuințe decente care satisfac standardele legale naționale și internaționale în materie de locuire; retragerea guvernării centrale și locale din rolul de distribuire a resurselor locative în măsura în care această distribuire se referă la cei săraci, în timp ce ea se practică față de cei privilegiați de sistemul neoliberal al privatizării spațiului public, fenomene în urma cărora marginalii sunt deposedați prin evacuare, iar „merituoșii” devin proprietarii terenurilor și clădirilor golite de cei „nemerituoși”; criminalizarea persoanelor care nu sunt capabile să dobândească locuințe pe „piața imobiliară liberă”, în strânsă legătură cu culpabilizarea generalizată a sărăcilor pentru că sunt săraci; asocierea, prin construcțiile discursului public cotidian, politic și mediatic, al „țiganilor” cu sărăcia și/sau cu gunoierii, și în general utilizarea categoriei de „țigan” în vederea identificării alterității absolute și al delimitării de fenomenele considerate a fi nedemne de starea de modernitate și civilizație cu care populația mainstream dorește a se identifica, încercând să minimalizeze efectele mizeriilor proprii asupra percepției de sine.

În cele ce urmează, îmi propun să schițez modul în care aceste mecanisme s-au derulat de-a lungul schimbărilor de regimuri politico-economice, demonstrând cum a fost instrumentalizată conceptualizarea „politicilor pentru romi” în vederea implementării planurilor de creștere economică ale diverselor vremuri, în timp ce, cele din urmă au avut ca efect și legitimarea construcțiilor identitare și clasificărilor cetățenilor produse de regimurile puterii.         

 Moștenirea socialistă – romii transformați în muncitori români

Dispersarea unei colonii compacte de romi de pe strada Bufniței din Cluj în anii 1960 a fost justificată de credința conform căreia creșterea economică socialistă bazată pe industrializare și urbanizare va rezolva problemele legate de acceptarea lor de către societatea majoritară. În ceea ce privește romii, prețul acestui tip asimilaționist de integrare a fost renunțarea la limbă, meșteșuguri tradiționale, cutume culturale, acestea fiind considerate a fi drept inferioare/pre-moderne atât față de cultura majoritară, cât și în general față de idealul omului nou. În regimul cetățenesc național-comunist romii nu au fost recunoscuți ca minoritate națională, și, spre deosebire de etnicii maghiari, ei au trecut prin procesul de transformare în muncitorime și în români, acesta fiind considerat ca un traseu pozitiv al mobilității sociale și al „civilizării” lor. Relativul succes al acestui proiect politic etno-social a fost asigurat de producția la scară largă a blocurilor și a cartierelor muncitorești, și de faptul că el s-a integrat în politicile mainstream ale ingineriei sociale socialiste.

Aparent doar o investiție urbanistică social-economică, în imaginarul național-comunist aceste cartiere (și industrializarea care le-a făcut necesare, dar pe care ele le-au și susținut la rândul lor) au avut și menirea de a schimba peisajul etnic al orașului, transformându-l din Cluj în Cluj-Napoca (schimbarea denumirii petrecându-se în 1974), adică într-un oraș cu populație preponderent română (în timp ce înainte de 1956 compoziția etnică a orașului era predominant maghiară, iar în acel an a ajuns la paritate, și – precum ne arată recensământele ulterioare –, procentul etnicilor maghiari s-a redus treptat, azi ei constituind doar sub 16% dintre locuitorii urbei). Statul socialist, prin politica sa economică și cea etno-națională, inclusiv de clasificare a cetățenilor, a transformat „țiganul” în cetățean universal definit ca muncitor român locatar de bloc, care și-a găsit loc în mare măsură ca muncitor necalificat sau calificat în uzinele orașului, sau, de exemplu în cazul gaborilor, și-a continuat activitățile tradiționale care i-au mai putut asigura traiul în umbra producției industriale socialiste, sau, în cazul lăutarilor, în industria de divertisment de atunci. Istoria mai veche a romilor (care i-a transformat în subiect al asimilaționismului în Transilvania, și al sclavagiei în țările românești) nu a primit reparații morale sau financiare în perioada socialistă, astfel încât poziția lor materială relativ dezavantajată, precum și inferiorizarea lor culturală  s-a reprodus și în acest regim, și s-a accentuat după 1990.

Rampa de gunoi a orașului Cluj din zona Pata Rât (aparținând de comuna Someșeni pe vremuri separată de oraș din punct de vedere administrativ), în prima sa locație din zona numită ulterior Dallas, s-a constituit la sfârșitul anilor 1960. Pe atunci erau stabiliți acolo patru familii de romi proveniți din satul Dezmir din apropierea Clujului. Rampa s-a extins pe măsura creșterii și industrializării orașului (conform recensământului din 1966 populația Clujului a fost de 185663 locuitori, în 1992 a ajuns la 328602, iar azi, împreună cu studenții diverselor universități este de circa 450000 de persoane producătoare de cantități zilnice mari de deșeuri).   

Moștenirea post-socialistă a anilor 1990 – perdanții retragerii statului de pe piața rezidențială

Anii 1990 au însemnat pentru Cluj, pe lângă domnia lungă și tricoloră a lui Gheorghe Funar (actor important în transformarea cetățenilor urbei din muncitori în români[5]), și fenomenul jocului piramidal Caritas. În acea perioadă, rampa de gunoi a cunoscut un boom în materie de deșeuri, lucru care a atras mai multe familii de romi pe groapa municipală, aflate în căutarea unor venituri și a unei locuiri care implică costuri minimale. Caritas a însemnat câștiguri enorme pentru unii, precum și rampa de gunoi a început să devină un business tot mai înfloritor pentru întreprinzătorii industriei deșeurilor. Dar Caritas a însemnat și pierderi la fel de mari pentru alții, mai ales pentru cei care și-au vândut tot ce au avut în speranța unei investiții financiare cu succes, dar care, nefiind printre relativ puținii atenționați și protejați de sistem, și-au pierdut toată averea agonisită de o viață fără șansa să mai revină vreodată. Precum rampa de gunoi a devenit spațiu al dependenței financiare și al exploatării muncii celor care nu au mai avut unde să-și vândă forța lor de muncă manuală necalificată. Asta în condițiile în care de-industrializarea și privatizarea companiilor industriale de stat a de-proletarizat zeci de mii de persoane rămase fără loc de muncă, cei mai afectați de aceste schimbări fiind cei fără calificare sau cu calificare redusă, șansa lor de a se re-orienta pe „piața liberă” a forței de muncă fiind structural foarte limitată.[6] Tot în acea perioadă, industria construcțiilor private a mai absorbit forță de muncă fizică, calificată sau necalificată, de exemplu multe persoane de etnie romă care locuiau atunci pe strada Coastei, dar și în alte părți ale orașului, puteau să lucreze ca angajați sau în mod informal în acest domeniu.

În paralel cu acest fenomen specific local, tranziția post-socialistă din România, din punctul de vedere al locuirii a însemnat privatizarea masivă a fondului locativ.[7] Cea din urmă a rezultat pe de o parte din procesul de reîmproprietărire (redobândirea proprietăților locative de către cei care au fost deposedați de aceste proprietăți în urma naționalizării socialiste), pe de altă parte din procesul în urma căruia chiriașii blocurilor socialiste (deveniți chiriași pe vremuri în urma repartizărilor de locuințe prin întreprinderile la care lucrau) au dobândit dreptul (dar și povara) de a deveni proprietarii apartamentelor, și nu în ultimul rând din retragerea completă a statului din construcția de locuințe. Așa-zisa „piața imobiliară liberă” a devenit defapt piața speculațiilor imobiliare și a contribuit masiv la acumularea primitivă de capital de către cei care s-au aflat în poziții cheie din acest punct de vedere. Astfel, deregularizarea domeniului a dat mână liberă celor care se aflau în apropierea informațiilor legate de deciziile politice privind terenurile urbane și spațiile publice, toate convergând până la urmă la privatizarea acestora de către întreprinzătorii locali susținuți de legislația românească, de corupție, și de rețelele birocratice locale protective din punctul lor de vedere.

Toate aceste schimbări i-au afectat negativ cel mai mult pe cei care au fost chiriași ai caselor naționalizate și au fost evacuați din acele locuințe fără vreun suport sau despăgubire din partea statului; pe muncitorii care și-au pierdut locurile de muncă ce le-ar fi putut asigura resursele necesare cumpărării locuințelor primite de la întreprinderile de stat pe vremuri, sau plății utilităților; și noile generații de tineri care, devenind adulți în familii sărace care nu posedă proprietăți, nu puteau să acceadă la locuințe pe „piața imobiliară liberă” datorită inegalităților structurale la care au fost supuse. Drept consecință, aceste categorii de persoane au început să fie evacuate din locuințele lor anterioare (unii dintre ei, cei care nu beneficiau de o rețea protectivă informală, retrăgându-se în păduri, parcuri, sub poduri sau în subsolurile blocurilor), respectiv au mărit numărul celor care locuiau în improvizații informale, sau au ocupat spații imobiliare abandonate. O perioadă de vreme statul a ignorat, sau în cel mai bun caz a tolerat aceste fenomene, dar non-intervenționalismul său (poate în așteptarea miracolului pieței sau a dispariției acestor oameni prin migrarea lor în alte locații) a cronicizat lipsa locuințelor pe care aceste categorii sociale și le-ar fi permis, respectiv consecințele sociale de lungă durată ale deposedării acestora de la dreptul la locuință decentă.[8]

 Anii 2000 – rasializarea spațiului rezidențial segregat al rampei de gunoi

Primele semne ale rasializării cetățeniei și conflictelor inter-etnice legate de utilizarea spațiului, au fost pogromurile anti-țigănești din mediul rural al anilor 1990. Acest fenomen s-a petrecut în contextul privatizării agriculturii și a terenurilor. Prin aceste pogroame, etnici români sau maghiari (de exemplu din comunele Kogălniceanu, Hădăreni sau Plăieșii de Sus) au încercat să-i alunge pe romi din satele lor dându-le foc la case, considerând nu doar că aceștia au devenit inutili în economia locală, dar și că sunt un pericol din punctul de vedere al sfânțeniei proprietății private și al ordinii comunitare.

Mediul urban a produs acest fenomen mai târziu, și într-o formă mai subtilă, dar instituțională: autoritățile publice, în timp ce acceptau ca normală și de dorit intensificarea privatizării și predominanța logicii pieței (și) în domeniul locativ, au început să facă ordine printre cei mai vulnerabili, evacuându-i din ariile integrate în fluxul orașului înspre zonele periferice ale acestuia. Raționalitatea invocată de autorități a oscilat între accentuarea nevoii de regenerare urbană (prezentând acest lucru ca o intervenție tehnică neutră); susținerea elitismului clujean (“în distribuirea locuințelor sociale luăm în considerare că, Clujul este un oraș universitar și cei cu studii superioare trebuie sprijiniți în acest sens”); „plângerile repetate” ale vecinilor sau referințele la „refuzul locatarilor din alte zone de a primi în vecinătatea lor romi” (prin care au transferat responsabilitatea non-discriminării de pe umerii lor către anti-țiganismul presupus auto-defensiv al populației majoritare); sau chiar între „argumente” cinice și false prin care au susținut că „eliminarea pungilor de sărăcie” (a zonelor sărace de locuire din centrul orașului) și mutarea locatarilor (de obicei de etnie romă) la periferii este un prim pas către „îmbunătățirea condițiilor lor de trai” sau, culmea, către „incluziunea socială a romilor”.[9] 

Începând cu 2003, în orașul Cluj, locația aleasă pentru re-așezarea romilor evacuați din mai multe părți ale orașului a fost strada Cantonului din zona Pata Rât.[10] Pe atunci această zonă se fixase deja în opinia publică drept spațiul deșeurilor, a mizeriei, a gunoiului, a sălbăticiei, a lucrurilor care se aruncă și se ascund ca să nu se vadă de către populația „civilizată” a orașului. Locatarii de pe Cantonului sunt legați și ei de industria deșeurilor. Majoritatea celor care lucrează în economia formală (cam jumătate dintre adulții de vârstă activă) sunt angajați la una dintre companiile locale de salubritate. Câțiva dintre ei merg din când în când pe rampa de gunoi. La acea oră, groapa de gunoi municipală se întinse-se deja către Sud, în timp ce vechea rampă, Dallasul s-a „ecologizat” (ceea ce a însemnat punerea  unui strat de pământ de circa jumătate de metri deasupra deșeurilor în destrămare), devenind „cartier de locuit” informal. După filmul lui Andrei Schwartz, “Auf der Kipe”, realizat în 1998, nimeni nu mai putea să nege condițiile inumane de trai și de muncă ale romilor de pe rampa de gunoi. Discursul mediatic, de cele mai multe ori interesat de momentele senzaționale de pe rampă (moartea mai multor persoane, adulți și copii călcați de buldozere sau mașini ale companiilor de salubritate, sau arși în casele care au luat foc; raziile aleatorii ale poliției locale urmărind alungarea locatarilor rampei de obicei prin arderea colibelor acestora; sau discordiile politicienilor în legătură cu statutul acestei rampe toxice) a contribuit mult la construirea imaginii publice despre oamenii de pe rampă. Aceasta este un amalgam între compasiune umanitară și criminalizarea victimelor, bazându-se pe convingerea rasială că „numai această etnie este în stare să locuiască în astfel de condiții” și hrănind mai departe prejudecățile care afirmă despre ele însele că ele sunt consecințe, și nu cauze ale marginalizării celor care ajung în astfel de situații.      

În pofida acestui zgomot mediatic, autoritățile și companiile de salubritate au preferat să nege sau să minimalizeze existența oamenilor pe groapa de gunoi, aceștia afirmând că „acolo nu trăiesc oameni”, sau că „acolo regăsești doar o anumită etnie”, de parcă ei nu ar fi ființe umane și viața lor nu ar conta. Se vorbește mai puțin, sau deloc, despre complicitatea dintre primărie și alte autorități municipale și județene, companii de salubritate, firme de colectare a deșeurilor selectate, relațiile de muncă slavagiste de pe rampă, îmbogățirea „patronilor” de pe rampă datorită exploatării celor mai vulnerabili, sau poliție. Nici urmă de responsabilizarea autorităților față de cei care de mai multe decenii selectează deșeurile orașului pe bani de nimic, sau în schimbul hranei necesare supraviețuirii zilnice, sau a celor care trag foloase financiare imediate de pe urma muncii inumane pe care romii de pe rampă o prestează prin colectarea și selectarea deșeurilor.[11] Nepăsare, inerție  și non-intervenționism din partea autorităților – este prea puțin spus despre funcționarea acestui sistem economic informal al deșeurilor pe o perioadă atât de lungă de timp, și este mai mult decât cinism în opiniile celor care, spre auto-legitimare, aduc în discuție „umanismul” celor care „îi lasă” pe „bieții romi” să lucreze și să locuiască pe rampă.

Dependența absolută a celor nevoiași de aceste surse de venit și de această locație (timp de mai mult de 40 de ani trei generații au devenit sinonimi cu semnificațiile materiale și simbolice ale acestui spațiu) face ca ei niciodată să nu se fi auto-organizat în vederea revendicării drepturilor lor, care în acele condiții este pur și simplu dreptul la viață în contextul unui oraș ale cărui interese de ecologizare le slujesc fără să fie recunoscuți ca atare.[12] Munca lor precară informală și slab plătită, care le periclitează sănătatea și le pune în primejdie viața, se desfășoară în contextul unei ilegalități oficiale susținute de profitorii sistemului.

În 2005, la intrarea în noua rampă s-a afișat un tablou care afirma că rampa non-conformă cu reglementările europene a fost închisă (ea, de facto, funcționând și azi). Rampa s-a închis, din nou aparent, în iulie 2010, proprietarul (rudă cu directorul companiei de salubritate) fiind amenințat cu mari penalități sub presiunile venite dinspre Uniunea Europeană. În pofida acestui fapt, rampa de atâtea ori închisă este reautorizată acum, în iulie 2012, de către Agenţia Regională pentru Protecţia Mediului “pentru activitatea de sortare a deşeurilor reciclabile” (lucru imposibil din moment ce în oraș nu s-a realizat integral adunarea selectivă a deșeurilor gospodărești). Între timp, noul prefect al județului (USL) contestă procedurile pregătitoare ale fostului prefect (PD-L) în legătură cu noul centru de management al deșeurilor, referindu-se în primul rând la locația ei planificată greșit (asta după ce întreg mecanismul a fost întârziat ani de zile din cauza seriilor de licitații publice contestate).

Ilegalitatea autorităților și cea a oamenilor mici (legate și de Pata Rât și de colectarea deșeurilor) sunt evaluate diferit și de către forurile justiției. Cei din urmă primesc pedeapsă cu închisoare, în timp ce cei dintâi – în cel mai bun caz – pierd câte ceva din capitalul lor politic (datorită războiului pe care îl duc între ei pentru pozițiile politice aducătoare de privilegii economice). Din mărturiile oamenilor reiese că aproape că nu există familie de pe rampă sau de pe strada Cantonului care să nu fi avut membru încarcerat la un moment dat al vieții sale (pentru că a furat fier vechi de undeva, pentru că a ocupat ilegal un spațiu abandonat). Aplicarea acestei logici a standardelor duble a fost oarecum ruptă de arestarea fostului primar al Clujului, Sorin Apostu, în 2011, pe motive de corupție. De altfel, ciclul penalizărilor mai mici (de genul amenzilor primite datorită călătoriei fără bilet pe autobuz, sau expirării cardului de identitate, fapt identificat prin raziile aleatoare care se fac în această zonă de către poliție în zorii zilei) are și el un efect dramatic asupra vieții oamenilor: cei care au amenzi, nu primesc ajutor social; cei care nu primesc ajutor social nu au asigurare medicală; cei care nu au asigurare medicală nu beneficiază de tratamente gratuite. Toate astea în condițiile în care, în schimbul ajutorului social beneficiarii acestuia trebuie să presteze 72 de ore în folosul comunității, obligație aplicată consecvent în cazul etnicilor romi, puși la diverse munci, printre ele cele de igienizare a locațiilor rămase în urma evacuării oamenilor fără adăpost din adăposturile lor improvizate în păduri.                       

Toxicitatea rampei de gunoi moștenite de mai mult de 40 de ani, precum și caracterul poluat al întregului mediu este recunoscut abia acum, și numai implicit, de către autoritățile locale, când Uniunea Europeană îi obligă să o închidă din acest motiv. Impactul dezastruos al acestui mediu poluat asupra sănătății care locuiesc acolo (nemaivorbind despre consecințele sociale și personale dramatice ale traiului într-o vecinătate izolată atât fizic, cât și simbolic de restul lumii) a fost un argument căruia aceleași autorități nu i-au acordat atenție cu ocazia relocării familiilor (majoritatea acestora de etnie romă) de pe strada Coastei.[13] Spațiul de locuire vechi și nou al acestora a fost obiectul unor tranzacții de terenuri efectuate de primărie: terenul unde stăteau pe strada Coastei a fost alocat de către primărie în folosință gratuită Arhiescopiei Feleacului și Clujului cu scopul construirii unui campus pentru studenții facultății de teologie ortodoxă a Universității Babeș-Bolyai; iar în schimbul terenului unde au fost mutați în Pata Rât, primăria a oferit companiei de salubritate Brantner-Veres, în schimb, un teren dintr-o locație mai adecvată a Clujului.

Dincolo de deprivările și pierderile materiale suferite în urma evacuării, aceste familii și persoane au suferit și o traumă morală trăită ca o degradare a demnității lor datorită mutării acestora lângă rampa de gunoi și stația de deșeuri chimicale. Chiar dacă, de nevoie, încearcă să se adapteze noilor condiții de trai și prin îmbunătățirea stării locuințelor sau extinderii acestora, simbolic ei încă accentuează detașarea lor de semnificația acestui spațiu. Construirea relațiilor lor cu spațiul Pata Râtului este mediată de practica de relaționare cu vechii locatari ai zonei, în primul rând de pe rampă, din Dallas, dar și din colonia Cantonului. Ei încearcă să-și mențină imaginea pozitivă într-un mediu natural și social negativ prin încercarea repetată de a dovedi că ei sunt altfel, ei sunt diferiți față de populația autohtonă, că ei nu aparțin acestor locuri.

Mecanismele de identificare prin ierarhizare sunt, de altfel, elemente importante ale societății formate în situația marginalității avansate. Aproape fiecare categorie de persoană găsește pe cineva față de care să-și dovedească superioritate morală, în timp ce identitatea de rom sau de țigan este acceptată de fiecare. De exemplu, în relația case modulare – rampa de gunoi, se face apel la argumente de genul „noi nu lucrăm în gunoaie”, „noi ne trimitem copiii la școală”, în timp ce, în relația Dallas – Cantonului se afirmă, „noi nu ne trimitem femeile pe traseu”; sau în relația celor care se adună în sub-grupuri mici chiar în miezul rampei de gunoi, cu același scop se folosesc clasificări de felul „țiganii maghiari veniți din Harghita sunt un alt soi”, „ei sunt violenți”, „corturarii sunt cei mai agresivi”, „noi suntem țigani românizați”, „noi suntem pașnici”.     

 De la asimilaționism la rasializare – diferențiere socială prin segregare rasializată și  acutizarea marginalității criminalizate   

Politica asimilaționistă privind romii, caracteristică socialismului, a servit producerii și asigurării forței de muncă necesare industrializării și „dezvoltării multilaterale a națiunii române”. (Precum, în același context, ceea ce se considera a fi politica de emancipare a femeilor, a fost supusă aceluiași scop cu toate valențele sale economice și etno-naționale). Din punctul de vedere al celor care doreau, dar nu îndrăzneau să-și asume identitatea de rom pe atunci, prețul plătit pentru „integrarea pe piața muncii socialiste” a fost cel al renunțării la elementele identitare.   

De-a lungul schimbărilor post-socialiste ai anilor 1990 (susținută de ideologia tranziției spre democrație și marketizare) și în perioada triumfării neoliberalismului (extinderii principiului pieței asupra tuturor domeniilor sociale), asimilaționismul a fost înlocuit treptat de politica rasializării romilor. Asimilaționismul a presupus că romii au o problemă culturală care se va rezolva prin adaptarea lor culturală la normele societății socialiste (acest model de inginerie socială a fost  de altfel utilizat față de întreaga populație pre-modernă și rurală a României ce trebuia transformată în muncitorime urbană). Rasializarea romilor, ca efect pervers și neintenționat al recunoașterii lor ca minoritate etno-națională cu drepturi etno-culturale, dar și ca încercare de a explica sărăcia în care trăiesc fără recunoașterea cauzelor economico-politice ale generalizării precarității, transpune diferența și inegalitatea între român/maghiar și rom în zona biologicului și fiziologicului. Privit în contextul larg al transformărilor post-socialiste românești, rasializarea romilor este tehnologia specifică prin care se realizează de-proletarizarea sau de-universalizarea cetățenilor români de etnie romă.

Acest efort se leagă de inițiativele mai ample de reinventarea subiectivității cetățenești în relația sa cu statul reconfigurat: în România post-socialistă – dincolo de fațada legislativă impusă de procesul aderării la Uniunea Europeană – asta s-a întâmplat ori prin discursurile naționaliste care au (re)construit idealul națiunii pure și al „românului autentic” anti-comunist, ori prin discursurile europeniste care au creat imaginarul românului european față de care „țiganul” a devenit „specia aparte” sau „soiul diferit” care nu numai că nu este asociabil cu românul, ci este considerat a fi impedimentul europenizării celui din urmă.[14]

Spațiul segregat întruchipează procesele de diferențiere între cei dinăuntru și cei din afară, sau între cei care “merită să aparțină societății” și cei care “nu merită” acest lucru, sau între clasa de mijloc și categoriile sociale pauperizate. Segregarea este un teritoriu pe și prin care – după destrămarea socialismului cu tendinte omogenizatoare – actori sociali diverși negociază din poziții inegale asupra unui consens cu privire la cine poate fi inclus în, și cine trebuie exclus din spațiile sociale considerate adecvate. Segregarea spațială este un proces care crează și menține diferențierea între cetățenii “merituoși” și “nemerituoși”, creați la intersecționalitatea dintre etnicitate și statut social, de exemplu între membrii societății mainstream și categoriile sociale care nu pot face față normelor stabilite de aceștia. Mai departe, susținând că un etnic rom sărac este sărac pentru că nu vrea să lucreze și așteaptă ca statul să-l ajute, autoritățile întăresc în populația majoritară ideea că un cetătean “responsabil” și “merituos” nu trebuie să aștepte să fie “asistat” de către stat, căci dacă face asta, acționează la fel cum acționează țiganii, sau chiar devine țigan. Pe de altă parte, prin evacuarea și relocarea romilor în zone segregate, autoritățile publice au o contribuție la crearea sentimentului de superioritate morală în rândul majoritarilor, inclusiv ai celor săraci, care astfel se pot simți drept “cetățeni normali”, ne-expulzați în medii izolate și poluate, nedemne de ființa umană.

În zilele noastre, segregaționismul rasializat devine tot mai acut datorită predominanței neoliberalismului atât ca generator, cât și ca administrator al crizei economice, care accentuează și adâncește sărăcia din România, producând diverse forme avansate ale marginalității, cum ar fi cea a locuirii precare în spațiul stigmatizat, poluat și izolat al rampei de gunoi a Clujului. Politicile guvernamentale centrale și locale din domeniul locuirii (ca în orice alt caz, de altfel) nu sunt tehnici neutre care oferă soluții la problemele definite în mod „natural”, ci ele sunt instrumente ale puterii, marcate de ideologii politice și convingeri personale.[15] Politicile aparent non-intervenționiste în raport cu „piața liberă” rezidențială și imobiliară (dar care defapt au un rol important în crearea iluziei realității libertății pieței și în acoperirea tranzacțiilor imobiliare dubioase) sunt defapt saturate de valorile neoliberalismului.

Privatizarea și marketizarea locuirii sunt susținute de argumentele sau luările de poziții ale decidenților și implementatorilor de politici prin care aceștia contruiesc distincția dintre cetățenii „merituoși” și cei „nemerituoși”, dintre cetățenii „responsabili” și cei „dependenți” de protecția socială, sau dintre cei care pot dobândi locuințe pe „piața rezidențială liberă” și cei care „nu sunt în stare de așa ceva pentru că nu le place să muncească”. Mai departe, aceste luări de poziții îi clasifică pe etnicii romi drept „săracii nemerituoși”, transformându-i în simboluri ale dependenței față de statul care, de altfel, refuză să acționeze în favoarea lor în timp ce îi privilegiază pe cei oricum favorizați de situațiile lor economice, capitalul lor social, sau câștigurile lor de pe „piața liberă” neoliberală.

Creați ca atare prin astfel de proceduri simbolice, evacuarea romilor din așezămintele informale sărace urbane devine mai facilă din punctul de vedere al legitimizării acestui act. În consecință, re-locarea lor în vecinătățile periferice ale urbei (cum ar fi rampa de gunoi, despre care unii afirmă că „este mediul natural al țiganilor”) este explicată prin neputiința lor de a se adapta timpului și locului în care trăiesc; transformările prin care trec în sensul pierderii capabilității lor de integrare în societatea mainstream prin școală sau locuri de muncă sunt pedepsite de parcă ele ar rezulta din opțiunea lor liberă; abilitatea lor de a locui în condiții sub-umane este catalogată drept o „caracteristică naturală a etniei”; ajungându-se chiar la ideea că ei „merită să locuiască în mediul toxic și izolat al rampei”. Astfel, rasismul anti-țigănesc devine o verigă importantă a neoliberalismului, legitimându-i acțiunile în termenii raportării la relația dintre romi și neromi ca la o relație a diferenței și nu a inegalității produse de ierarhiile de putere aferente sistemului. În urma acestui demers, segregarea rezidențială ajunge să fie interpretată ca un rezultat natural al acestei diferențe presupus prescrise atât biologic, cât și cultural; soluția la ea se imaginează drept ca un proces al transformării celor marginalizați în indivizi capabili să corespundă cerințelor regimului de viață neoliberal, fără schimbarea acestuia; în timp ce locuirea segregată continuă să adâncească marginalitatea avansată, cronicizând deprivările multiple, erodând capitalul social și demnitatea celor afectați, și creând instanțele cele mai extreme ale suferinței umane.