Quo vadis – caritate versus justiţie socială

Iniţial, mi-am spus că nici măcar nu are sens să scriu pe această temă: substituirea asistenţei sociale etatizate de către caritate. Pur şi simplu, faptul că prima nu poate fi înlocuită de a doua mi se pare de o evidenţă strigătoare la cer. Totuşi, câteva evoluţii mai recente mă determină să abordez acest subiect. Mai întâi de toate, am aflat de curând de existenţa unui  proiect de lege quasi-necunoscut, însă care a primit deja votul Senatului. Proiectul de lege a fost iniţiat de 90 de deputaţi şi senatori PDL (printre care Sever Voinescu, Sulfina Barbu, Cristian Boureanu) şi transferă o parte din protecţia socială din România pe mâna Bisericii (80% din proiectele sociale ale Bisericii vor fi finanţate cu bani de la stat). Motivul, conform spuselor lui Adrian Videanu, ar fi utilizarea mai eficientă a banilor alocaţi asistenţei sociale prin folosirea unor mecanisme mai flexibile. O altă serie de justificări e oferită într-un recent supliment al Revistei 22, care îşi propune să evalueze critic capacitatea statului asistenţial de a oferi „ajutoare sociale unei populaţii confruntate cu fenomenul acut al îmbătrânirii şi al sărăciei, dar şi cu probleme specifice unei veritabile crize spirituale şi morale[a]”. Departe de a se opri la o simplă „evaluare”, precum anunţă în declaraţia de intenţie, textele din supliment merg mai departe, concluzionând că  pe lângă eşecul de a furniza asistenţă, statul  îi „împiedică pe oameni să prospere prin propriile lor eforturi  să se ridice la un cu totul alt nivel”[b]. Soluţiile propuse  variază: de la  „asumarea cetăţeniei istorice” de către biserică şi până la

urbanizarea României (mă întreb de unde şi până unde există un conflict între urbanizare şi asistenţa socială!!!)…

Caritatea şi anihilarea libertăţii interioare

Nu voi aborda în acest text capacitatea bisericii de a-şi asuma dimensiunea socială, e o temă separată. Consider că dezvoltarea serviciilor sociale pe lângă această instituţie este un lucru onorabil şi binevenit, însă serviciile respective  trebuie să fie complementare celor oferite de stat, nu un substitut al acestora. Statul nu îşi poate limita intervenţiile doar la cazurile de „inundaţii şi cutremure”[c], aşa cum se sugerează în suplimentul Revistei 22, lăsându-şi săracii  la cheremul carităţii private sau pe mâna bisericii, chiar dacă biserica  le poate oferi celor nevoiaşi un sprijin eficient. Iar caritatea, indiferent de finalitatea sa practică, nu poate înlocui justiţia socială ca principiu structurant al ansamblului social din simplul motiv că o societate coagulată  în jurul unei valori precum justiţia socială arată complet altfel, în substanţa ei, decât o societate construită pe caritate.

De ce?

Pentru că ţesutul social şi interacţiunea dintre membrii societăţii sunt radical diferite în cele două tipuri de societate. Oricât de multă dragoste de semeni şi compasiune creştină  ar conţine caritatea, fundamental ea presupune o ierarhizare a raporturilor între părţile implicate în act. Este o relaţie profund asimetrică, pentru că de fiecare dată unul oferă şi celălalt primeşte. Iar cel ce primeşte este mereu într-un raport ontologic de subordonare faţă de cel care dăruieşte, chiar dacă „darul” e făcut din toată inima. Manifest oareşice rezerve cu privire la caracterul dezinteresat al actelor de caritate aşa cum se manifestă acestea în practică – nu mă refer la înţelesul lor originar, evanghelic. Din punct de vedere antropologic, însă, practicile caritabile se aseamănă foarte mult cu „darul” lui Mauss. Aşa cum arăta Guidieri[d], într-o reinterpretare a teoriei lui Mauss,  ceea ce sociologul francez definea drept „dar” este, în realitate, un împrumut. Cel ce primeşte ştie că trebuie să întoarcă înapoi darul primit, ba chiar mai mult decât a primit. Darul acceptat creează deci o obligaţie şi o relaţie de interdependenţă mutuală; îl leagă pe cel care primeşte şi îi îngrădeşte libertatea.  În cazul carităţii, evident, darul nu trebuie returnat în forma sa materială, însă de la receptor se aşteaptă întotdeauna recunoştinţă adâncă şi redevenţă morală. Cineva care nu manifestă recunoştinţă faţă de actul de binefacere face dovadă de ingratitudine. Libertatea lui interioară este anihilată. Între făcătorul de dar şi primitorul de dar se instalează ireversibil o relaţie de putere. Egalitatea dintre cel care săvârşeşte un act de caritate şi cel ce primeşte e aruncată în aer.

 Într-o  societate edificată în jurul principiilor carităţii, chiar dacă se reuşeşte diminuarea sărăciei, inegalitatea reprezintă fondalul moral şi normativ al  interacţiunii dintre persoane. Într-o asemenea societate, un individ defavorizat nu poate pretinde legitim să i se ofere ajutor; cel sărac  nu îşi mai revendică dreptul la ceva care i se cuvine, el doar beneficiază de favorurile care i se fac prin mila şi generozitatea celorlalţi. Este un subiect pasiv al jocului social, nu poate avansa pretenţii, nu are dreptul să comenteze asupra a ceea ce a primit, căci, nu-i aşa, ne-o spune foarte clar o vorbă românească: calul de dar nu se caută la dinţi.

Justiţia socială  şi drepturile săracilor

Spre deosebire de caritate, justiţia socială nu îl poziţionează pe beneficiar într-o relaţie asimetrică. Un sistem construit pe justiţie socială nu este centrat pe „dar”, iar interacţiunea socială configurată în jurul acestuia devine ne-esenţială, marginală. Darul este înlocuit cu  beneficiul şi ajutorul social, definite ca expresie a unui drept fundamental. Cel ce primeşte beneficii sociale nu este subiectul unui favor, fie el izvorât şi din iubire pură; beneficiile îi revin în virtutea unui sistem care urmăreşte ca principiul dreptăţii să fie aplicat corespunzător părţii „vătămate”.  Într-o societate bazată pe justiţie socială „darul” ia forma unui soi de „reparaţie” morală şi financiară, este un act de dreptate care se face beneficiarului său. Această abordare se bazează pe o filozofie care recunoaşte implicit caracterul esenţialmente injust şi arbitrar al acestei lumi şi încearcă, prin instrumentele care îi stau la dispoziţie, să atenueze consecinţele nedreptăţii fundamentale a lumii. A oferi aceste reparaţii materiale înseamnă, de fapt, a garanta exercitarea egală a drepturilor fundamentale de către toţi cetăţenii, nu doar de către cei înstăriţi. Or, fără implementarea drepturilor pozitive (sociale) prin care se realizează justiţia socială, nu putem asigura nici implementarea drepturilor negative (dreptul la libertate, la viaţă sau proprietate, etc), aşa cum arăta Allan Buchanan într-un exemplu faimos:  dacă un sărac şi un bogat au o dispută pe dreptul de proprietate, bogatul va angaja avocaţi buni şi va avea câştig de cauză, prin urmare dreptul la proprietate al săracului va fi încălcat. Prin urmare, drepturile pozitive servesc acele interese umane care sunt necesare unei minime exercitări a drepturilor negative.

De fapt, eroarea pe care o comit adepţii înlocuirii protecţiei sociale cu practicile caritabile este aceea de a trata protecţia socială ca pe un echivalent etatizat al carităţii – „compasiunea şi milostenia rămân valori nobile şi perene, atâta vreme cât ele nu cad sub incidenţa unui dictat statal”[e]. Or, tocmai aceasta e deosebirea de bază – justiţia socială nu este milostenie instituţionalizată, nici compasiune gospodărită de stat, ci o abordare radical diferită a relaţiilor umane, care pune accent pe drepturile celui ce primeşte, nu pe virtuţile celui ce dă.

Spectrul unei struţo-cămile – caritate pe banii statului

Partea cea mai rea în toată povestea este că ceea ce se intenţionează a se face prin acest proiect de lege, este un soi de struţo-cămilă  – caritate cu bani de la stat. Cu alte cuvinte, eu ca şi cetăţean îmi plătesc în continuare taxele şi impozitele, numai că în loc să le administreze statul, ele vor fi  gestionate de biserică şi nu se vor mai chema protecţie socială, ci caritate! Exact ce e mai rău – povara fiscală de pe umerii statului nu va fi diminuată,  deficitul bugetar nu va scădea, în schimb logica justiţiei sociale va fi aruncată la gunoi şi abandonată!  Rezultatul nu va fi o atenuare a mentalităţii „asistenţialiste”, care de fapt reprezintă un mit, după cum arată un recent studiu ICCV (doar 1% din români îşi mai doresc protecţie socială de la stat, restul vor locuri de muncă!); un mit care a fost folosit însă mereu  pe post de pretext în discursurile celor ce caută să legitimeze sărăcia păturilor defavorizate prin viciile morale ale acestora. Pur şi simplu, efectul  înlocuirii protecţiei sociale cu măsurile caritabile ale bisericii va fi transformarea figurii săracului dintr-un cetăţean deţinător de drepturi  – imagine oricum zdruncinată din cauza monopolizării discursului de către adepţii dreptei – într-un individ demn de milă, care ne datorează nouă, binefăcătorilor, recunoştinţă veşnică  şi care trăieşte din pomană, nu din ceea ce i se cuvine.  Şi mai rău – va fi perpetuată acea tradiţie dâmboviţeană în care totul  se face cu banii statului, dar împotriva acestuia  – liberalism cu proprietăţi ale statului, capitalism cu resursele acestuia, iar acum vom avea şi caritate cu bani publici. Şi  astfel, în loc să termine cu inexistenta „mentalitate asistenţială” a săracului român, guvernanţii noştri vor da naştere unui nou soi de asistenţialism – cel al Bisericii…Nu ar fi pentru prima dată.

 ————————————————
[a] 22 PLUS, nr. 308: Caritas. Abundenţa sărăciei şi criza filantropiei. Încotro?, Mihai Neamţu