„10 000 de muncitori de la uzinele Dacia au ieșit în stradă cântând Internaționala”, tună și chicotesc publicațiile conservatoare, respectiv liberale de prin țară. Evenimentul e, ni se spune, tot atât de condamnabil pe cât e de inexplicabil: pe de o parte, e greu de înțeles motivul care i-a împins pe muncitori la protest, în condițiile în care, în interiorul sectorului privat, angajații de la Dacia se bucură de una din cele mai favorabile grile de salarizare; pe de altă parte, gestul lor teribilist s-ar putea să-i coste scump: confruntați cu asemenea ingratitudine din partea propriilor angajați, investitorii străini au tot dreptul să-i lase baltă și să-și plaseze investiția în alte țări mai primitoare și mai recunoscătoare.
Să luăm pe rând cele două strategii de mistificare. „Cât de îndreptățit este protestul angajaților de la Dacia?”, se întreabă retoric platforma Hotnews; documentele care însoțesc știrea și care conțin detaliile condițiilor de salarizare ale muncitorilor de la Mioveni oferă apodictic răspunsul: absolut neîndreptățite. Comparativ cu restul angajaților din sectorul privat, muncitorii de la Dacia par niște privilegiați: salarii decente, bonusuri, prime, concedii, scutiri etc etc. Protestul lor nu poate fi astfel explicat decât fie ca o ieșire la rampă naiv-adolescentină, o explozie de iresponsabilitate făcută posibilă tocmai de condiția lor de privilegiați („li s-a urât cu binele”, în vreme ce cei cu adevărat afectați de criză nici nu-și pot permite asemenea ieșiri), fie, mai probabil, ca fiind rezultatul unei montări politice: Mioveni=Argeș=PSD, q.e.d. Concret, protestul muncitorilor de la Dacia împotriva noului Cod al muncii ar reprezenta, astfel, un fel de delict de solidaritate: cu ce drept protestează ei împotriva unor măsuri care nu-i vizează direct, sau nu-i vizează numai pe ei? Cum își permit ei, tocmai ei, favorizații, să vorbească în numele nostru, al tuturor?
Însuși modul de formulare a problemei este extrem de relevant: în termeni de drepturi și îndreptățire. Căci dacă drepturile sunt, pe de o parte, un instrument de luptă socială adesea util, oferind cadrul în care revendicările și conflictele pot fi desfășurate în mod legal, ele sunt în același timp un instrument extrem de eficient de depolitizare sau de prevenire a politizării acestor conflicte, tocmai în măsura în care împiedică procesul de metaforizare și universalizare a revendicărilor particulare. Să ne amintim doar cum, în Omul unidimensional, Marcuse analizează la un moment dat felul în care, în cadrul conflictelor dintre muncitori și patronate, metodele științifice și curate de „relații cu publicul” au reușit pe deplin acolo unde toate metodele represive au dat greș. „The managements “couldn’t stop us on the picket line; they couldn’t stop us by straight-arm tactics, and so they have been studying ‘human relations’ in the economic, social, and political needs to find out how to stop unions.”[1] Specialiștii invitați să colaboreze cu patronatul în calmarea protestatarilor au pornit de la o idee simplă: problema cu revendicările muncitorilor e că sunt prea vagi, extrem de generale. Ele trebuie ca atare supuse unui proces de re-literalizare și recontextualizare. Acolo unde un muncitor se plânge că „salariile sunt prea mici”, un simplu efort de traducere din partea sociologilor și asistenților sociali poate scoate la iveală adevărata problemă care-l frământă pe muncitor: și anume că, dată fiind situația sa familială delicată din acest moment t1, salariul pe care-l primește nu-i este suficient pentru a acoperi nevoile x,y,z. Odată revendicarea precizată în acest fel, ea poate fi soluționată pașnic și apolitic, muncitorul respectiv putând primi un avans din salariile sale viitoare și/sau putând să presteze până la un moment dat t2 ore suplimentare. Astfel recodificate și închise în particularitatea lor, revendicările sunt nu numai rezolvabile, dar, mai ales, procesul de politizare prin contagiune și generalizare este blocat.
Problema cu revendicările muncitorilor de la Mioveni este similară: ele sunt atât de vagi și de generale încât nici măcar nu-i privesc în primul rând pe ei. Din această perspectivă, reproșul de „neîndreptățire” pe care presa burgheză îl adresează muncitorilor de la Mioveni devine și mai transparent: delictul lor de solidaritate este, în același timp, un delict de politizare pripită. S-au grăbit cu traducerea. Decât să iasă în stradă cântând Internaționala și să protesteze în locul profesorilor și medicilor, muncitorii ar fi făcut mai bine să-și scrie fiecare pe câte o foaie de hârtie revendicările lor particulare și, cu ajutorul unei echipe de experți în interesele lor reale, să înceapă un dialog constructiv cu propriul patronat. Iar cum, în realitate, propriile condiții de salarizare sunt dintre cele mai avantajoase de pe piața locală, singurul drept al muncitorilor ar fi fost să-și facă, în continuare, plini de avânt și recunoștință, datoria.
Pe cât e de blamabil și inexplicabil din perspectivă burgheză protestul muncitorilor de la Mioveni, pe atât e el de relevant din perspectiva noastră. Nu doar ca un gest salutar de solidarizare, universalizare și, implicit, de repolitizare a antagonismului social, ci și ca un eveniment care ar putea să scoată din letargia postistorică mișcarea de stânga, reprezentând un binevenit cap în gură adus teoriilor post-marxiste. Dacă a existat un prilej în care aceste teorii să-și demonstreze validitatea, atunci acesta a fost tocmai perioada noastră recentă de criză și anticriză. Ideea că antagonismul social nu mai poate fi „esențializat” și „redus” la un conflict de clasă, și că, de-acum înainte, lupta pentru emancipare trebuie dusă prin alianțe și „lanțuri de echivalențe” între diferiți agenți sociali s-a fâsâit spectaculos în mijlocul anemiei generale cu care au fost întâmpinate noile măsuri anticriză. Deși acestea au afectat, direct sau indirect, pe mai toată lumea, nici o mișcare de protest nu a putut alinia deodată mai mult de una sau două categorii sociale vizate, iar numărul demonstranților care au luat parte la ele n-a depășit nicicând câteva biete mii. În schimb, într-o singură ieșire, și într-un gest de protest față de niște măsuri care nici măcar nu-i vizează doar, sau mai ales, pe ei, lupta muncitorilor de la o singură uzină a depășit în amploare eforturile combinate ale tuturor celorlalți actori sociali și, intonând Internaționala, a demonstrat că ei posedă deja – sau mai posedă încă – o conștiință a mizei politice și a antagonismului social mai clară decât a tuturor celorlalte categorii sociale luminate la un loc.
Până aici toate bune și frumoase. Protestul de la Mioveni se poate să fi fost îndreptățit, legitim, poate chiar nobil. A doua strategie de mistificare despre care vorbeam mai sus nu-și bate însă capul cu astfel de chestiuni siropoase. Ea procedează realist și întreabă scurt: ce ne facem dacă investitorii străini se supără și, confruntați cu asemenea dovadă de nerecunoștință crasă din partea propriilor angajați, își iau fața și investiția de la supușii lor? Până la urmă, în lumina dreptului sfânt la proprietate, e dreptul lor să plece unde se simt mai bine și să ia, cu ocazia asta, și uzina cu dânșii. Că această situație ipotetică e una extrem de problematică nu încape îndoiala. Depinde însă unde situăm problema: faptul că pleacă patronatul și investitorii nu aduce, cu sine, nimic rău. Dimpotrivă: după celebrul faliment economic argentinian, mai toți investitorii străini și-au luat tălpășița peste noapte, lăsând fabrici și uzine abandonate. După intense și îndelungi lupte sociale, sute din aceste fabrici au fost însă ocupate de muncitori și repuse în funcțiune. Astăzi, ele funcționează perfect în regim de autogestiune muncitorească. Ce anume împiedică aplicarea acestui experiment și la noi? Că pleacă investitorii de la Dacia e una. Că, „implicit”, se închide fabrica și se pierd zeci de mii de locuri de muncă e cu totul altceva. Ideea că fabrica e a patronatului și că el poate să o vândă sau închidă când vrea e o idee profund chestionabilă nu doar în lumina contextului românesc de privatizare, în care statul pune din greu umărul cu scutiri și înlesniri pentru a amortiza riscurile la care investiția privată, chipurile, se expune; ideea e chestionabilă chiar și în contextul unui capitalism cu față umană, în care toate principiile liberale ale schimbului de echivalenți sunt respectate: de la privatizarea uzinelor Dacia, după atâtea cicluri de producție încheiate, capitalul inițial investit de patronate a fost deja răs-reprodus și răs-valorificat de forța de muncă[2]. Teza, de altfel profund, aproape iremediabil încetățenită, conform căreia, în ciuda acestui aspect, fabrica aparține patronatului are tot atât de puțin sens ca și ideea că textul de față îi aparține în realitate lui Bill Gates pentru că se întâmplă să-l scriu în Word. Ba, la o privire mai atentă, face chiar mai puțin sens, întrucât, spre deosebire de raportul meu cu Microsoft și Bill Gates, muncitorii nu doar realizează și valorifică investiția inițială a patronatului – așadar schimbă echivalenți pentru echivalenți –, ci o mai și multiplică. Critica acestei idei de proprietate și a constelației de categorii metafizice în care ea se înscrie este punctul de la care trebuie să (re)înceapă teoria de stânga. După cum trecerea uzinelor Dacia în regim de autogestiune muncitorească ar putea fi punctul de la care să înceapă adevărata ieșire din criză. Din nesfârșita reproducere a crizei care este capitalismul.
[1] Herbert Marcuse, One Dimensional Man. Studies in the Ideology of Advanced Industrial Society, Routledge & Kegan Paul, 1964, pp. 74 sqq.
[2] „Lăsând deoparte întregul proces de acumulare, simpla continuitate a procesului de producție, cu alte cuvinte simple reproducere, mai devreme sau mai târziu și în mod necesar convertește întregul capital în capital acumulat, sau plus-valoare capitalizată. Chiar dacă acest capital era, la intrarea sa în procesul de producție, proprietatea personală a celui care-l folosește, și era inițial dobândit prin propria sa muncă, el devine mai devreme sau mai târziu valoare apropriată fără echivalent, munca neplătită a altora și materializată fie în forma-bani fie într-un alt fel… O separație între produsul muncii și munca însăși, între condițiile obiective ale muncii și forța de muncă subiectivă se dovedește a fi fundamentul real și punctul de pornire a procesului producției capitaliste. Însă ceea ce, la început, era doar punctul de pornire devine, prin simpla continuitate a procesului, prin simpla reproducere, rezultatul caracteristic al producției capitaliste, un rezultat care este în mod constant reînnoit și perpetuat. Pe de o parte, procesul de producție convertește neîncetat bogăție materială în capital, în mijloacele de satisfacție și valorizare ale capitalistului. Pe de altă parte, muncitorul iese întotdeauna din acest proces așa cum a intrat – o sursă personală de bogăție, însă lipsită de orice mijloc de a face din această bogăție o realitate pentru el”, Marx, The Capital, vol. I, Penguin Books, 1990, pp. 715-716.
Links:
http://www.thetake.org/
