Familia contează
Forța de muncă este vitală pentru capitalism, este cea mai importantă marfă de care are nevoie pentru a funcționa. Cu cât această forță de muncă este mai ieftină (preferabil gratuită) și mai motivată, cu atât capitalul poate să își reia mai ușor și mai eficient ciclurile de producție pentru a produce plusvaloare. Reproducția sau producția de forță de muncă este, așadar, centrală. La rândul său, acest proces de reproducție are ciclicitățile sale, interconectate cu cele ale producției propriu-zise. Pentru munca sa în circuitele de producție, angajatul primește un salariu pe care îl folosește pentru a-și achiziționa mijloacele de subzistență, ceea ce îi permit reproducerea sa ca persoană. Însă e nevoie de muncă pentru a aciziționa, combina, consuma mijloace de subzistență. E nevoie ca cineva să facă cumpărăturile, să gătească, să pună în farfurie mancarea, să spele vasele, să ducă gunoiul jos. E destul de dificil ca un angajat care muncește minim opt ore pe zi să aibă energia și timpul să se ocupe și de această muncă, munca de reproducere.
În anii 60 mișcările au început să boicoteze munca de reproducere, pentru că, sistematic, această muncă le revenea femeilor. Imperativul structural al reproducerii forței de muncă se suprapunea cu o diviziune sexuală a muncii, în care femeile erau însărcinate cu munca domestică neremunerată, iar bărbaților li se oferea posibilitatea muncii plătite din fabrici și birouri. Familia mononucleară a devenit, în special după cel de-al doilea război mondial, arena socială în care forța de muncă salariată a bărbatului beneficia de munca de reproducere neremunerată a femeii. În acest tip de aranjament familial, femeia este decuplată, în tot mai mare măsură, de rețelele de rudenie și cele comunitare și distribuită în rolul de ofertant de servicii de îngrijire, afective și erotice, iar bărbatul este pus în situația de a fi atât beneficiarul serviciilor de reproducere, cât și supervizorul care disciplinează forța de muncă neremunerată.
Prin luptele femeilor devine clar în anii 70 faptul că, deși invizibilă printr-o lentilă teoretică ce privilegiază sfera producției și munca salarizată, zona de reproducție a forței de muncă este reînceperii circuitelor de producție. Tot prin aceasta mișcare de teoretizare a devenit vizibil faptul că în aceste circuite de reproducție există foarte mulți sau foarte prost remunerați, dar a căror muncă face posibilă însăși producția per se.
Folosind această cheie de înțelegere, a devenit evident, de exemplu, faptul că țăranii produc mâncare care este schimbată în sistem de barter în interiorul familiei extinse sau al comunitatății din care fac parte. Costurile produselor agricole vor fi foarte mici pentru angajați, ceea ce înseamnă că reproducerea lor și a familiei lor va fi mai ieftină. Acest lucru îi permite angajatorului să îi dea un salariu mai mic în aceste condiții. Dar, implicit, acest lucru înseamnă că munca agricultorului, deși fundamentală pentru reproducerea forței de muncă angajate de către capitalist, rămâne neremunerată și nerecunoscută.
De asemenea, această cheie a făcut posibilă o nouă lectură a rasismului, ca mecanism al devalorizării muncii imigranților sau a minorităților forțați să intre pe segmentele foarte prost plătite ale pieței muncii (gunoieri, chelneri, personal de curățenie). Imigranți sau marginali sunt centrali în reproducere restului forței de muncă prin serviciile ieftine care le fac posibile. Efectul este că, din nou, capitalistul este în situația fericită de a-și apropria munca pe care o fac imigranții, însă nu direct prin contractarea lor ca forță de muncă, ci indirect prin intermediul propriilor angajați la a căror reproducere mai ieftină au contribuit aceștia(1).
Caseta 1 Cuplarea circuitelor de producție și reproducție
B – Bani; FM – forță de muncă; MP – mijloace de producție; P – producție; M – marfă; MS – mijloace de subzistență;
Procesul de producție presupune că suma de bani (B) este folosită de angajator pentru a cumpăra forță de muncă (FM) și mijloace de producție (MP), pe care le utilizează în procesul de producție (P) pentru a produce o marfă nouă (M’) pe care o vinde pentru o sumă de bani (B’), preferabil mai mare decât suma avansată inițial. Diferența dintre cele două sume de bani B’-B se numește capital. Scopul este să se reia procesul de producție astfel încât să se crească suma de bani pusă în circulație, de aceea în schema apare reprezentat și un al doilea ciclu de producție. Acest proces de expansiune a sumei de bani se numește acumulare de capital. La acest proces de producție este cuplat un proces de reproducție, în care forța de muncă (FM) folosind banii (B) primiți sub formă de salariu își va cumpăra mărfurile necesare pentru propria subsidență (MS) și a celor dependenți (familia). Cumpărarea MS nu este, însă, suficientă pentru ca FM obosită în urma trecerii printr-un circuit de producție să devină FM’ – forța de muncă regenerată și înglobabilă într-un nou circuit de producere de plus-valoare. Pentru ca această transformare să aibă loc, este nevoie de o etapă similară cu procesul de producție, adică este nevoie de munca vie care să realizeze sarcini banale precum gătit, spălat, curățenie, îngrijirea și trimiterea la școală a copiilor, muncă emoțională. Această muncă rămâne neremunerată și este atribuită sferei non-productive (care este adesea sinonimă cu non-politică, sau non-politizabilă) făcând astfel invizibil faptul că este la fel de vitală producerii de plus-valoare ca și munca în fabrică.
Pentru detalii suplimentare vezi și Mariarosa Dalla Costa and Selma James, 1972. The Power of Women and the Subversion of the Community. Falling Wall Press; Harry Cleaver, 2000. Reading Capital Politically, pp. 123, sau Massimo De Angelis, 2007. , New York: Pluto Press, pp. 52 (multumesc Ancăi Simionca pentru comentarii și corecturile utile la acest punct și restul textului).
Munca femeii casnice (sau a bărbatului casnic, chiar dacă este un caz mai puțin frecvent întâlnit) a țăranul și a imigrantul este fundamentală în reproducerea sistemului capitalist, tocmai pentru că reproduce forța de muncă necesară valorizării mărfurilor. Dar această recunoaștere obligă la o reconsiderare a conceptului de clasă. Toți acești actori sunt departe de a fi în afara sistemului de clasă, ci sunt mai degrabă o parte centrală a acestuia, deși prea puțin vizibili și remunerați. Caracterul neremunerat al muncii nu este o contingență, ci o parte centrală a logicii de acumulare prin care se încearcă creșterea plusvalorii relative, o modalitate prin care costurile asociate forței de muncă angajată este redusă prin intermediul unei suprapopulații relative aflate la dispoziția capitalului. Atât ca armată de rezervă care poate fi mobilizată daca este nevoie de capacitate de muncă „productivă” suplimentară în momentele de boom economic (și dezasamblată cu ușurință în criză), cât și ca resursă exploatată constant de pe poziția de muncă neremunerată sau prost-remunerată investită în reproducerea celor angajați.
Așa cum forța de muncă salariată s-a revoltat împotriva aranjamentelor de muncă în anii 60, așa și forța de muncă neremunerată a început să se revolte împotriva aranjamentelor propuse de sistemul capitalist și în special împotriva rasismului endemic, a monopolizării terenurilor agricole și, mai ales împotriva familiei mononucleare și a diviziunii sexule a muncii. Tot mai multe femei au divorțat, au refuzat căsătoria, munca casnică, să nască copii, să-și mai motiveze copiii să devină viitoarea forță de muncă înrolabilă, au refuzat să-i mai trimită la școală. Totodată, au început să ceară atenție emoțională de la soți, încercând să simetrizeze viața erotică și afectivă în interiorul cuplului. Și-au cerut dreptul de a face sex cu partenerii doriți. Iar de la stat au început să ceară ca munca lor casnică să fie plătită, obligându-i pe angajatori să recunoască că beneficiază de întreaga muncă de reproducere a forței de muncă fără să o plătească.
La acestea se adaugă alianțele cu mișcările indigeniste din periferie, cu criticile postcoloniale ale rasismului, și mișcările femeilor din periferie. Astfel, a fost teoretizat, pentru prima dată în interiorul marxismul, atât în centru, cât și la periferie, faptul că circuitele de producție propriu-zise nu sunt singurul punct nevralgic al capitalismului. Luptele din circuitele de reproducere sunt la fel de importante în destabilizarea sistemului. De fapt, refuzul muncii casnice și procreatoare a fost pentru o vreme o strategie viabilă gripând în parte sistemul capitalist. Mai ales că în anii 60 s-a cuplat cu refuzul de a munci, cu grevele bărbaților și cu refuzul studenților de a se lăsa recrutați de piața forței de muncă. Aceste lupte nu au fost neapărat sincronizate, dar la sfârșititul anilor 60 și 70 au constituit în spațiile central capitaliste un front comun foarte important. Iar mișcările naționaliste, anti-coloniale și sindicale au deschis alte fronturi in periferie pentru o mișcare de opoziție globală și de teoretizare a acestor opoziții.
Capitalul este o relație socială care reproduce existența a două părți contractuale: cei care își vând capacitatea de muncă și cei care au mijloacele de producție. De îndată ce nu au mai fost înrolabili nici salariații bărbați, nici femeile casnice din spațiile central capitaliste, posesorii mijloacelor de producție au căutat alte spații sociale pentru a înrola forță de muncă disciplinată a căror reproducere este asigurată în cât mai mare măsură de înseși relațiile sociale locale și sistemele de schimb nemonetarizate sau slab monetarizate. Fuga capitalului din centrul capitalist in anii ‘70 spre a crea noi periferii capitaliste poate fi citită exact în această cheie, a unui nou val de căutare a unui muncitor (remunerat și neremunerat) ieftin, pentru că munca de reproducere este substanțial organizată de către comunitatea de proveniență a muncitorului. Însă, nu totul a putut fi mutat în periferie, pentru că o parte a forței de muncă avea costuri de reproducere foarte mari legate de infrastructura socială deja creată în spațiile centrale capitaliste (orașe dinamice, universități de elită, etc.).
Luptele dure câștigate anterior au făcut posibile după anii 80 noi aranjamente de reproducție în centrul capitalist. Pentru o mare parte dintre femeile din clasa de mijloc, această perioadă a reprezentat o îmbunătățire a pozițiilor ocupate în circuitele de producție și scoaterea activității lor din conul de umbră al celor reproductive. Răsturnarea de situație este binecunoscută, însă. Cea mai mare parte a muncii casnice a fost externalizată pieței, de exemplu prin bone, servitoare, personal de curățenie, programe after-school, programe pentru copii și centre de hobby-uri pentru adulți, o viață tumultoasă în cafenele și cluburi, districte roșii și cluburi de swingeri, consilieri psihologici și terapeuți. O mare parte din această muncă este realizată din nou de forța de muncă imigrantă, în logica piețelor duale, care se asigură că forța de muncă cel mai greu înrolabilă are costurile de reproducere cât mai reduse prin serviciile imigranților ieftini. De aceea, familia are regimuri distincte de organizare in interiorul sistemului lume capitalist. În tușe groase: periferia se constituie și prin posibilitatea de a institui un control al corpului muncitorului și al sexualității sale, astfel încât să fie redus cât mai mult numărul celor dependenți, în principiu la familia nucleara. Iar centrul capitalist se reasamblează ca locul unde clasei medii i se permite să experimenteze în mod creativ cu diferite forme de sexualitate sau organizare a cuplului și vieții emoționale.
Sexualitatea contează
În ciuda luptelor globale de înțelegere câștigate, reapar opoziții facile în diferite momente locale ale luptelor anti-capitaliste: fie clasa este opusă politicii identității, fie luptele legate de sexualitate și ordinea de gen sunt considerate secundare luptei de clasă. Un simptom al acestui tip de argument este vizibil în luările de poziție ale lui Vasile Ernu, Costi Rogozanu și Iuliei Popovici legate de incidentele recente de la MȚR. Rezum ceea ce vad eu că ar fi punctele lor comune: pozițiile conservatoare sunt un produs al capitalismului, iar protestul acestor conservatori este un simptom al pauperizării clasei muncitoare. Implicația strategică, pentru stânga, este să nu intrăm în conflict la nivel suprastructural (valori, simboluri), ci să înțelegem dimensiunea profund economică infrastructurală la nivelul căreia să ne solidarizăm cu clasele populare. Protestul vocilor conservatoare este un protest similar cu cel al vocilor care pledează pentru emancipare sexuală. Departe de a tolera discursul sexist, critica nu ar trebui să se plaseze la nivelul sexismului și al homofobiei, ci ar trebui să observe condițiile obiective asociate poziției populare care produce această subiectivare politică.
Cred că diagnoza este corectă și avem foarte multe analize interesante care discută această legătură între pauperizare și naționalism. Însă e o diagnoză incompletă pentru că termenii analizei de clasă a tensiunilor sociale nu sunt cei corecți. Efectul este că implicațiile strategice devin problematice și subordonează luptele pentru sexualitate, familie și reproducere luptelor din circuitele de producție. În termenii primei secțiuni a textului meu, clasa este restrânsă doar la munca remunerată din circuitele de producție capitaliste și ignoră complet dimensiunea de clasă a muncii neremunerate înrolate în circuitele de reproducție, precum și toate dispozitivele prin care se produce diviziunea muncii și fragmentarea socialului.
Un loc unde devine vizibil acest nivel din gramatica argumentul propus de cei trei sunt analizele realizate de Gabriel Chindea. Departe de mine să suprapun argumentele făcute de Gabriel Chindea cu pozitiile pe care le critic acum. Însă eforturile teoretice ale lui Gabriel Chindea fac foarte clare asumpțiile și arhitectura conceptului de clasă pe care se bazează aceste poziții. Într-un text care pune în discuție cine sunt proletarii de astazi Chindea argumentează:
„Să ne gândim bunăoară la stăpâna casei care se uită de sus la menajera venită să-i spele parchetul. E o mic burgheză, fără îndoială, nemulţumită că nimeni nu vrea să mai bată covoarele ca altădată, ci se mulţumeşte să le cureţe cu aspiratorul. Şi totuşi, potrivit definiţiei marxiste, ea nu e o capitalistă. Poate că e o scorpie, însă, de vreme ce nu e o firmă de curăţenie, care să transforme munca menajerei într-un serviciu pe care să-l vândă altcuiva şi nici nu face profit din asta, ci doar îşi curăţă casa, o asemenea doamnă nu-şi foloseşte servitoarea într-un mod cu adevărat capitalist. La fel cum, pe de altă parte, nici electricianul care vine să-i repare priza şi nici cizmarul din colţ care îi pingeleşte pantofii – şi, în general, toţi liber profesioniştii, că sunt avocaţi, dentişti sau fotografi – nu sunt nişte proletari.” (Chindea, „Proletariatul azi – scurtă radiografie” 2011)
Chindea sugerează că menajera, electricianul, dentistul nu pot fi asimilați proletariatului pentru că munca acestora nu este înrolată într-un circuit productiv. Munca lor nu produce o marfă care să fie apoi vândută contra unei alte mărfi – banii. Menajera sau dentistul nu produc, spune Gabriel, nici o marfă care să aducă o diferență de bani între suma inițială și cea finală de sfârșit de ciclu de producție pentru proprietarul de mijloace de producție. Nu produc capital în mod direct, deci nu sunt proletari, deci nu aparțin structurii de clasă.
Totuși, munca menajerei produce ceva foarte important, produce forță de muncă. Menajera este forța de muncă subcontractată de către stăpâna casei pentru a crea o parte din condițiile de reproducere a forței de muncă din casă: spală, face curățenie, gătește. Stăpânei casei îi rămâne doar o parte importantă a muncii afective și erotice. Acum stăpâna poate să stea, să muncească și să se implice în circuitele productive sau să devină activistă feministă în probleme de .
Toată această muncă în responsabilitatea stăpânei casei față de forța de muncă, în parte rezolvate prin piață, o parte în continuare în responsabilitatea ei, este parte a jocului capitalist. Familia, controlul natalității, organizarea creșterii copiilor, controlul sexualității sunt parte fundamentală a diviziunii muncii capitaliste. E parte fundamentală a modului în care funcționează fragmentarea socială și clasificarea în clase.
În mod straniu, toți trei autorii pot face argumente foarte sofisticate despre clasa de mijloc și recrutarea acesteia în jocurile de acumulare capitalistă împotriva clasei populare în alte texte, însă sunt compleți dezinteresați să analizeze cum clasa populară remunerată (prost) joacă un rol similar legat de categoriile neremunerate și una din cele mai importante arene socială în care se înfruntă: familia. Toți trei pot analiza cum fragmentarea de clasă nu permite solidaritatea anti-capitalistă prin jocurile de înrolare parțială și de redistribuie parțială a beneficiilor acumulării de capital („clasa de mijloc” vs. „clasa populară”), dar nu văd că cei care au uneori privilegiul înscrierii în circuitele de producție sau, mai mult, frustrarea că nu mai sunt înscriși în circuitele de producție, pot să fie foarte represivi față de acele lucruri care prezervă diviziunea muncii sexuale. Pentru cei care sunt excluși prin șomaj din circuitele de producție, jocul este și mai dur, pentru că își pierd orice legitimitate în ordinea de putere din familie. Aceste opoziți sunt cred foarte importante atunci când vorbim de strategii în câmpul progresist. De exemplu, Vasile Ernu argumentează că:
Deci, dragi colegi progresişti, chiar dacă nu îi simpatizăm prea mult pe cetăţenii conservatori şi ortodocşi cu apucături mai neolegionare, totuşi trebuie să ştim că au şi ei voie să protesteze – şi modul în care au făcut-o este cel mai eficient. Aşa se face. Altfel, cine ar fi ştiut că avem la MŢR Luna LGBT (Lesbian, Gay, Bisexual, Transgender)? Să nu uităm că recent, atunci când feministele de la Pussy Riot au dat busna în Catedrala din Moscova protestând de o manieră mult mai radicală toată lumea progresistă de la New York şi pînă la Vladivostok le-au susţinut (printre ei m-am numărat şi eu cu toate că am şi unele reţineri vezi aici) aşa că nu văd de ce ne-am „oripila” de protestul mai degrabă cuminte al grupurilor conservatoare.
Vasile Ernu spune aici că și conservatorii au voie să protesteze, iar apoi spune că și feministele de la Pussy Riot au dat buzna în catedrala într-un mod similar și toată lumea progresistă globală a fost de acord cu acest lucru. Acest argument este foarte problematic: se construiește o echivalență între „protestatarii” conservatori și „protestatarii” asociați mișcării gay, fără să se observe că acest protest conservator este o pledoarie pentru a păstra o parte din privilegiile diviziunii sexuale a muncii, că această luptă este pentru păstrarea aranjamentelor necesare acumulării de capital. Se creează din nou poziția clară că „lupta de clasă” are primat în fața „luptelor pentru sexualitate și gen”. Însă clasa este predicată pe o diviziune a muncii mai largă, una în care categoriile neremunerate ajung să fie invizibile și să participe la producția forței de muncă necesare capitalului. Clasa este un concept care trebuie să includă și circuitele de reproducție daca e să aibă putere descriptivă.
Mai departe, Costi Rogozanu argumentează folosind Alain Badiou că văicărelile că dispare familia asociate conservatorilor ar trebui să meargă până la capăt și să vadă că principala problemă este Capitalismul care erodează valorile tradiționale, inclusiv familia. Cred că silogismul este greșit. Capitalismul însuși are nevoie de reinventarea valorilor tradiționale pe care se bazează și se instituie familia heteronomativă și mononucleară. Discursul panicii conservatoare legate de familie e chiar parte a jocului capitalist. Reacțiile lui Mihail Neamțu, Sorin Dumitrescu, Victor Roncea, Adirian Țiglea la incidentele de la MȚR fac toate referințe la decăderea familiei mononucleare și la destrămarea neamului. Anistoricizarea acestei familii și naturalizarea acestui mod de organizare a sexualității, procreării, creșterii copiilor și acumulării patrimoniale este parte a modului în care funcționează diviziunea sexuală a muncii și împingerea muncii reproductive în spații neremunerate. Așa se creează posibilitatea producerii unor piețe pentru munca reproductivă pentru clasele de mijloc și capitaliști.
Iulia Popovici merge până la capăt cu argumentul de clasă în sensul restrâns al termenului, și nu cel larg propus aici: „Religia și naționalismul – care, o să rîdeți, reprezintă ele însele sisteme cu serioase componente economice – sînt reacții împotriva precarității economice: ce spun acești oameni e că nu-și mai pot plăti facturile pentru că trădătorii de neam și țară ne-au vîndut Occidentului poponar și fără Dumnezeu”. Indiscutabil, este corect ceea ce zice. Însă, argumentul meu ar fi că miza este să înțelegem cum se face legătura între facturi, gay și Dumnezeu. Dacă nu înțelegem acest lucru, riscăm, dincolo de diagnoza incompletă a modului în care funcționează capitalismul, să facem alegeri strategice greșite.
Copiii contează
Tot discursul intelectualilor publici conservatori după MȚR a fost centrat în jurul familiei. Mișcarea gay atacă hetero-normativitatea pe care se bazează diviziunea sexuală a muncii în familie și mai larg logica separării circuitului reproductiv de cel productiv. De îndată ce spui că femeile sunt atrase de și pot să facă sex cu alte femei, dar mai ales, de îndată ce spui că bărbații sunt atrași de și pot să facă și ei sex cu alți bărbați, acest lucru aruncă în aer faptul că bărbații sunt atrași doar de femei și invers. Mișcarea gay pune în discuție ceva ce nu ar trebui denaturalizat, naturalețea cu care femeia este invocată ca persona potrivită pentru munca de reproducție. De îndată ce un cuplu poate fi format din persoane de același sex nu mai avem nici un fel de cod care să reglementeze și să instituie ierarhiile care distribuie sistematic o anumită parte a cuplului în prestatorul de muncă neremunerată și cealaltă în salariat. Prin însăși faptul că un cuplul e format din persoane de același sex, aceștia trebuie să rezolve în feluri noi împărțirea muncii casnice, afective și erotice. „Țăranul talpă a națiunii care aspiră spre dumnezeire” e un discurs care nu permite renegocierea aranjamentelor familiale. Dar atacul la țăran și portretizarea lui ca un „român” care ar putea să fie gay spune că familia poate ar trebui regândită și să devină obiectul legitim al luptelor progresiste anti-capitaliste.
Totodată, mișcarea gay pune în discuție familia ca loc de subiectivare și disciplinare a dorințelor sexuale pe care se întemeiază ordinea de gen și diviziunea munci sexuale. O mare parte din discursul conservator produs zilele acestea este unul panicard al „întinării” copiilor. La Radio Renașterea, postul local al BOR din Cluj, unul din comentatori se întreba retoric în urma incidentului MȚR „ce ne vom face cu copii noștri atunci când persoanele gay se vor ține de mână pe stradă și se vor săruta, de îndată mișcarea gay va fi vizibilă de la geam?”. O mare parte din procesul de genderizare se întemeiază pe tensiunile legate de identificarea pre-oedipală și complexul oedipal; e predicată pe dualitatea mama-tată jucată în cheia mamei continuităților care umple casa cu prezența sa și tatăl interesant pentru că mediază lumea din afara prin locul său în lumea din afara gospodăriei; este predicată pe toate tensiunile legate de erotizarea dorințelor și castrare, în care sexualitatea copilului se joacă în tensiunile explicite ale dinamicii mamă-tată. In mod paradoxal, discursul conservator îl mobilizează aici exact pe Freud pentru a ne explica de ce familia este importantă în a crea bărbați-femei. Într-un text fără egal, retras de pe platforma de bloguri Adevărul pentru caracterul său ofensator, Adrian Țiglea făcea clar că monoparentalitatea este problematică tocmai datorită faptului că tensiunile oedipale nu sunt posibile și acest lucru creează șansa ca persoana matură să nu mai fie interesată să reproducă aceleași jocuri prin întemeierea unei familii. Mihail Neamțu atrage și el atenția asupra pericolului reprezentat de mișcarea gay asupra socializării copiilor în familie de îndată ce această mișcare ar putea face vizibil faptul că subiectivări diferite sunt posibile, de îndată ce alte jocuri erotice sunt plauzibile. Și are dreptate, mișcarea gay pune la dispoziție un alt repertoriu de a imagina dinamica socializării și a creșterii copiilor, în care copilul poate fi invitat să intre într-o altă dinamică emoțională în care complexul oedipal poate să structureze alte tipuri de echivalări și forme ale dorințelor.
Totuși, așa cum ne arată însuși filmul întrerupt de către conservatori, „Copiii sunt bine merci”, faptul că un cuplu este gay nu aduce automat cu sine faptul că se va subverti distinția dintre „munca casnică” și „munca de la serviciu”. Familia gay poate răspunde acelorași cerințe sistemice capitaliste prin care un membru al cuplului este distribuit în poziția de prestator al muncii casnice. De asemenea, cuplul gay poate să nu difere cu nimic de cuplul heterosexual atunci când vine vorba de organizarea creșterii copiilor și a vieții emoționale care subiectivează copii în ordinea de gen actuală, așa cum tematizează exact același film. Aici copii sunt portretizați ca un produs tipic al unei familii în care rolurile sunt clar împărțite între o persoană care stă acasă și are grijă de copii și una care câștigă bani aducând chemările lumii din afara gospodăriei. În familia gay din film diviziunea muncii reproductive și productive s-a păstrat foarte clar cu toate tensiunile oedipale asociate. Așadar e o întrebare deschisă ce tipuri de alianțe contextuale putem face și în ce contexte între diferitele tipuri de mișcări emancipatoare pentru construi împreună o lume post-capitalistă.
Noile fronturi de luptă
Putem imagina revoluția în multe feluri. Invitația înscrisă în tipul de lectură a clasei pe care l-am schițat mai sus este spre imaginarea noului front de luptă anti-capitalistă prin construirea de alianțe în jurul reproducerii noastre colective, astfel încât producția să fie subordonată reproducerii, nu să o transforme pe aceasta din urmă într-o zonă ne-narativizabilă în termeni anti-capitaliști. O mare parte din luptele contemporane sunt legate de un nou mod de a gândi orașul în care grădina urbană, legumele și fructele proaspete sunt în centrul organizării spațiale colective; sunt legate de formarea de noi bunuri gestionate devălmaș (commons), unde producția este pe terenuri agricole gestionate în comun care deservesc comunități locale; exportul este redefinit ca export al surplusului comunității și este făcut prin organizații ce fac schimb în logica darului și contra-darului; fabrici organizate cooperativ fără proprietari (mișcarea FaSinPat); noi forme de locuire comunitară în care avem aranjamente de grijă reciprocă a copiilor și a celor în vârstă; forme alternative de schimb și barter în afara economiei monetare globale. Logica este de a subverti diviziunea globala a muncii, inclusiv cea sexuală, cea care ne fragmentează și ne creează drept clase cu interese antagonice.
Dacă noua stângă din care facem parte va repeta continuu ca sărăcia creează naționalism și ortodoxism, atunci ratează aspecte strategice fundamentale. În continuarea lupta va fi legată strict de captarea statului și crearea unui sistem de redistribuție convenabil și pentru clasele populare. Departe de mine să spun că trebuie să renunțăm la stat, la partide și redistribuire. Atâta doar, că acest tip de diagnoză a sistemului și de fundamentare strategică ne închide ochii la modul în care discursul conservator este un produse sistemic. Toți cei trei autori iau aceeași cale convenabilă analitic și asertează doar legătura dintre sărăcie și conservatorism fără să ne spună CUM se face radicalizarea în această direcție. Toți au mai scris texte despre această legătură, dar fără să ne indice mecanismul și de ce antreprenorii politici sau intelectuali pot specula în termeni conservatori frustrările lor. Poate e timpul să ne asumăm și această sarcină. Poate e timpul să vedem că dacă suntem atenți și la diviziunea muncii sexuale în capitalism ni se deschid noi fronturi de luptă și noi alternative în a căuta noi forme de activitate lucrativă emancipatoare. Deocamdată suntem încă încrâncenați în analize standard de clasă. În răspunsuri emoționale dure în care ne apărăm de critici spunând că nu suntem homofobi și sexiști. E foarte corect acest lucru. Pe aceasta platformă nimeni nu își dorește să fie sexist, dar teoriile noastre ce fac? Unde plasează mizele noastre de luptă și alianțe? În cazul MȚR, până acum toate pozițiile au creat o ierarhie clară: circuitele de producție și clasa înrădăcinată în acest circuit sunt mai importante decât diviziunea sexuală a muncii care face posibilă apariția circuitelor de reproducere.
Note
[1] Un text ilustrativ aici este cel al lui Don Kalb, „Bare Legs Like Ice. Recasting Class for Local/Global Inquiry”. Acesta analizează etnografic modul în care relațiile patriarhale și cele de clasă se întrepătrund și restructurează familia mononucleară odată ce fiicele au devenit muncitoare în fabricile Philips din Eindhoven la banda de asamblare, iar tații supervizori ai acestei munci. Tocmai pentru că munca de acasă era oglindită de ierarhiile din fabrică, structura ierarhică a familiei restructurate de relațiile de producție capitaliste divin foarte vizibile.
[2] Eu însumi am dezvoltat acest tip argument în două texte (Articulationg the Right to the Ciy și Workers an the City) despre muncitorii din Cluj din anii 90 care îl votau pe primarul naționalist Gheorghe Funar – propunerea fiind similară cu cea făcută de Gergo Pulay și Florin Poenaru în Why Ethnicity?. Pornind de la date etnografice și statistice arăt că putem atribui votul naționalist declasării de după 90 a muncitorii din Cluj. Însă lectura pe care ofer naționalismului nu este una direct de clasă, ci, la fel ca pledoaria mea de aici, leg declasarea cu o anumită geografie socială și simbolică a orașului. Clasa este importantă aici doar dacă reușim să extindem conceptul acesta astfel încât să permită relaționarea lui cu orașul ca instanță spațializată a circuitelor de reproducere. Naționalismul a fost un limbaj prin care muncitorii cereau dreptul la oraș și la resursele spațializate ale acestuia.
[3] Adrian Țigle spune: „Este ca şi cum ai trăi cu o fereastră spartă în suflet: adeseori te trage răceala, iar depresiile nepoftite se strecoară cu uşurinţă printre cioburile împlântate în fiinţa ta. Şi, în loc de a se izbăvi existenţial prin construirea unor familii proprii, fericite şi sănătoase din punct de vedere emoţional, adeseori aceşti oameni abuzaţi sufleteşte de drama monoparentalităţii ajung să îşi şchiopăteze propria familie sau aleg să nu se căsătorească niciodată.”. De îndată ce este confruntat de către cei care gestionează platforma cu acuza de atac la demnitatea umană prin promovarea unui discurs la urii, acesta răspunde: „Consider că divorţul este un eveniment cu totul traumatizant pentru un copil şi că faptul de a trăi într-o familie cu un singur părinte are consecinţe negative asupra inteligenţei emoţionale copilului. Opinia mea este susţinută de psihanalişti precum Sigmund Freud, Francois Dolto şi Daniel Goleman”.
[4] În textul lui Mihail Neamțu sunt fascinante modalitățile prin care se încearcă recuperarea diferitelor forme de familie, de exemplu ateniană, prin opozițiile implicite la aspectele gay ale acele istorii. Trei reacții interesante la acest text tematizează aceste aspecte: Mihai Goțiu, Andrei Panțu și Florin Pușcaș.