Tsipras a obținut, cu ajutorul partidelor explicit de dreapta din parlamentul elen, dar și cu ajutorul Syrizei care nu s-a opus mistificărilor nici de-a lungul celor 6 luni de guvernare și nici acum – deci și cu ajutorul aliaților de dreapta din Syriza (Anel/ Grecii independenți), și cu ajuttorul chiar al acelora care se opuseseră verbal în ultimele zile: votarea de către parlament a acordului cu troica.
A fost încălcarea cinică a votului popular la 10 zile după acest vot. Iar ca semn fizic al cinismului, folosirea poliției împotriva protestatarilor[1].
***
Continuarea, ca să nu mai vorbim de asprirea, planului de austeritate nu va rezolva nimic. Nu va însănătoși băncile, deoarece austeritatea nu va impulsiona împrumuturile, deci profiturile bancare nu vor crește.
Dar băncile vor avea bani pentru marile afaceri, cele mai multe fiind ale capitalului străin de acum posesor al principalelor industrii/activități economice din Grecia. Porturile și aeroporturile încă în proprietate publică, insulele, companiile de utilități, minele vor intra în posesia capitalului. Iar faptul că acest capital este străin nu face decât ca lucrurile să fie mai implacabile: dar lipsa de milă aparține capitalului ca atare, nu culorii ochilor ei.
Oricum, ceea ce are loc în urma trădării Syrizei e ca o ocupație[2].
Creșterea profiturilor – doar astfel vorbindu-se despre eventuala creștere economică ce nu se va simți deloc în nivelul de trai al majorității – va fi ceea ce va fi interesant pentru capital.
Controlul cât de cât public asupra activităților economice și sociale va fi șters și mai mult de către interesul capitalului de a impune legi care să-l asigure irevocabil, în dauna celor mai de bun-simț criterii de apărare a sănătății și demnității cetățenilor[3].
Și chiar dacă la un moment dat Syriza va obține o ștergere a unor datorii – din dobânzile neplătite – deoarece chiar FMI a demonstrat că pur și simplu datoriile sunt atât de mari încât nu pot fi plătite[4] – nu se va schimba nimic: povara populației nu va fi ușurată, ci mai degrabă mișcarea va fi preludiul unor noi acorduri de ’ajutor’.
***
Motivul acestui articol nu este, însă, descrierea problemelor economice. Ci a atrage atenția asupra reacțiilor (inerent politice) față de fenomenul de tip Syriza.
Acum ar trebui ca aceia care au avut iluzii că o perspectivă social-democrată – chiar dacă se denumește de ’stânga radicală’ –, ’reformistă’, care nu supără așezarea ’normală’ a societății, o ’a treia cale’ între capitalismul deșănțat și socialismul ’de cazarmă’, ar putea nu doar izbândi (deci ar fi acceptată de către capital), ci chiar ar dori depășirea contradicțiilor ireconciliabile ale capitalismului.
Nu, social-democrația nu dorește asta. Ea vrea, eventual, o ușurare a situației celor de jos: dar este doar o reprezentantă prefăcută a capitalului. Iar după cum am văzut, nici măcar ușurarea nu o mai vrea.
Lecția pe care ar trebui s-o învețe toți cei entuziasmați de Syriza este complexă. Întâi, că – oricât de greu – nu trebuie să se lase înfrânți: resemnarea nu e o soluție. Dimpotrivă, tocmai o asemenea resemnare permite capitalului să agreseze pe toate laturile cuceririle sociale și de gândire umanistă și democratică. Experiența ultimului secol și mai bine arată că orice înfrângere a stângii împinge populația într-o stare mai rea decât cea din timpul înfrângerii.
Trebuie să fie foarte clar: dacă stânga radicală nu se regrupează, dezorientarea și confuzia populației vor fi captate de către extrema-dreaptă.
Apoi, că trebuie să-și clarifice pozițiile: din moment ce jumătățile de măsură s-au dovedit falimentare, nu trebuie să își învingă prejudecățile și timiditatea față de radicalismul de stanga?
Există doar un motiv pentru care Syriza trebuie lăudată: că a adus în conștințe falsitatea ne neînchipuit a social-democrației.
Toate forțele politice de stânga – și aici vorbesc mai puțin despre România, deoarece nivelul celor ce își zic, într-un fel sau altul, a fi mai aproape de stânga este foarte jos – pot și trebuie de acum să depășească fragmentarea determinată istoric. Cum am arătat și în materialul anterior (Trebuie să ne plătim datoriile?), comuniștii și troțkiștii se pot uni: și nu neapărat organizatoric, ci strategic.
Această unitate strategică – în care nu critica reciprocă trebuie să prevaleze, ci unitatea de obiective și de acțiune – înseamnă ceea ce s-a tot amintit în literatura internaționalistă: o mișcare independentă, de clasă, față de păcălelile de orice fel ale capitalului.
(A considera că înainte de unitatea strategică ar trebui să se realizeze cea organizatorică este o capcană periculoasă: deoarece povestea se poate lungi sine die, lăsând la o parte certurile noi, și astfel stânga radicală nu ar mai răspunde nimic populației).
Dreapta, și cea explicită și cea implicită, de tipul Syrizei, are mari probleme cu păstrarea minimei legitimități politice. De aceea – așa cum s-a mai întâmplat în perioade de criză politică, și nu numai – ea va pune problema unor guverne de ’unitate națională’. În care social-democrația sub diferite nume va reprezenta ’stânga ’, și ca și cum ar putea exista unitate a celor 1% cu cei 99%[5].
Dreapta, sub ambele sale forme, va stimula mai mult extrema-dreaptă. Dar dacă sloganurile acesteia, de apărare a națiunii împotriva dominației UE, pot eventual atrage, programul ei este cel al ’bunului capitalism național’. Nu doar mesajele xenofobe – care, lăsând la o parte înveninarea iraționalistă, sunt menite să înlocuiască în mintea oamenilor problemele de clasă cu cele naționale/rasiale –, ci programul economic al dreptei ’naționaliste’ sunt de nesusținut: deoarece astăzi capitalismul național nu mai poate, pur și simplu, exista în afara celui transnațional și, oricum, nu îl poate înfrânge. Adevărata dezvoltare a forțelor naționale are loc numai în afara alternativei date de capital.
Dreapta, sub ambele sale forme, va dezvolta ideologia fricii, a apărării de false agresiuni[6] care să justifice și cheltuielile militare și de securitate.
Dar, și este o altă semnificație a evenimentelor din Grecia: niciodată nu luptă alții în locul nostru. Noi toți trebuie să ne asumăm efortul: dureros dar, din păcate, sine qua non.
Protestele, grevele[7], în afara coagulării lor în mișcări politice radicale, nu mai rezolvă nimic. E timpul alegerii!
[1] Chris Marsden, Greek parliament endorses EU-dictated austerity programme, 16 July 2015, http://www.wsws.org/en/articles/2015/07/16/gree-j16.html.
[2] Barry Grey, The consequences of Syriza’s betrayal: From terms of surrender to terms of occupation, 13 July 2015, http://www.wsws.org/en/articles/2015/07/13/pers-j13.html.
[3] Maria Petmesidou, Emmanuele Pavolini & Ana M. Guillén, “South European Healthcare Systems under Harsh Austerity: A Progress–Regression Mix?”, South European Society and Politics, Volume 19, Issue 3, Special Issue: Economic Crisis and Austerity in Southern Europe: Threat or Opportunity for a Sustainable Welfare State?, Edited by Maria Petmesidou & Ana M. Guillén, 2014, pp. 331-352, DOI: 10.1080/13608746.2014.949994.
[4] Ambrose Evans-Pritchard, IMF stuns Europe with call for massive Greek debt relief, 14 July 2015, http://www.telegraph.co.uk/finance/economics/11739985/IMF-stuns-Europe-with-call-for-massive-Greek-debt-relief.html.
[5] Paul Craig Roberts, Greece: Sound and Fury Signifying Much, July 15, 2015, http://www.paulcraigroberts.org/2015/07/15/greece-sound-fury-signifying-much-paul-craig-roberts/, a fost cel care a tras atenția din nou asupra aberației de a-i uni.
[6] Un exemplu de falsă agresiune și de mișcare lipsită de orice motivație rațională, dar cu certitudine determinată de strategia capitalului transnațional de a da susține psihologia apărării naționale de agresor este și violarea sspațiului național al Greciei de către avioane turcești (6 Turkish fighter jets violate Greek airspace – report, 15 July 2015, 22:02, http://rt.com/news/line/2015-07-15/#90874).
[7] Vezi greva nu doar a funcționarilor publici, ci și a farmaciștilor, în Grecia, 15 iulie 20115.