Agonia suveranității și democrația mondială
ARTEMII MAGUN în dialog cu DMITRII UZLANER
Dmitrii Uzlaner: Există în cartea dumneavoastră, Otrițatelinaea revoliuțiea [Revoluția negativă] (2008) o teză provocatoare. Scrieți acolo că revoluția anticomunistă încă mai continuă într-un anumit sens și că mai avem timp să-i dăm finalul care ne avantajează cel mai mult. Credeți în continuare în acest lucru? Și cum ați putea evalua, pornind de aici, resuscitarea activismului civic pe care îl urmărim deja de câteva săptămâni?
Artemii Magun: Atunci când am vorbit despre revoluția antisovietică, mă refeream la un anume potențial. Una din particularitățile analizei filozofice este că îți permite configurarea unor tendințe în chiar miezul realității empirice, niște tendințe subterane care comportă un caracter latent, neexplicit. Altfel spus, eu nu aș putea argumenta această declarație în mod empiric. Aș putea-o în schimb demonstra numai pornind de la logica istorică a evoluției. Iar empiric vorbind, aceasta era o demonstrație neviabilă, în sensul că potențialul acestei revoluții ar fi putut să nu fie realizat (cel puțin, nu prin eforturile noastre proprii).
Dacă ne amintim bine teza aceea pe care ați menționat-o, în esență ea afirmă următoarele: întrucât revoluția anticomunistă a fost îndreptată nu doar împotriva socialismului pur și simplu, ci, în genere, împotriva ideologiei în sine, mai exact, împotriva publicității ei și a spațiului puterii, atunci devine destul de limpede faptul că aceasta a dus la ani buni de căutări multistratificate, la grija oamenilor pentru viața privată și creșterea urii pentru sfera publică în sine. Iar toate acestea se traduc printr-o apatie aparentă, însă în profunzimea acestei apatii rezidă forța refuzului și a repudierii liantului social. Aceasta e o forță subterană puternică. Iar mai devreme sau mai târziu ea se transformă dintr-o stare potențială în una „cinetică”.
Cât privește evenimentele de acum, am observat de-atunci că societatea noastră le gesta, era gravidă cu ele, chiar dacă în momentul când scriam, la începutul anilor 2000, politizarea tindea către zero, iar în modă se etatismul artificial, naționalismul și Putin (ultimul – ca fetiș al vidului din spațiul public). Dar în același timp, țara trăia în continuare furtuna tot mai palidă a euforiei eliberatoare din vremea perestroikăi. O nemaipomenită bucurie a consumului, traversarea granițelor, redenumirea orașelor, toate acestea încă mai erau percepute în contrast cu epoca sovietică și ofereau oamenilor șansa de a se bucura de negativitatea acestei stări de ruinare a societății, produsă de pe urma unor forțe nerealizate ale dezvăluirii, eșecului și disperării. Altfel spus, odată cu surparea idealurilor, încă se mai simțea în aer, cu cinism, bucuria libertății, prin respingerea politicii ca reprezentare și reîntruchipare a propagandei sovietice. Însă de cum au început să fie date uitării consecințele evenimentelor din trecut, această negativitate a început să se reverse din nou la suprafață.
Evident, eu nu aș fi putut „prezice” faptul că revolta (și despre revoltă vorbim, chiar dacă momentan e una civică și pacifică) va avea loc fix după alegerile din 2011. De fapt, speram să se întâmple mai devreme. Unul din recenzenții primei mele cărți (2008), a scris, pe un ton nepoliticos-arogant, pornind de la declarațiile mele privind reînnoirea viitoarei revoluții, cum că „lui Magun nu-i ies teoriile și prognozele, și nici nu merită luate în serios argumentele autorului despre posibilitatea unei răzmerițe radicale a subiectului politic postsovietic copleșit de apatie și melancolie”[i].
În anii 2000, melancolia intelectualității se traducea în cea mai mare parte prin filipice despre osândita și nedreptățita societate rusă și înaltele idealuri cetățenești care-ți stau în gât ș.a.m.d. Exemple bune de propagandiști ai nimicniciei ruse pot fi B. Dubin și L. Gudkov. În același timp, mulți analiști ceva mai subtili și sensibili – între care B. Kagarlițkii, T. Vorojeikina, K. Kleman – scoteau în evidență numărul relativ mare al mișcărilor sociale, încolțite nu dintr-un civism idealizat, ci din fenomene concrete ale frustrării. Aceste mișcări nu au constituit, bineînțeles, masa critică reclamată de o revoluție, dar ele au fost o foaie de turnesol care indica tensiunea interioară a societății, contorsionată asemenea unui arc sau asemenea unui porc spinos înfuriat care se zburlește și se nărăvește, dar care stă gata să zbârnâie.
Perestroika, o revoluție inconștientă și conservatoare
D.U.: Dar prin ce se aseamănă atunci manifestațiile actuale împotriva fraudării alegerilor și perestroika din anii 1987-1991? Doar s-a întâmplat demult, iar cea mai mare parte a participanților la mitingurile de acum pe-atunci de-abia se născuseră!
A.M.: În principiu, cunoaștem încă din teoria revoluțiilor veacului al XIX-lea că acestea au obiceiul de a se repeta. Marx, în mod special, a spus că istoria se repetă ca farsă, dar el se referea la autoritarismul postrevoluționar care pastișează Vechea orânduire. Cu toate acestea, tot el a mai scris și că o revoluție burgheză, cu termidorul său inevitabil, este urmată întotdeauna de o revoluție proletară, cu tendința de a se radicaliza. Bineînțeles, la noi nu are loc acum o revoluție proletară. Și în genere, nu e nici măcar revoluție deocamdată. Dar și la aici funcționează logica secondării.
Ideea e că – dar și despre asta am scris în Revoluția negativă – perestroika a fost o revoluție inconștientă într-un anume sens: participanții au confirmat faptul că nu vor revoluție, dar că vor o evoluție normală a lucrurilor, parcurgând, în același timp, toți pașii clasici ai unei adevărate revoluții, ieșind în stradă cu milioanele ș.a.m.d. Se poate spune chiar că aceasta a fost o revoluție conservatoare. De unde și un deceniu de dominație a conservatorismului. Însă, inevitabil, asta s-a întâmplat doar pentru ca revoluția inconștientă să poată reveni, ca să spun așa, să devină „din sine”, „pentru sine”. De aceea, asistăm astăzi la o perestroikă „în răspăr”, nimeni nu discută ideologia, cu toții dezbat în jurul formei politizării și civismului (ceea ce la perestroika a fost pe al treilea loc, după personalitatea liderilor și economia de piață).
Chiar dacă și astăzi, din păcate, poți auzi de la unii lideri (al 24-lea al lui Kasianov, spre exemplu) mantra anilor ’90: „numai de n-ar fi revoluție”. Asta e și ideologia împărătșită de către majoritatea conducătorilor Partidului Drugaea Rossiea [O Altă Rusie] – o tentativă de a mai încerca o dată să umple strada de sloganuri neoliberale de tipul „revoluție fără revoluție”. Sper că acest discurs nu va mai avea trecere acum, pentru că majorității, de data aceasta, îi este clar, e nevoie de instituții politice participative și cu autoguvernare și nu doar de o democrație parlamentară „normală”.
Așa că astăzi asistăm într-adevăr la cea de-a doua ediție a perestroikăi. Vom vedea pe viitor dacă se va ajunge la o înțelegere și o consolidare a formelor politice revoluționar-democratice, iar prin asta să se confere statului rus creat numai pe jumătate o bază cu adevărat constituțională. Cred că acesta de-acum e doar începutul unui drum lung și anevoios, iar succesul lui depinde numai de faptul dacă se va găsi o formă hegemonică reușită.
O definiție a politicului
D.U.: Perspectiva dumneavoastră este aceea a unui filozof politic sau nu distingeți în aceasta nici un specific? Ce este pentru dumneavoastră filozofia politică?
A.M.: Filozofia politică nu este vreo Nirvana speculativă exercitată într-un turn de fildeș, ci una din metodele de investigare a realității sociale: alta decât cea pe care ne-o propun pozitiviștii dominanți, dimpotrivă, ea este analiza fiecărui fapt din perspectiva originii sale istorice, analiza cauzelor și efectelor și a perspectivelor pe care le deschide, cât și a semnificației sale istorice universale (chiar dacă, să zicem, analizează faptul separat al fraudării alegerilor, cum ar arăta o lume în care astfel de fraudări ar deveni o normă?). Filozoful contribuie cumva la construcția suplimentară a unei anumite lumi (a world) pornind de la oricare din faptele reale.
E acea optică pentru care democrația înseamnă puterea poporului (chiar dacă poporul trebuie lăsat în pace), libertatea înseamnă transformare și creație (chiar dacă nici creația nu trebuie solicitată cetățeanului în sens juridic), și oricare dintre faptele politice – vârfuri ale unor iceberguri perene. Iar acestea nu sunt niște afirmații „normative” – ele descriu forma realității în sine.
Normative sunt de regulă afirmațiile pozitiviștilor-politologi, de tipul „democrația are nevoie de rotația elitelor și de separarea puterilor”, pur și simplu pentru că așa este organizată democrația în America. O conexiune absolut aleatoare este luată drept normă și criteriu esențial în empirism. În schimb filozoful se străduiește să exprime esența conexiunii. În cazul democrației, e vorba în primul rând de sursa revoluționară, iar în al doilea, de recursul la unitatea indeterminabilă, generică a poporului, care necesită cotituri și tulburări periodice în societate, cu scopul recurent al integrării sale generice.
D.U.: Ce este politicul? Unde e de găsit acest politic în Rusia contemporană? Unde s-a coagulat? Evenimentele din Piața Bolotnaia sunt și ele un soi de revanșă a publicului, a politicului?
A.M.: Există multe definiții ale politicului și foarte multe dintre ele sunt suficient de înțelepte. Mie mi se pare – am dezvoltat acest punct de vedere în ultima mea carte, Edinstvo i Odinocestvo [Unitate și Solitudine] (2011) – că politicul, înainte de toate, se definește prin faptul că oamenii se adună la un loc și acționează împreună. Ei nu acționează așa în mod implicit. Oamenii, așa cum a spus Immanuel Kant, sunt niște ființe social-asociative, ei se unesc, după care se sperie de această comuniune și încep să se respingă (asemenea porcilor spinoși, adaugă Schopenhauer). De aceea, e nevoie de ceva în plus pentru ca acestea să formeze o colectivitate, o anume comunitate. Iar această comunitate, în aspectul unicității ei, formează politicul. Dacă această unitate este stabilă, atunci ea poate forma un stat sau o anumită corporație. Dar în ansamblu, politicul este mult mai larg decât un oarecare stat sau oricare din instituțiile lui. Omul poate ocupa o poziție politică sau poate săvârși un gest politic în cadre complet neinstituționale. Dar va fi un gest îndreptat către o comunitate nedefinită a publicului, a poporului, îndreptat ca atare în special către o educație a solidarității.
Unde este acesta „coagulat” nu știu. Dar pot spune următoarele: în clipa în care orice mișcare socială pășește în stradă, aceasta se angajează politic. Chiar dacă cea mai mare parte a acestor mișcări, mai ales în Rusia, se intimidează de ceea ce ele însele înțeleg prin „politic” și încearcă să nu recurgă la niște slogane prea mari, legate de stat, putere și așa mai departe. Dar asta nu înseamnă că mișcările bune sunt politice, iar cele rele sunt apolitice. Mișcările din Piața Bolotnaia și de pe bulevardul Saharov sunt politice. Dar și manifestațiile naționaliștilor din Piața Manejului sunt niște mișcări politice. Mai mult chiar, însăși Duma sau administrația noastră sălășluiesc în câmpul politic și sunt nevoite să vorbească în permanență o limbă politică, chiar dacă ele, bineînțeles, încearcă tot timpul și pe măsura posibilităților să camufleze această formă a activităților lor. Filozoful dă expresie acestei forme ascunse, formată în cadrul evenimentelor constitutive ale trecutului și care dețin virusul reînnoirilor evenimențiale.
D.U.: Dacă politicul se constituie în sfera unității, atunci ce îl alimentează?
A.M.: În primul rând, impulsul evenimențial. În al doilea rând, prezența unei avangarde consolidate. În pofida diverselor tipuri de teorii anarhiste, care circulă astăzi prin toate mișcările democratice, cred că scopurile transformării și mobilizarea civică nu sunt posibile fără structurile unei conduceri personale și de partid. Un lider nu poate, bineînțeles, da naștere unei mișcări, el nu trebuie să fie „reprezentantul” acesteia – însă e nevoie de un mobil sau de un „subiect al fidelității față de eveniment” (după Badiou). În excelentul studiu recent al Carinei Clément, Ot obîvatelea k aktivistu [Din laic în activist] (2010)[ii], e descris rolul unic al personalității liderului pentru mișcările sociale rusești. Evident, acesta este întotdeauna un pariu riscant care nu schimbă, ci propune o structură de autoguvernare, dar cineva totuși trebuie să îndemne oamenii, să spargă rezistența elitelor și propriile idei în dialog cu comunitățile de jos ale cetățenilor. Pariul nostru astăzi este prin urmare nu restricționarea totală a omnipotenței președintelui, ci mai degrabă înlocuirea lui (precum și a guvernatorilor, primarilor ș.a.m.d.). Toate acestea, evident, în condițiile unei restricționări dure a timpului de conducere, pentru a preîntâmpina apariția monarhiei, altfel spus, comutarea vectorului puterii de la crescător la descrescător.
Solitudinea precedă mulțimea
D.U.: În alți termeni, trebuie că vă raportați extrem de critic la teorii precum cele ale lui Hardt și Negri și conform cărora viitorul aparține mulțimilor, care nu cunosc instituționalizarea și nu au lideri?
A.M.: Mă raportez la astfel de teorii în două moduri. În spatele lui Negri și Hardt se află o mare tradiție italiană a gândirii postmarxiste și marxist-anarhiste. Ei au foarte multe observații corecte. Eu, spre exemplu, împărtășesc anumite valori vehiculate de ei, asociate cu o mai mare democratizare, că oamenii se pot autoorganiza în mod organic. Acesta e un lucru minunat.
Dar ce concluzie putem trage de-aici? Că totul se dezvoltă, crește și înflorește într-o democrație mondială și că, mai mult, democrația va fi aceea care va spulbera orice tradiție metafizică, sprijinindu-se nu pe unitate, ci pe mulțime? Altfel spus, asta înseamnă că este suficient să deții un anumit grup, că din acesta se va desprinde un altul, care se va diviza la rândul său și nu va exista nici un moment în care să putem afirma că avem un singur grup, ele vor fi mai multe întotdeauna, iar aceasta va fi forma de organizare a omenirii. Cu alte cuvinte, rezultă de aici o dinamică a haosului perpetuu. De fapt, e și asta tot o utopie metafizică, numai că una pe dos.
Am două argumente împotriva acestor poziții – unul filozofic, celălalt, empiric. Argumentul filozofic constă în faptul că un concept precum mulțimea este pe deplin predefinit de conceptul de unitate. Dacă e să ne întoarcem la Parmenide și să afirmăm că principalul nu este unitatea, ci mulțimea, asta înseamnă că nu ne-am îndepărtat deloc de Parmenide și de Platon, care au negat mulțimea. În orice caz, vom fi deținătorii acestei pozitivități a unității, când aceasta există oricum undeva, dar de care ne îndepărtăm acum. Dacă într-adevăr ne mișcăm undeva înainte, atunci nu e mai bine să căutăm o sinteză?
Argumentul empiric constă în următoarele: oamenii trebuie să se unească într-un fel sau altul, fie aceștia anarhiști de trei ori și fie aceștia într-o mulțime. Dar mulțimea este atunci când există mai mulți. Adică atunci când ne imaginăm că facem parte dintr-un grup. Dacă oamenilor li se spune că nu trebuie să mai fie unici, nu mulțimea este cea care triumfă, ci forțele centrifuge. Și totul se dărâmă. Către ce conduce această realitate? Către faptul că societatea se fărâmițează în anumite reziduuri. Iar de asta se leagă un proces extrem de neplăcut. De exemplu, o astfel de societate va fi condusă de un tiran. Dar cum altfel mai poate exista o societate care este divizată în mulțime?
Încerc să rezolv această problemă prin conceptul de solitudine. Solitudinea, cred, precedă mulțimea. Pentru că solitudinea este unitate, însă într-o formă negativă. În consecință, solitudinea poate fi împărtășită, ceea ce se și întâmplă în realitate.
Astfel, principala provocare pe care o impun mișcările populare actuale este însușirea solidarității sociale, în pofida politicii autorităților, îndreptată (cu bună știință sau nu) spre distrugerea consecventă a acesteia. Deocamdată vorbim despre solidaritatea clasei educate – însă pentru noi e important să găsim o formulă deschisă pentru toți, „hegemonică”. Iar aceasta e o formulă dublă – în primul rând, cea a înverșunării împotriva unei puteri înstrăinată (din nou) de societate, iar în al doilea rând, cea a sloganelor adevăratei autoguvernări pe toate nivelurile.
Numai o astfel de reconstrucție a solidarității poate constitui răspunsul nostru adus naționaliștilor, care își pun aceeași întrebare, însă care propun un răspuns „suveran”, adică disperat: solidaritate fără străini. Iar blocul liberal de stânga trebuie să răspundă acestor proceduri printr-o solidaritate incluzivă.
D.U.: Cum vă raportați la teoriile care afirmă că trăim în era postpoliticii, adică acolo unde ar trebui să existe politică, există din start un simulacru al politicii sau ceva de genul acesta.
A.M.: Cred că astfel de teorii apar la intersecția dintre evenimentele politice, care trădează antagonismele reale care le traversează, și niște alegeri cu adevărat necesare și definitive pentru un deceniu de-acum înainte. Ce sens are să vorbim despre ele astăzi când zeci de mii de locuitori ai capitalei se află în piețe, în defavoarea carierei și portmoneului lor și sfidând riscul de a se arăta veseli?
Despre elite
D.U.: În ultimul său articol din „Russkii Jurnal”, Boris Kapustin susține că democrația în condițiile capitalismului este posibilă numai în măsura în care masele sunt capabile de o rezistență organizată. Democrația este o concesie la care este nevoită să recurgă clasa capitaliștilor pentru a-i liniști pe cei de jos. Împărtășiți această teză și cum evaluați capacitatea celor de jos de a se opune și rezista?
A.M.: Nu sunt de acord în totalitate cu această teorie general acceptată în științele politice pozitive contemporane. Adică Boris Kapustin are parțial dreptate atunci când afirmă că democrația de jos este posibilă numai în momentul revoluției, iar în restul timpului conduce establishment-ul. E o bună abordare a faptelor empirice. Dar, așa cum s-a mai spus, filozofii ar trebui să urmărească nu empirismul nud, ci acele principii, acele fundamente ale legitimității, pe care se bazează acest empirism.
Statul contemporan se autoproclamă democratic și își creează un fundament propriu în revoluție. Putem spune că este vorba pur și simplu de cinism și că în realitate cea care conduce este elita. De acord, însă dacă declarăm la televizor că suntem conduși cu toții de elite și că nu există, de fapt, nici un fel de democrație, atunci aceste elite se vor prăbuși automat. Pentru că nu mai trăim în veacul al VII-lea, ci în al XX-lea. Legitimarea este alta acum, iar asta nu-i o glumă. În acest sens, manifestațiile de acum demonstrează că reconstituirea Rusiei și numele democrației, cu tot cinismul, au avut o anumită noimă.
Din acest motiv, mi-e mai apropiată filozofia politică a lui Alain Badiou, care și ea are în totalitate un sens empiric concret. Elitele nu se pot afla tot timpul la putere, adică e nevoie să existe din când în când momente de scurtcircuitare a sistemului, unele prăbușiri. Iar atunci când se întâmplă asta, respectiva prăbușire comportă pe mai departe unele consecințe. Altfel spus, democrația nu este un moment temporal, ci o mișcare. Iar Badiou prezintă corect lucrul acesta, ca eveniment-fondator loial sieși pe mai departe.
Cu alte cuvinte, în timp apar anumite durate. Astfel este organizată Constituția de drept și așa e organizată viața. Badiou are dreptate atunci când spune că în viața fiecărui om există iubire. Te-ai îndrăgostit de un om. Poate că numai te-ai culcat cu el, relativ vorbind, după care v-ați despărțit. Dar poate că ați început să aveți o relație. Ia dacă o aveți, atunci se înțelege că, la fel ca într-un stat, nu trăiți o pasiune nebună 24 de ore din 24, probabil că vă ocupați de unele aspecte ale vieții, vă certați și așa mai departe. Dar pe ce se bazează această relație? Ea se bazează exclusiv pe amintirea unui anume eveniment, care se întoarce din când în când în mod asurzitor. Le fel și cu politica. Astea le spune Badiou și din acest punct de vedere sunt de acord cu el.
Democrația în criză
D.U.: Dar problema e că democrația contemporană, cel puțin în unele expuneri, se transformă în postdemocrație, în sensul că litera democrației, procedura democrației este supravegheată, iar spiritul democrației, astfel încălcat.
A.M.: Voi porni de la același exemplu al relațiilor de iubire. Există, să zicem, o familie, iar la un moment dat soții realizează că barca iubirii lor s-a lovit de viața cotidiană. Și atunci ei fie divorțează, fie continuă să trăiască împreună, însă duc o viață extrem de plictisitoare. Se întâmplă așa? Se întâmplă. Putem reduce viața unei familii la un astfel de proces? Nu putem. Pentru că ideea și însăși posibilitatea unei familii constau în opusul acestora de mai sus. Exact așa e și cu statul.
Într-adevăr, în prezent, democrația ca regim politic se află în criză în toată lumea. În special, din cauza unor evenimente foarte specifice – victoria ideologiei neoliberale și, drept urmare, a acelui grup de oameni care o reprezintă. De aici și dizolvarea valorilor democratice – atât în cadrul ideologiei dominante, cât și în interiorul elitelor. Dar există un moment mai fundamental decât asta – elementele democrației din țările occidentale nu duc către nici un fel de democrație în sens global, dimpotrivă, SUA se comportă în politica internațională de parcă le-ar interzice anumitor țări să se implice în propria lor politică internă (Irak, Afganistan, Libia ș.a.m.d.). Iar acest bumerang se întoarce asupra democrației din chiar interiorul SUA.
Criza de astăzi se traduce printr-un proces extrem de bizar: adevărata democrație se caracterizează prin faptul că toți se revoltă împotriva ei însăși. Oamenii ies în stradă și protestează împotriva statului, după care statul (America, Franța) zice: uitați-vă cât de democrați suntem noi, se protestează împotriva noastră. E un model ciudat, dar cred că nu mai are viață lungă. Cu toate acestea, e mai bine așa, decât nimic.
D.U.: În Rusia lucrurile se întâmplă exact așa cum le descrieți – oamenii protestează împotriva „democrației” proprii, iar statul spune: uitați-vă cât de democrați suntem noi, le permitem oamenilor să se revolte. Dar asta e o situație patologică. Ar trebui să ducă la ceva până la urmă. Ce va urma? Democrația directă?
A.M.: Cred că există mai multe ieșiri din această situație. Da, cu siguranță, prăbușirea acestui sistem poate duce la un nou moment democratic. Teoria de stânga recunoaște unanim că e nevoie de o adevărată democrație directă, e nevoie de consilii, atât teritoriale, cât și comerciale. Astea sunt lucruri evidente. Și sunt ceea ce trebuie făcut astăzi, ce trebuie cerut să se întâmple Rusia, dacă nu vrem ca puterea să se confunde din nou cu proprietatea privată, iar oamenii să se uite ursuz unii la ceilalți. Municipalitățile investite cu competențe generale, consiliile asociațiilor muncitorești, susținute de lege, adunarea legislativă în calitate de consiliu al consiliilor locale și de muncă. Toate acestea nu exclud, ci presupun necesitatea unui guvern central puternic, cu condiția ca acest guvern să aibă interes pentru democrație și să o aducă la rang de scop în sine (și nu de instrument de creștere a PIB-ului ș.a.m.d.).
Pe de altă parte, problema democrației mai este și că are loc o criză a statului național, pentru care democrația a și fost creată. Dacă trăim astăzi un grad tot mai mare de integrare, globalizare și așa mai departe, atunci e limpede de ce democrația trece printr-o criză.
D.U.: Iar asta înseamnă…
A.M.: Asta înseamnă că democrația trebuie să devin internațională, mondială. Toate mișcările de proteste din 2011 ar trebui să se strângă la un loc și să elaboreze o politică comună. Acest lucru e greu de instituționalizat, dar, se vede, altă cale nu există. Altfel, la nivel global, internaționalizarea va determina un soi de structură imperială, care va renunța la democrație și va declara că de-acum încolo cei care conduc sunt experții, birocrația, iar restul nu sunt decât grupuri și grupulețe de gestionat. În acest sens, teoriilor lui Negri și Hardt li se poate contraargumenta că mulțimile pot exista cel mai bine anume într-un imperiu.
E posibil un astfel de imperiu al mulțimilor? Se pare că da. SUA poate candida lejer pentru rolul de metropolă. Dar care vor fi bazele acestui imperiu? Ei, aici trebuie inventat ceva. Vreun marxism-leninism nou, vreo teorie care să demonstreze că acest imperiu se bazează totuși pe voința popoarelor sau pe carisma vreunui conducător remarcabil. Dar asta e prea puțin verosimil. De aceea, cred că fără o legitimare democratică stabilitatea globală nu poate fi posibilă.
Dar în realitate, vor exista, mai degrabă, niște compromisuri între forma imperială și cea democratică. Iar forma statului suveran va fi treptat depășită.
Lupta pentru democrația mondială
D.U.: Cum se suprapun toate acestea peste procesele de transformare prin care trece capitalismul contemporan? Adică dominația finanțelor, relocarea proceselor de producție la periferie, în China, fragmentarea clasei muncitoare, transformarea de fapt a oamenilor în muncitori în sfera serviciilor…
A.M.: Capitalismul, dacă e să privim în ansamblu, este și el parte a aceleiași probleme. Democrație plus capitalism este o formă de compromis, un monstru orbit de lucruri destul de contradictorii. Democrația, în principiu, neagă capitalismul, după cum ultimul se bazează pe exploatarea forței de muncă. În ceea ce-l privește, capitalismul pur ar prefera să se descurce și fără democrație. Ar fi fost suficientă libertatea individuală, însă fără dreptul de a vota (Chile, Singapore, China…)
Însă dintr-un șir întreg de motive, aceste logici s-au ciocnit și s-au legat una de cealaltă, dând naștere democrației capitaliste, adică nici democrație deplină, dar nici capitalism total, iar astfel, de îndată ce democrația triumfă un pic, încep imediat să iasă la suprafață constrângerile sociale ale capitalismului. Ca atare, asta s-a și întâmplat în secolul al XIX-lea, când cele două s-au ciocnit încă de la bun început. Iar acum au loc următoarele: contradicția care în secolul al XIX-lea nu a fost rezolvată, până la urmă a fost treptat transferată în geopolitică și geo-economie.
Capitalismul care funcționa prin intermediul exploatării proletariatului în Anglia sau Germania funcționează acum prin intermediul exploatării în Sud. În acest sens, nimic deosebit nu s-a schimbat. S-a schimbat numai distribuția geografică și mecanismul.
Prin urmare, apare și aici, din nou, chestiunea democrației. Însă de data nu mai vorbim despre democrație în cadrele unui singur stat, ci la nivel mondial. E ciudat, la voi e democrație, iar la mine sclavagism. America instaurează democrația peste tot, însă nu știu din ce motiv ea construiește democrația doar în cadrele unor state individuale, iar nu în cadrele relațiilor cu America însăși. E ceva neconvingător aici. De aceea, până la urmă, trebuia să apară o anumită tensiune democratică dinspre sud spre nord. După Hardt și Negri, exact asta se și întâmplă acum și tocmai de aceea în curând va lua naștere democrația mulțimilor. Însă totul, bineînțeles, e mult mai complicat. Pentru a te putea opune la ceva, trebuie să fii unit.
Putin, așa cum știți, a declarat că suntem victimele „agitației” și că manifestațiile sunt organizate de dușmanii din Occident. Din punct de vedere empiric, asta e o tâmpenie totală, bineînțeles. Dar în spatele ei se ascunde un argument serios: o potențială revoluție colorată poate slăbi Rusia, de parcă în miezul protestelor s-ar afla dominația Americii. Și rezultă acest paradox: luptând pentru egalitate la scară mondială, Rusia și China pun pe picioare niște regimuri autoritare. Acesta e un paradox din care nu se poate ieși pur și simplu în direcția adoptării premizelor „democrației” modelului american. Unde în afară de Europa Occidentală au reușit ei să-l exporte?
Astăzi, pentru noi, victoria democrației ar trebui să însemne nu numai alegerea căii neoliberale „drepte” (!), ci crearea propriei noastre puteri populare, bazată pe dialog social și respectând dorința de a nu mai avea încă o „zgardă” prin exploatarea forțată a muncii ș.a.m.d. Dacă vorbim serios despre democrație, ar trebui să acceptăm, pentru o vreme, conservatorismul bineștiut și inerția valorilor societății rusești. Singura modalitate de depășire a lor se poate face numai prin implicarea democratică a majorității și printr-o integrare internațională a mișcărilor democratice.
D.U.: Altfel spus, raportați până la urmă lupta pentru democrație la lupta pentru democrația mondială?
A.M.: Eu spun că asta e o tendință obiectivă, în raport cu care ea poate fi posibilă.
D.U.: Dar ce credeți despre „democrația suverană” și în genere despre suveranitate, asupra căreia se concentrează atenția mai mereu în politica rusă internă și externă?
A.M.: Unul din recursurile filozofiei politice contemporane – în special, acestuia i-am dedicat ultima mea carte, Edinstvo i Odinocestvo [Unitate și Solitudine] (2011), rezidă în îndemnul de a nu ne amăgi că subiectul suveranității este un fenomen existent natural și real. Dimpotrivă, ea e rezultatul prăbușirii societății sau rezultatul forțelor îndreptate către această prăbușire. Așa este chiar și atunci când avem de-a face cu un stat întreg.
Voi da Rusia drept exemplu: așa cum bine ați observat, conducătorii noștri insistă foarte mult asupra suveranității. Ce înseamnă asta, de fapt? Asta înseamnă: nu mă atingeți, toți vor să-mi facă rău, am și eu mustăți. Asta e o logică puțin infantilă, dar e limpede că e îndreptată asupra celorlalți. Altfel spus, suveranitatea în chipul autosuficienței, în realitate, înseamnă dialogul cu cealaltă persoană de care vrei, de fapt, să te izolezi. Putem spune că suveranitatea în zilele noastre decurge dintr-un soi de disperare. Un om pus la colț sau un subiect format de o mulțime de oameni declară că este suveran. Iar suveranitatea statului reflectă, reprezintă, disperarea suverană a cetățenilor săi atomizați.
D.U.: Altfel spus, accentul pus pe suveranitate, la final, se termină în agonie? „Democrația noastră suverană” este un astfel de exemplu?
A.M.: Da. Și, de fapt, nu numai Putin se face vinovat pentru ea. Asta e, de fapt, o latură deloc simpatică a vremurilor de azi. Dacă privim secolul al XVII-lea, când se formaseră deja toate momentele de bază ale structurii metafizice a timpurilor noi, dacă ne uităm la Descartes, Hobbes, Pascal, Racine, dacă luăm cei mai mari și mai remarcabili autori, vom vedea că toți scriu despre tulburare, depresie, solitudine în însuși omul suveran de-atunci, dar în același timp ei (înafară de Pascal) ajung la concluzia decurgând de aici că tocmai de aceea trebuie să rămână suveran. Concluzia, bineînțeles, e bună, dar în spatele ei veghează o anumită stranie disperare.
Sarcina mea și a filozofiei nu se rezuma la asta. Patosul pozitiv constă în faptul că atunci când constatăm solitudinea, constatăm și structura profund socială și sociabilă a situației noastre, constatăm că, fie și în mod negativ, tot prin intermediul celorlalți oameni ne definim, strâns legați de alți oameni. Ne raportăm și ne definim prin ei chiar și atunci când intrăm în găoace. Pornind de la acest fundament putem construi o anumită comunitate, o nouă valoare generală, decurgând din faptul că societatea contemporană se află într-o stare de semicolaps.
Solitudinea colectivă și nu confluența într-o nouă hidră fără cap este starea politică a vremurilor noastre. Cred că aceasta poate sta la baza unei noi solidarități – ceea ce și vedem la manifestațiile noastre, unde, spre exemplu, hoinărește un număr mare de flaneuri! Însă pe ei îi unește forța negativă a protestului, se eliberează de alibiul solitudinii cuibărit în mulțime, îi mobilizează ritualul laic al acțiunii în masă, întreținut de vraja veselă a sloganelor și de formele ludice ale Facebookului, care, apropo, este o altă formă a socializării în solitudine!
D.U.: Vorbiți despre agonia suveranității și tendința către democrația mondială, dar sistemul contemporan ne dă impresia unui mecanism extrem de solid: simbioza dintre SUA și China. Și Rusia e construită foarte bine în acest sistem al distilării capitalului din colo încoace. De aceea nu-mi pot imagina unde poate apărea un asemenea subiect care să aibă puterea reală de a se lupta pentru o oarecare democrație mondială. Altfel spus, elitele sunt atât de integrate, încât mi-e greu să-mi imaginez așa ceva.
A.M.: Cred că exagerați gradul de stabilitate al sistemului. Dimpotrivă, dacă ascultați economiștii, aceștia mai că nu suflă-n surle și trâmbițe. China va înceta foarte curând să finanțeze America. China își cumpără singură propriile mărfuri pe propriii bani, iar America trăiește tocmai din asta. Stabilitatea se bazează pe puterea Americii, cea tradițională și cea militară.
Toate astea se pot întrerupe peste noapte. Nu vreau să fac nici o prognoză, dar a vorbi despre stabilitate, având în vedere instabilitatea conceptuală despre care am discutat deja, pentru mine, în calitate de filozof, ar fi ceva extrem de ciudat. Un regim construit pe realitățile secolului al XVII-lea (sistemul westfalic) este proiectat astăzi peste o realitate incomparabil mai complicată, în care există noi direcții ale unității și integrării. Iar astea ar trebui să cedeze. Dar nu în sensul că va veni sfârșitul universului, iar statele lumii vor fi nevoite, inevitabil, să elaboreze noi forme politice. Iar noi, astăzi, în Rusia, ne aflăm în cea mai bună dintre situații pentru a crea noi jocuri politice – noi mecanisme ale solidarității.
Text publicat în „Russkii Jurnal”, 26 decembrie 2011
Traducere de Igor Mocanu