Marti 26 iulie, de la 20.00 va invitam la Cinema Macaz sa vedem impreuna filmul “Merci, patron !”, urmat de discutii moderate de Costi Rogozanu și Ștefan Guga.
Datorita lui Claudiu Gaiu, unul dintre autorii platformei de critica sociala si analiza politica Cealalta Agenda https://
Filmul este subtitrat in limba romana.
Aici trailerul :
https://www.youtube.com/
————-
“Despre Merci patron!, film realizat de redacţia jurnalului satiric Fakir, de la Amiens, condus de François Ruffin. Primele proiecţii au dus la mişcarea populară cunoscută sub numele de Nopţi în picioare sau Nuit debout, dar singularul francez nu prea dă bine în română. Şi având ca scop… convergenţa luptelor sociale. Au reuşit? Asta-i altă discuţie. Hai să ne întoarcem la peliculă.
Suntem în faţa unui documentar-farsă. Ruffin e pe urmele lui Bernard Arnault, cel puţin din 2007, când acesta decide delocalizarea mărcii Kenzo în Polonia, între timp ajunsă în Bulgaria, de unde managerul Bertram Rolleman ne anunţă că priveşte cu speranţă către distrugerea Greciei. Poate că acolo numărul mare de şomeri ar putea în curând asigura producerea costumului Kenzo sub 30 de euro, preţul bulgăresc de producţie, pentru a-l regăsi în magazinele marilor capitale undeva pe la 1.000 lovele cu autograful lui Mario Draghi. Pe vremea aceea, găsise o metodă de a vorbi cu Bernard Arnault, delegata sindicală CGT, Marie-Hélène Boulard, şi ea unul din personajele filmului, îşi cumpără o acţiune LVMH pentru a pătrunde la adunarea generală a acţionarilor şi a-i transmite marelui tycoon că 147 de angajaţi aşteaptă o decizie în faţa porţii. Din răspunsul său plin de compasiune spicuim: „mă întristează problemele pe care le pot întâmpina aceste persoane, dar e vorba aici de problemele structurale ale mondializării”, „discutăm despre diferenţa de cost între Franţa şi ţările vecine, a anumitor meserii, între care ţesătoria,”, „vreau să subliniez performanţele excepţionale ale grupului, un rezultat operaţional curent în creştere de 12%, o ameliorare a marjei operaţionale şi un rezultat net în creştere de 30 %, dar…” Salariatele au avut parte de sume compensatorii mai ridicate în urma intervenţiei sindicale neortodoxe, însă şi LVMH a învăţat lecţia. A introdus un apartheid acţionarial: micii acţionari nu mai au dreptul să ia cuvântul sau să participe la dezbaterea directă, izolaţi în săli speciale în care Marele Bernard le comunică cifre mereu formidabile prin intermediul ecranelor.
Alte voci, alte întrebări
Şi atunci cum să-i prezinţi un nou caz, cel al familiei Klur lăsată în şomaj de „schimbările structurale” invocate de Bernard Arnault. Sege şi Jocelyne sunt prea vârstnici pentru a-şi mai găsi de muncă, intrând încet în caruselul unor datorii care urmează să-i scoată afară din casă. Lumea iahturilor, a jet-urilor private sau chiar a vacanţelor de schi, a marilor metroplole, lumea lui Bernard Arnault le e străină. În situaţia lor problema se pune dacă cumpără benzină de 5 sau de 10 €? Şi au o nedumerire teoretică: un capitalist începe de la 1.000 sau de la 3.000 € pe lună?
Cu ajutorul camerelor ascunse, avem povestea unui şantaj pus la cale de Ruffin & co. Sub oprobriu public şi lăsat de amicii politici, după o cerere neinspirată mediatic de a obţine protecţia fiscală a cetăţeniei belgiene, patronul LVMH nu vrea să rişte un nous scandal de presă şi îi e frică de Fakir, nu de marile trusturi de presă sau de înalţii funcţionari din Hexagon, în frunte cu preşedintele. Pentru că „minorităţile active fac totul” ne spune Comisarul X într-una din replicile sale memorabile. E gata să dea curs cererilor familiei Klur: 35 de mii de euro şi un contract pe durată nelimitată într-un supermarket la care este acţionar majoritar. Cum spune Comisarul: asta e excepţia care confirmă regula! Luaţi banii şi păstraţi tăcerea! Ceilalţi, miile de angajaţi rămaşi pe din-afară nu trebuie să afle. Frust şi direct! Invers, François Ruffin distribuit în două roluri, cel de jurnalist farsor şi cel de fiu sub acoperire al lui Serge şi Jocelyne, sub chip propriu sau sub boaiala obţinută în 3 ore la un salon de înfrumuseţare, se aventurează să dea glas umanităţii din Bernard Arnault. Ia vocea mediatorului împăciuitor, al managementului psihologic, al simplei neînţelegeri care se poate rezolva printr-o discuţie ochi în ochi, dacă un plic alunecă dintr-un buzunar într-altul. E discreţia naivităţii jucate!
Evident, reuşita operaţiunii depindea de legământul tăcerii, pecetluit de eficientele servicii juridice ale LVMH. Şi atunci cine a vorbit? Cum de a putut fi lansat filmul? Cine e trădătorul care a făcut posibilă expunerea singularului caz?
https://