Campania electorală din SUA este în toi, iar principalii candidaţi din alegerile primare din partidele Republican şi Democrat încearcă să îşi creioneze discursul public şi să pună pe agenda publică principalele mesaje pe care doresc să le transmită. În cazul republicanilor avem un partid care, pe de o parte, e conştient că riscă să piardă al treilea ciclu electoral prezidenţial consecutiv dacă nu îşi calibrează mesajele faţă de imigranţi, femei, persoane de culoare şi tineri, iar pe de altă parte, trebuie să îşi mulţumească alegătorii tradiţionali, entuziasmaţi mai degrabă de mişcări anti-etatiste gen Tea Party, care propun o ideologie profund conservatoare. În cazul democraţilor asistăm la o recalibrare a mesajului, astfel încât să fie mai inclusiv şi să propună soluţii pentru un precariat care încă resimte efectele crizei economice globale din 2008 şi pentru care, în genere, globalizarea şi politica economică neoliberală nu au adus prosperitate, ci mai degrabă vulnerabilizare si limitare a drepturilor.
În primul rând se cuvine o analiză a felului în care sunt definite clasele sociale în SUA. Folosind Modelul Gilbert[1], vedem o stratificare în şase categorii: clasa capitalistă, clasa mijlocie superioară, clasa mijlocie, clasa muncitoare, clasa muncitoare săracă şi sub-clasa. Conform acestuia, clasa capitalistă reprezintă cei 1% din vârful piramidei, iar clasa mijlocie superioară reprezintă 15% din populaţie. Clasa mijlocie reprezintă o treime din populaţie, clasa mijlocie inferioară (muncitoare) o altă treime. Restul de 25% din populaţia SUA trăiesc în sărăcie şi excluziune socială. Dincolo de reprezentarea numerică, Gilbert remarcă că, exceptând primele două clase sociale, majoritatea americanilor trăiesc în precariat. Astfel, chiar cei care se consideră a fi clasa mijlocie nu depăşesc un anumit grad de bunăstare socială. În funcţie de nivelul de educaţie, vorbim de 60% dintre americani care trăiesc doar puţin deasupra gradului de sărăcie, supravieţuind de la salariu la salariu. Aceştia reprezintă o plajă mare de votanţi atât pentru democraţi, cât şi pentru republicani, mai ales in conditiile in care din ce in ce mai multi cetateni se declara a fi independenţi si nicidecum sustinatori ferventi ai unuia dintre cele doua mari partide. Interesant ar fi că acest grup de oameni au fost cei mai afectaţi de globalizare, pe măsură ce sectorul industrial american s-a comprimat, făcând loc serviciilor. Până şi Paul Craig Roberts[2], conservator şi membru al administraţiei lui Ronald Reagan în anii ’80, vorbeşte despre o transformare a economiei americane într-una de consum şi de servicii, prin mutarea marilor industrii în ţări cum ar fi China şi India. Acesta spune că principalii afectaţi de acest fenomen sunt cei aparţinând precariatului.
Interesant de remarcat, din punct de vedere electoral, este faptul că aceşti 60% dintre americani, pe care-i numim precariat, au avut răspunsuri diferite la degradarea propriei condiţii sociale. Dacă înainte de Marea Recesiune furia lor fusese astâmpărată de incredibila expansiune a creditului, după criza din 2008 aceştia s-au împărţit în două tabere: pe de o parte, tabăra reacţionară Tea Party, care a ajuns să controleze discursul şi politicile republicanilor, împingând o agendă rasistă, anti-femei, anti-gay, cu un stat minimal, un soi de libertarianism economic amestecat cu un conservatorism social; pe de altă parte, o tabără uşor anarhistă, Occupy Wall Street. Inspirată de mişcarea Podemos din Spania, începută în septembrie 2011 ca o mişcare de ocupare a parcului Zuccotti din New York, Occupy Wall Street s-a extins rapid în numeroase oraşe din SUA, având ca principale teme inegalitatea socială (1% vs 99%) şi critica influenţei sectorului financiar asupra politicului. Occupy a militat pentru democraţie participativă, opunându-se din start oricărei forme de ierarhizare. Pe aceştia din urmă i-aş numi generic, progresişti, grupuri la stânga Partidului Democrat, care încearcă să impună pe agenda acestui partid propriile cerinţe. Occupy a reuşit să reunească sub umbrela sa numeroase grupuri, de la activişti pentru drepturile LGBT la ecologişti, însă au existat şi voci, mai ales din partea persoanelor de culoare, care i-au acuzat pe aceştia că ar reprezenta doar o categorie privilegiată de cetăţeni, în principal albi.
Favorita alegerilor primare de la democraţi este Hillary Clinton, fostă primă doamnă în administraţia Clinton, fostă senatoare de New York, fostă secretar de stat în administraţia Obama. În sondaje, aceasta conduce detaşat, la mare diferenţă de principalii competitori. Cu toate acestea, vocile progresiste din SUA pun la îndoială dorinţa şi capacitatea acesteia de a reforma sistemul politic american, astfel încât precariatul să fie protejat în faţa procesului de demantelare a statului social şi de reducere drastică a drepturilor sale. Aceast proces a început încă din anii 70-80, prin implementarea unor politici neoliberale de flexibilizare a pieţei muncii, prin încurajarea acordurilor de liber schimb şi eliminarea tarifelor pentru comerţ între ţări, sau prin decimarea sindicatelor. Ultimul mare act din acest proces a avut loc în 2011, când guvernatorul statului Wisconsin, Scott Walker, actual candidat în alegerile primare pentru prezidenţiale ale republicanilor, a promovat legislaţie care încalcă dreptul la sindicalizare al angajaţilor din sectorul public.
În condiţiile în care Bill Clinton a fost versiunea americană a lui Tony Blair pentru stânga anilor ’90, imaginea unui alt Clinton la putere nu poate să sune îmbucurător pentru progresiştii americani. Atunci, Bill Clinton a dus o agresivă campanie de liberalizare a economiei americane: a încheiat NAFTA, acordul de liber schimb cu Mexic şi Canada, care a vulnerabilizat și mai mult poziţia precariatului american, multe fabrici închizându-şi porţile şi mutându-se la sud, în Mexic bunăoară, unde salariile erau mult mai mici; a abrogat Glass-Steagal Act, legea care obliga ca băncile comerciale să fie separate de cele de investiţii, ceea ce a dus la o expansiune nemaiîntâlnită în istorie a creditului prin crearea unor coloşi bancari, dereglementarea serviciilor financiare, subfinanţarea instituţiilor de control din partea statului, permiterea îndatorării băncilor din ce în ce mai mult în raport cu propriile active; a promovat Temporary Assistance for Needy Families, legea care a transformat total şi a limitat ajutoarele sociale pentru lucrătorii săraci, mamele singure sau şomeri.
Cu toate acestea, intrarea în cursă a lui Bernie Sanders, senatorul independent de Vermont, auto-intitulat un “socialist democrat”, a revitalizat campania pentru alegerile primare ale democraţilor şi a reuşit să mute discuţia mai la stânga decât era de anticipat. Mesajul acestuia adresează in principal problema inegalităţilor economice dintre bogaţi şi săraci, precum şi problema concentrării capitalului în mâinile a 1% din clasa capitalistă. Piketty a scris despre asta, la fel si Stiglitz sau Krugman. Toţi cei trei economişti vorbesc despre faptul că 1% din populaţie deţine peste 40% din economie, iar acest lucru începe să aibă efecte chiar asupra capacităţii economiei de a creşte.
Un prim pas spre îmbunătăţirea condiţiei precariatului american are a face cu creşterea salariului minim la nivel federal de la 7,25 dolari pe oră, la 15 dolari pe oră. Mişcarea creşterii salariului minim a început după greve ale muncitorilor din lanţurile de fast food şi a celor lucrând pentru cel mai mare lanţ de supermarketuri din SUA, Walmart. Oraşe ca Seattle sau Los Angeles au votat să crească salariul minim fără să mai aştepte ca guvernul federal să o facă. Răspunsul Walmart (Hillary a fost în Board-ul companiei în trecut, apropo) şi al altor corporatii, mai ales din domeniul serviciilor, a fost creşterea salariului minim la aproximativ 10 dolari pe oră. Bernie Sanders a introdus recent un proiect de lege care propune creşterea salariului minim la 15 dolari pe oră, democraţii din Congres propun 12 dolari pe oră, însă crescut etapizat până în 2020, iar Hilary Clinton pare să fie de acord cu acest din urmă plan de creştere a salariului minim.
În plus, problema finanţării campaniilor electorale devine în SUA o problemă din ce în ce mai mare, după decizia Curţii Supreme a SUA în cazul Citizens United, care dă frâu liber donaţiilor către candidaţi. Mesajul lui Sanders, care se opune donaţiilor mari din partea celor bogaţi, o pune în dificultate pe Clinton, care a strâns peste 45 de milioane de dolari de când şi-a lansat campania, devenind astfel candidata marelui capital şi a grupurilor de interese speciale de la cel mai înalt nivel. Când spun că Hillary Clinton e pusă în dificultate mă refer la faptul că acesteia îi va fi dificil să se prezinte în faţa alegătorilor de stânga pe o platformă care să o prezinte capabilă să lupte cu grupurile de interese şi cu marele capital într-o eventuală preşedinţie. Pe scurt, Clinton nu se poate “vinde” ca reprezentând interesele precariatului.
Bernie Sanders, pe de altă parte, a propus în legislatura 2011-2013 un amendament la Constituţia SUA care-ar abroga prevederile Citizens United, reglementând donaţiile din campaniile electorale. Mai mult, pentru a-şi justifica poziţia de opoziţie faţă de marile grupuri de interese, Sanders a introdus în actuala legislatură un proiect de lege, „Too Big To Fail Act”, care propunere evaluarea şi „ruperea” instituţiilor finaciare care au ajuns atât de mari încât în cazul unei crize ar pune în pericol stabilitatea financiară şi economică a întregii economii, obligând astfel statul să le salveze de la faliment. Două lucruri ar fi de remarcat la campania lui Sanders, pe de o parte faptul că evită să critice sistemul politic american, bipartidist, care deşi dă puteri sporite preşedintelui, îl şi limitează atunci când vine vorba de impunerea propriei agende, iar pe de altă parte acesta nu vorbeşte decât despre o reformă a capitalismului de tip neoliberal, nicidecum despre o înlocuire a acestuia cu altceva. Pe scurt, schimbări, însă în interiorul sistemului, pentru a-i asigura supravieţuirea.
Din punct de vedere economic, o victorie a lui Hillary Clinton ar fi o continuare a politicilor de până acum care au crescut inegalităţile în societatea americană, au concentrat capitalul în păturile superioare ale societăţii (vezi Piketty), care nici până astăzi nu au plătit pentru teribila criză financiară din 2008, ci dimpotrivă, şi-au văzut poziţiile reconfirmate. Oameni ca Larry Summers, Rahm Emanuel, Timothy Geithner sau Gene Sperling au fost principalii arhitecţi ai politicilor economice neoliberale ale administraţiei Bill Clinton. După o pauză de opt ani (administraţia George W. Bush, timp în care mulţi dintre aceştia au ocupat poziţii executive în mari corporaţii), aceştia au fost readuşi în executivul american, în administraţia Obama. O Casă Albă cu Hillary Clinton la cârmă nu ar fi decât o continuare a aceloraşi politici economice, de către aceeaşi oameni.
În plus, se pune întrebarea, care va fi destinul acordurilor de liber schimb cu Uniunea Europeană (vezi TTIP) şi cu zona Asia-Pacific (TPP) intr-o preşedinţie Clinton? Moştenirea lui Hilary Clinton la cârma diplomaţiei americane nu o avantajează nicidecum, dimpotrivă. Felul în care aceasta s-a raportat şi cum a acţionat faţă de Primăvara Arabă arată că democraţia nu a reprezentat o prioritate în faţa intereselor geostrategice americane: în Egypt aceasta a refuzat să condamne acţiunile lui Hosni Mubarak până în ultima clipă, iar după căderea acestuia administraţia americană a continuat legăturile cu armata egipteană, chiar când civili erau masacraţi; în cazul Siriei atitudinea a fost cel puţin ambivalentă, refuzând pe de o parte intervenţia militară (deşi chiar administraţia Bill Clinton a iniţiat doctrina „intervenţiei umanitare”), iar pe de altă parte sprijinind indirect grupuri care se opun regimului Assad; în cazul Libiei intervenţia NATO a avut efecte dezastruoase pentru zonă, iar felul în care a fost gestionată retragerea armatei SUA din Iraq nu a făcut decât să sporească forţa şi influenţa ISIS. În fine, momentul resetării relaţiilor cu Rusia, în care atât Clinton cât şi Serghei Lavrov au apăsat, în mod simbolic, un mare buton roşu, pare un moment mai degrabă ridicol şi comic dat fiind felul în care au evoluat lucrurile ulterior. Aşadar, la ce expertiză ne putem aştepta de la această în domeniul politicii externe?
De cealaltă parte, Bernie Sanders a refuzat să trateze prea mult temele de politică externă, însă acesta sprijină ocupaţia Palestinei de către statul Israel, şi este de părere că ţări ca Arabia Saudită trebuie să-şi asume un rol mai mare în Orientul Mijlociu, în special împotriva ISIS. Ce nu menţionează Sanders este faptul că invazia Yemenului de către Arabia Saudită (sprijinită tacit de către SUA), de exemplu, nu a dus decât la o expansiune a ideologiei wahhabiste a saudiţilor şi, evident, pierderi de vieţi în rândul populaţiei civile. Date fiind poziţiile celor doi, e greu de crezut că oricare dintre aceştia ar schimba în mod radical politica externă americană.
Alături de chestiunea economică şi de problemele de politică externă, temele de campanie includ şi probleme sociale, cum ar fi violenţa poliţiei şi a aparatului judiciar împotriva persoanelor de culoare. Campania Black Lives Matter, pornită în 2013, încearcă să atragă atenţia asupra brutalităţii poliţiei împotriva negrilor, precum şi ratei ridicate de încarcerare a persoanelor de culoare în SUA. Astăzi, numeric vorbind, sunt mai mulţi negri închisorile americane decât au fost sclavi pe plantaţiile americane înainte de abolirea sclaviei în 1865 (al 13-lea amendament la Constituţia SUA). Cauzele sunt multiple, ţin de nivelul de sărăcie în comunităţile de afro-americani, de legislaţia rasistă care încă există în SUA, şi de nivelul disproporţionat de condamnări al afro-americanilor pentru ofense minore ce ţin de consumul sau traficul de droguri[3]. În condiţiile în care mişcarea Black Lives Matter a devenit din ce în ce mai coagulată, atât Hillary Clinton, cât şi Bernie Sanders s-au văzut nevoiţi să adopte o poziţie cu privire la subiectele importante pentru afro-americani. Ambii candidaţi au fost intens criticaţi de activişti, care-i văd pe aceştia ca parte a problemei. Hillary Clinton a reacţionat într-un mod oarecum stângaci, cerându-le activiştilor să vină cu soluţii clare, cu propuneri de politici publice, pasând responsabilitatea pentru rezolvarea problemelor activiştilor pentru drepturile persoanelor de culoare, iar Bernie Sanders s-a văzut nevoit să includă această temă pe agenda sa după ce a fost huiduit la unele din evenimentele de campanie.
Așadar, în mod diferit faţă de felul mimetic în care stânga mainstream europeană îşi înţelege rolul în relaţia cu dreapta, mai ales cand vine vorba de politicile de austeritate, în cazul campaniei pentru prezidenţialele din SUA din 2016, lucrurile stau uşor diferit. Dezbaterea are loc pe probleme economice care îi interesează cel mai mult pe cei aparţinând precariatului, problemele de politică externă nu par să fie foarte sus pe agenda dezbaterilor, cel puţin momentan, pe când temele ce ţin de intersecţia dintre clasă şi rasă sunt impuse ca teme de campanie prin acţiuni cetăţeneşti de amploare, devenind astfel o zonă de conflict şi de definire ideologică în interiorul stângii.
[1] Dennis Gilbert (2002). The American Class Structure: In An Age of Growing Inequality. Pine Forge Press.
[2] Paul Craig Roberts (2010). How the Economy Was Lost: The War of the Worlds. AK Press
[3] Michelle Alexander (2010), The New Jim Crow: Mass Incarceration in the Age of Colorblindness. The New Press.