Programul Rabla pentru oameni: spitalele dispar şi reforma continuă

Irina Costache & Simina Guga*

Acum o săptămână am plecat să întrebăm angajaţii din sistemul spitalicesc, brusc redus cu o trăime, despre ce se întâmplă cu reforma Cseke.  Presa locală a semnalat proteste spontane în mai mult de jumatate din spitalele propuse pentru reprofilare (71 de unitati) şi a notat faptul că angajaţii au decis să păstreze un minim operational (camerele de gardă) pe bază de voluntariat în unele unităţi desfiinţate de la 1 aprilie.

 Ne-am dorit să auzim direct de la asistentele medicale, de la infirmire şi de la lucratoare TESA, de la spalatorese si fochisti povestea acestei reforme a spitalelor. Pentru aceasta am plecat în călătorii de documentare la două unităţi aflate pe lista spitalelor propuse pentru reprofilare: Spitalul Maria Burghelea din Buftea, Ilfov şi la spitalul orăşenesc Titu, Dâmboviţa.

Comasarea şi reprofilarea spitalelor: o idee veche în context de criză

Istoria spitalelor propuse pentru comasare şi reprofilare prin HG 345/2011, în total 182 de unităţi spitaliceşti, se întinde pe o periodă de aproape un deceniu şi este strâns legată de agenda Bancii Mondiale in România, ai căror experţi au oferit consultanţă Ministerului Sănătăţii începând cu anii 2000. În analizele oferite de aceştia[1] se vizează o reformă a sistemului sanitar romînesc considerat costisitor[2] prin introducerea unei abordari de tip piaţă liberă în domeniul serviciilor medicale. În acest fel a fost încurajată privatizarea serviciilor medicale  primare (etapă deja realizată) cât şi a celor secundare, precum şi reducerea ponderii asistenţei medicale secundare ( a spitalelor)  şi eficientizarea acesteia pe baze concurenţiale cu o competitie deschisă atât unităţilor private cât şi a celor publice în încheierea de contracte cu Casele de Asigurari de Sanatate. Cea mai recentă etapă a acestei reforme se desfăşoară sub titlul de Strategie Naţională de Raţionalizare a Spitalelor, acţiune demarată la nivel de minister în 2010, între timp aprobată de guvern şi la ale cărei prime acte am asistat  în două rânduri.

În iunie 2010, OUG 48/2010 anunţa un nou pas în reforma sănătăţii româneşti, prin descentralizarea spitalelor. Prin acest act normativ un număr de 373 de spitale, dintr-un total naţional de 435 treceau din subordinea ministerului sănătăţii în subordinea administraţiei publice locale. Acum mai bine de jumătate de an, ministrul sănătăţii Attila Cseke susţinea că această măsură este una de tip technocrat, fără culoare politică. Descentralizarea spitalelor, spunea dânsul, era o măsură luată în folosul comunităţilor, în beneficiul celor care utilizau respectivele spitale şi care în perioda de recesiune economică urma să degreveze bugetul gripat al Ministerului de o categorie importantă de cheltuieli. În subordinea ministerului sănătăţii au mai rămas 62 de spitale, considerate spitale de interes naţional, câteva spitale judeţene, în general cele asimilate la centre universitare impreuna cu cateva clinici monospecialitate ( în general de TBC sau psihiatrie).

Legea din 2 iunie prevedea un termen de 30 de zile în care autorităţile locale să preia unităţile spitaliceşti din teritoriu, situaţie care a generat o serie de conflicte. O lege apărută mai mult sau mai puţin peste noapte, a obligat primării şi consiliile locale să preia o problemă administrativă complexă şi o povară financiară însă cu un evident potenţial electoral. Din luna iunie primarii şi membrii consiliilor locale devin membrii ai consiilor de administraţie ale spitalelor şi astfel direct responsabili de soarta spitalelor nimerite în ogradă.  La randul lor, spitalele devin dependente financiar pentru investiţii si cheltuieli de administraţie de bugetele locale, iar managerial de simpatiile primarilor. Aceaştia sunt autorizaţi de noua lege să încheie contracte de management ale spitalelor din administrare. Din entuziasm electoral sau din elan gospodaresc, în  baza unor obligaţii de partid/familie, între autorităţile publice locale şi echipele manageriale ale spitalelor (la data respectivă funcţionând în baza unor contracte încheiate anterior cu Ministerul Sănătăţii)  apar  conflicte care duc la blocarea activităţii unor spitale. Dintre acestea, amintim cazul Spitalului Judeţean Brăila, unde personalul medical şi personalul Tesa au început o grevă spontană în 14 septembrie reclamând măsurile abuzive luate de o echipa managerial impusă de administraţia locală. În aceaşi situaţie s-a aflat şi spitalul orăşenesc din Titu unde primarul a refuzat să colaboreze cu echipa manageriala a spitalului, blocând accesul acestora în incintă. Situaţia a condus la demisia managerului şi  la angajarea în instituţie a unei persoane apropiată primarului.

Între 31 iunie 2010 şi martie 2011, spitalele au functionat cu sprijinul administraţiilor locale şi în baza contractelor cu Casele Judeţene de Sănătate. În această perioadă în spitale au avut loc reorganizari,  a scăzut numărul de paturi şi s-a modificat schema de personal[3], inclusiv în cele două unităţi vizitate. În unele spitale, ca in cazul celui de la Buftea, aleşii locali au decis să continue un plan de investiţii şi să finalizeze din fondurile consilului local, o nouă aripă a spitalului. Pentru spitalul din Titu, tot consiliul judetean a reuşit să obţină o finanţare europeană pentru modernizarea clădirii spitalului şi pentru informatizarea unităţii.

Prin OUG 48/2010, spitalul judeţean/orăşenesc/comunal a devenit alături de cladirile primăriei şi şcolii, “oglinda” gospodăririi descentralizate – în care atenţia autorităţilor pentru forma este notabilă chiar daca poate nu peste tot şi pentru conţinut.

Clientelismul politic şi negocierea “terapiei de şoc”

Începând cu luna ianuarie 2011, ministerul sănătăţii demarează o altă etapă a reformei spitalelor. Cseke Attlia, cu sprijinul prim-ministru şi chiar al preşedintelui, trece la reorganizare unităţilor spitaliceşti mici. Atât ministrul cât şi preşedintele par convinşi că numărul de paturilor este criteriul hotărâtor în evaluarea calităţii asistenţei medicale oferite în spitale cât si in oportunitatea unei astfel de instituţii în comunitate. Pe lângă criteriile ce privesc eficienţa spitaliceasca, în sprijinul desfiinţării spitalelor mici este invocat şi acordul cu FMI. La nivelul ministerului se organizeaza o comisie de evaluare a spitalelor (oficial Comisia de selecţie a unităţilor sanitare cu paturi care nu pot încheia contracte cu casele de asigurări de sănătate) şi dat fiind faptul că singurele unităti vizate  sunt cele cu mai puţin de 130 de paturi începe să se vehiculeze o “listă” provizorie.

Din acest punct, culorile de partid incep să facă diferenţa. Evaluăriile după criterii “obiective” agită în teritoriu interese economice, pile şi puncte electorale. La Buftea, primarul şi consilierii judeţeni promit să salveze spitalul de la reprofilare şi mobilizeaza cunostiinte de partid (de orice culoare), dau telefoane şi trimit memorii. Aşa cum aflam de la o lucrătoare în administraţia spitalului, se cere măcar o expertiză la faţa locului. La Titu bătălia pentru spital are aceleaşi coordonate: negocieri pe linie de partid (P DL) şi negocieri cu ministerul. Între timp, lista provizorie devine definitivă prin HG. 345/2011 prin care se aproba raportul si lista cu spitalele care urmeaza să fie reorganizate. Spitalele din Titu şi din Buftea sunt propuse pentru reprofilare în camine de bătrâni. Diplomaţia de partid şi telefon se dublează de acţiuni în instanţă şi prin manifestaţii spontane în stradă. Politicieni locali, cu intenţii şi viziuni diverse sprijină protestele şi sustin funcţionarea spitalelor după data de 1 aprilie in ambele localităţi. Desi ministrul Cseke afirma ca reforma sănătătii este departe de orice interese politice, noi considerăm că “joaca” cu spitalele are o miză electorală importantă pentru toate partidele. În faţa unui proces constant de fragmentare, descentralizare şi concurenţă a oricăror segmente profesionale, partidele politice rămân singurele structuri centralizate cu responsabilitate faţă de propria castă în detrimentul serviciilor oferite “clienţilor”.

Speram insa, poate naiv, ca efectul pervers al acestei reforme să politizeze dincolo de politica de partid şi să cristalizeze noi forme de organizare.

“La Bucureşti nu-i nevoie de reformă tot de la amărâţi se taie”

Spitalul, s-a desfiinţat, nu mai funcţionează, ne spune un localnic pe care l-am întâlnit în Buftea. La fel ne-a răspuns şi paznicul spitalului care ne-a lăsat să intrăm în curte unde să-i căutăm pe foştii angajaţi. Mergeţi la doamna asistentă, la camera de gardă, ne-a arătat spre o clădire proaspăt renovată, dotată cu aer condiţionat şi bine păzită de doi câîni prietenoşi. Spitalul  Orăşenesc Dr. Maria Burghelea Buftea ocupă locul 40 pe lista spitalelor propuse pentru reprofilare. La 1 aprilie 2011, spitalul avea 65 de paturi repartizate pe patru secţii. La acestea se adaugă un laborator şi o secţie de imagistică- radiologie cu echipamente moderne obţinute printr-un program BIRD derulatat de ministerul sănătăţii în 2008. În grila de salarizare a spitalului erau înregistraţi 7 medici specialişti, 30 de asistente şi infirmiere, 11 angajaţi TESA şi 6 muncitori Secţiile spitalului cu cel mai mare grad de ocupare erau cele adrestate femeilor: obstetrica-ginecologie, neonatologie şi chirurgie. Tot spitalul Buftea avea în administrare şi o secţie de pediatrie cronici, cu copii bolnavi de HIV-SIDA, în comuna Vidra. Împreună cu spitalul comunal Periş şi cu spitalul de psihiatrie Bălăceanca (ambele afectate de reformă), Buftea  asigura asistenţa medicala secundară în judeţul Ilfov. Acum în Ilfov mai funcţionează un singur spital, aflat în Bucureşti..în cartierul Titan.

Pentru moment, spitalul din Titu este deschis, camera de garda funcţionează şi pe secţii 6 pacienţi sunt încă internaţi. Spitalul orăşenesc Titu este semnificativ mai mare decât cel din Buftea, cu peste 10 secţii în care sunt repartizate 100 de paturi si cu un personal medical care cuprindea 6 medici şi in jur de 60 de asistente medicale şi infirmiere. În luna aprilie activitatea acestuia va fi asigurată prin contribuţia consiliului local ( la limita legii, incalcandu-se normele ministerului). Ne-au spus să închidem spitalul, dar noi am continuat să venim şi să lucrăm cum am putut. Proviziile pe care le mai avem se termină, salarii nu stim dacă ne luam, ne trimit în control inspecţia muncii, dar nu avem ce să facem….ne întâmpină o asistenta de la camera de garda.

Cât timp stăm de vorba cu asistentele din camera de gardă îşi fac drum printre noi cel puţin trei pacienţi. O injecţie, o tensiune, aici lumea e bolnavă şi săracă  ne explica asistenta, asigurandu-ne că la Titu au loc pînă la 60 de prezentari pe tura de garda.

Raza de răspundere a ambulanţei Dâmboviţa este acum (fără Titu) de 80-90 de kilometrii. Vă daţi seama de la Bucureşti la Târgovişte nu va mai fi nici un spital. Eu pot să fac până la o oră jumate până la spital ne povesteşte un asistent medical de la ambulanţă. Tot de la el aflăm că spitalul judeţean Târgovişte, desemnat să preia urgenţele, este supra-aglomerat şi nu face faţă lăsând cazuri de urgenţă să aştepte ore.

Prin reforma spitalelor, Ministerul Sănătăţii a dorit reducerea numărului de paturi considerate de experţii Băncii Mondiale excedentare la nivel naţional. In calculele sale a omis să precizeze că Bucureştiul este principala zonă cu o concentrare mare de spitale. În restul ţării coeficientul de paturi era chiar anterior HG 345/2011 la jumătate faţă de Bucureşti. Aşa cum observa o lucratoare în administraţia spitalului Buftea, la Bucuresti nu e nevoie de reforma, numai de la amarati sa taie, efectele acestor masuri de reorganizare concentrează şi mai mult asistenţa medicală în capitală lăsând descoperite zone din teritoriu.

Atât la Titu cât şi la Buftea majoritatea persoanelor care apeleau la serviciile spitalelor erau locuitori din mediu rural,oameni săraci pentru care drumul la Bucureşti sau Târgovişte este în sine o problemă financiară. În plus, o vizită la un spital mare, din capitală, este mult mai costistoare din punct de vedere al plăţilor informale, al atenţiilor pentru medici.Oamenii de aici nu au bani să dea când merg la medic. Dacă au mai aduc una, alta  (produse alimentare), dar la noi nu e ca la Bucureşti să dai bani în stânga şi-n dreapta. Oamenii de aici sunt săraci şi noi la fel aşa că ne întelegem, ne spune o asistentă de la Titu repetând părerile celor de la Buftea.

O glumă proastă: spitale închise într-o zi

La Buftea se discuta despre propunerea ministerului de a desfiinţa spitalul din luna februarie dar pentru că se bazau  pe rezultatele bune din ultimul an precum şi pe investiţiile derulate anagajaţii spitalului au fost convinşi că vor reuşi să schimbe decizia ministerului.

Nu am crezut că se va desfiinţa spitalul – din februarie am vorbit cu primarul şi el ne-a susţinut, ne-a spus că nu ne lasă, că se zbate pentru noi, că trecem la Consiliul Judeţean. La fel, la Consiliul Judeţean ne-au spus că ne susţin. Noi ne asteptam să se publice în Monitorul Oficial lista cu spitale pentru reprofilare cu erată pentru noi – că nu ne desfiinţează. Nu a venit nici o comisie să ne evalueze deşi am cerut. Indicii pe baza cărora s-a luat decizia de desfiinţare sunt măsuraţi la nivelul anului 2009, cand situatia era diferită pentru că posturile erau blocate şi nu puteam să angajăm medici[4], dar între timp la noi s-au facut investiţii, ne-a crescut indicele ICM – randament la caz revolvat – s-a dublat. La spitalele din Bucuresti nu se întâmplă asta. […] Acum avem şi sectii noi de medicină internă şi chirurgie pe care nu le aveam în 2009”, ne explica directoarea financiară a spitalului subliniind că măsurile de reorganizare nu au luat în calcul situaţiile reale din spitale.  Spitalul s-a închis într-o noapte. Până în 31 martie, data la care s-a publicat hotararea de guvern, spitalul a functionat normal având pacienţi internaţi, programări la naşteri şi operaţii.Iar de pe 1 aprilie spitalul ar fi functionat în afara legii, serviciile medicale nu ar mai fi fost de Casa Judeteana de Asigurari iar personalul medical ar fi profesat semilegal.Noi pe 31 am crezut inca ca e o gluma proasta, abia seara ne-am apucat sa facem externari desfăşoară pentru noi firul poveştii o lucrătoare de la administraţia spitalului. Ea ţine să precizeze că în ciuda declaraţiilor ministrului, spitalului din Buftea nu i s-a pus la dispoziţie nicio ambulanţă pentru transportul pacienţilor spre alte spitale. Toate externările de la Bufteas-au făcut pe răspunderea pacienţilor care au fost trimişi acasă, eventual urmând să păstreze legătura telefonic cu personalul medical.

La Titu, ne poveste o asistentă prinsă de gardă chiar în ziua restructurării, se primeau telefoane din ora in ora, ba ca sa inchidem camera de garda, ba ca sa o tinem deschisa dar nimic concret in ceea ce-i privea pe pacientii internati. Dupa câteva zile confunze, ambele unităţi au decis ca serviciul de gardă să rămână operational în pofida ordinelor ministerului. În principiu, consiliile judeţene au promis că vor finanţa cheltuielile curente dar nu se stie nimic despre salariile angajaţiilor pe luna aprilie. Lucrătorii celor două spitale ridica din umeri “noi nu mai stim nimic” şi în speranţa că situaţia celor doua spitale se va definitiva gravitează în jurul fostului loc de munca.  Pe masura ce luna aprilie se apropie de sfârşit putini işi mai păstrează speranţa ca spitalele vor fi redeschise legal.

Redistribuirea personalului medical: Noaptea visez ca plimb hârtii

Medicii şi personalul medical auxiliar (asistente şi infirmiere) din spitalele propuse spre reorganizare intră într-un program naţional de redistribuire şi teoretic ministerul sănătăţii le garanteaza un alt loc de muncă. În Buftea, majoritatea asistentelor şi infirmierelor au fost deja repartizate în spitale din Bucureşti.La Titu, s-au făcut opţiuni dar nu se ştie nimic în plus. Până acum numai medicii au plecat asistentele şi infirmierele prezentându-se în continuare la spital conform programului. 

În Buftea, un grup de asistente adunate în curtea spitalului ne împărtăşesc impresii de la noile posturi şi ne explica ce înseamnă pentru ele redistribuirea. În majoritate femei tinere, cu copii, asistentele de la Buftea vor face în medie trei ore de naveta zilnic într-un oraş şi într-un spital pe care nu-l cunosc. Asistenta din serviciu de garda, locuieşte în Crevedia şi s-a născut la spitalul comunal Periş (al doilea spital din Ilfov propus pentru reprofilare), nu are de gând să meargă la post în Bucureşti pentru că este prea departe şi nu are cu cine să lase cei doi copii preşcolari. Cheltuilile de navetă sunt considerabile “fără 20 de RON nu mai ies pe uşă”, în condiţiile în care unele dintre ele sunt singurele salariate din familie. La noile locuri de muncă sunt privite cu suspiciune, ca femei şi asistente de provincie. Femeile sunt îngrijorate că nu vor face faţă schimbărilor, că nu se vor obişnui cu naveta, cu noul colectiv, cu procedurile şi standardele unor spitale mari din capitală şi astfel îşi vor pierde serviciul. La noile posturi încearcă să-şi negocieze situaţia şi să mai amâne/refuze încadrarea sperând să găsească ceva de lucru mai aproape de casă, însă acum li se cere refuzul scris “am refuzat să semnăm că doar nu vroiam să ne semnăm singure sentinţa la moarte”. Semnaturi si hartii o tin treaza pe o infirmira deşi muţumită că şi-a asigurat un post la Spitalul de chirurgie plastică şi reparatorie din Bucureşti.“De câteva nopţi visez că plimb hârtii”, ne spune cu năduf.

Pentru asistentele cu mai multa vechime în unităţi, reorganizarea seamnănă cu o desparţire. La departamentul adminstrativ stam de vorba cu o asistentă venită cu nepoţica de mână ca să ia hârtii pentru transfer. Mai are 2 ani şi 10 luni până la pensie şi s-a transferat de la secţia de chirurgie la Institutul de Gerontologie Ana Aslan din Otopeni. E greu să te duci în alt loc dupa ce ai muncit într-un colectiv zeci de ani. Vă daţi seama serviciul e ca şi familia – o viaţă întreagă. Îmi vine rău, îmi vine să mă jelesc când trec pe aici. Profesional, nu mai are nici o tragere de inima să meargă la serviciu, de la chirurgie va trebui să se ocupe de “băi de plante” aşa că se încurajează singură întrebandu-şi nepoţica dacă n-ar fi mai bine să rămână acasă să se joace cu ea. La Titu, asistenta şefă lucrează în spital de treizeci de ani şi are printre colege femei care şi-au început viaţa profesională o dată cu spitalul acum 40 de ani ordonandu-şi toată viaţa dupa mersul spitalului..”şi acum încotro?”

Personalul administrativ al unităţilor sanitare afectate de reorganizare nu are dreptul la redistribuire, dar nu li s-a comunicat nicio alt fel de soluţie. Spălătoreasa spitalului din Buftea aşteaptă. La fel şi soţul ei angajat electrician tot la spital cu un salariu puţin peste cel minim. La serviciu financiar alt cuplu aşteaptă o decizie,îngrijoraţi că în prag de 50 de ani vor ajunge şomeri. “Ministrul sănătăţii vorbeşte despre reforma care va face să dispară un rând de personal TESA. Dar eu mă întreb unde va dispărea acesta? Unde ne vom duce…în neant?”Atât pentru cei relocaţi, dar mai ales pentru personalul TESA, se prevăd schimbări majore. Oamenii se simt abuzaţi, folosiţi şi inutili. “Ce te faci când ai credite, familie şi rămâi fără loc de muncă – aşa de la o zi la alta? Ce viaţă mai e asta? Am acceptat scăderi de salarii, am redus schema de personal, am facut economii cu spitalul, ne-am găsit sponsorizari, numai să rezistăm. Spitalul nu are datorii,ba are chiar şi investiţii. Dar acum ne dau un şut în fund şi ne desfiinţează” se revoltă directoarea financiară de la Buftea.

În camera de gardă de la Titu se vorbeşte mult despre plecat “afară”. Unul dintre şoferii de ambulanţă a lucrat în Italia pentru şase luni. Chiar daca acum se castiga mai putin decat cu anii in urma, asistenta şefă pare să ia în considerare această oportunitate “soţul şomer, eu în curând şomeră, mai am şi o bătrână, in fond acolo iei minim 20 de euro pe zi”.

Oportunităţile oferite de reforma spitalelor celor care mai lucrau in sistemul public de sănătate sunt sumbre: migraţie, epuizarea fizică sau ieşirea din sistem. Cine va mai ajuta bolnavi in Romania? În discuţii publice se vehiculează ideea conform căreia în baza lanţului global al migraţiei se vor rătăcii şi în ţară cadre medicale din locuri mai sărace care să accepte condiţiile de nesiguranţă ale reformei perpetue.  În condiţiile legiilor actuale, o astfel de idee salvatoare este absurd, pentru ca in România medicina nu pot practica decât cetăţeni români.

Căminul de bătrâni şi parteneriatul public-privat de înghiţire a spitalelor

Aşa cum arătam mai sus, spitalele din Buftea şi Titu au fost propuse de minister pentru transformarea în cămine de bătrâni. O astfel de soluţie, plauzibilă şi oportună poate pentru locuitorii din Bucureşti, în teritoriu sună ridicol şi suspect. La Titu asistentele ne spun direct “în provincie noi nu ne dăm bătrânii la camin de ruşine şi de sărăcie. Din pensie ne mai ajutăm şi noi iar de gura satului nu scapi nici la oraş”. Dincolo de explicaţii culturale, există şi motive  mai concrete pentru care ideea ministerului e absurdă. În Titu exista deja un cămin de bătrâni construit de primarie în parteneriat cu o fundaţie olandeză. Clădirea nouă nu a fost niciodata deschisă din lipsă de solicitări. La Buftea exista câteva cămine de bătrâni in jurul orasului, însă nici un alt spital. Tot cei din Buftea ne atrag atenţia că o astfel de iniţiativă ar însemna o noua invesţie pentru reamanajare şi dotare pe care ar trebui să o suporte consiliul local, adica tot cei care au mai investit în cladire ca să rămână spital.

Ipoteza angajatelor din Buftea este că spitalul este mai degraba vizat pentru privatizare. O afacere în interesul investitorului care ar prelua un spital micuţ dar recent renovat şi dotat cu aparatură nouă. Administratia ne spune că în jur de 7-8 aprilie, au venit aici niste investitori germani ca să se uite la clădire. Sigur vor să pună mâna pe ea. […] Oamenii i-au huiduit. Primarul însă a început şi el să susţină din ce în ce mai mult ideea unui spital privat în care foştii angajaţi şi foştii pacienţi probabil că nu îşi vor mai găsi locul. La Titu se vehiculeaza două idei salvatoare pentru spital, ambele propuse de primar. Prima variantă vizează reducerea numarului de secţii şi transformarea lui în aripă externă a spitalului judeţean din Târgovişte. A doua propunere doreşte funcţionarea spitalului printr-un parteneriat public-privat ale cărui servicii să fie în continuare contractate de casa judeţeană de asigurări. În zonă există un singur investitor, firma Reneault care dezvolta un centru tehnic şi speră unii….poate şi un spital. Ideea parteneriatului este preluată tot de la Minister. La numai o lună de la vestea  reprofilării şi comasării a ⅓ din spitalele existente în România, Guvernul şi-a dat acordul de principiu pentru construirea de către Ministerul Sanatatii în parteneriat public privat a şase spitale regionale de urgenţă cu o capacitate de 700-900 de paturi. În aceste spitale, care pentru moment nu există, vor fi aduse şi o parte din cadrele medicale rămase zilele acestea fără loc de munca, susţine ministerul.

De la Buftea plecăm cu o lecţie de economie a sănătăţii bine învăţată“prin reforma lui Cseke se urmareşte scăderea numărului de paturi la stat ca să poată creşte la privat. Banii viraţi în sistemul privat sunt tot ai contribuabililor, tot pe contracte cu CSAJ numai că  compania privată va vinde scump[5], că ar fi mai de calitate şi o să ne sece de bani şi pe noi şi pe stat. […].”

Pentru asistentele medicale din Titu lupta de poziţii este singura strategie viabila “Toţi ne consideră o paria şi se folosesc de noi, deşi fără noi nu se poate.” au fost printre ultimele lucruri pe care le-am auzit înainte să plecăm. Cu ambele instituţii ne-am dat întâlnire peste o săptămână ca să vedem cum merg lucrurile mai departe. Sperăm doar să mai găsim cu cine să stam de vorba.

Invitaţii în loc de concluzii

 Ceea ce este prezentat aici este un prim pas pe care dorim sa-l continuam impreuna cu alti colaboratori. Ştim ca situaţiile diferă în funcţie de profilul fiecărui spital şi de culoarea fiecărei primării. Mai ştim şi ca angajaţii din unitaţiile desfiinţate nu comunică între ei dar se bucură de veşti.Vrem să  imaginăm posibilităţi de a sustine cu adevărat interesele pacienţilor şi ale angajatiilor, persoanele/fiintele umane pe care calculele reformiste le confunda cu paturi, indici de eficienţă şi costuri. Ceea ce va propunem este sa construim impreuna arhive documentare are “victimelor” reformei. Dorim să auzim vocile celor care nu mai unde să muncească, vocile celor care nu-şi permit să meargă la spital, ale bolnavilor cronici obligaţi să vină în Bucureşti după medicamente si ale celor care nasc în salvări.

Reforma spitalelor se face în numele echităţii, în numele unei abordari medicale centrate pe pacient şi în virtutea dreptului constitutional la ocrotirea sănătăţii. Rezultatele reformei merg clar în direcţie opusă. Locuitorii oraselor mari raman singurii cu acces direct la spitale, disparitatea economica dintre judete are repercursiuni în finanţarea şi dotarea spitalelor iar descentralizarea începută acum jumătate de an se tranformăîncet într-un process de privatizare a spitalelor peste care planează suspiciuni de fraudă. 

Nevoile şi opiniile pacienţilor precum şi vocile celor direct implicaţi în sistemul medical ( medici, asistente, personal TESA, muncitori) nu transpar in nici unul dintre ultimele documente reformiste. Guvernul şi Ministerul Sănătăţii tratează cadrele medicale numai sub suspiciunea de fraudă şi neprofesionalism iar pe “client” drept o entitate practic sănătoasă al cărui interes este eficientizarea sistemului spitalicesc prin reducerea cheltuielilor.