Semnalăm textul lui Doru Bușcu din Cațavencii, un text foarte bun despre situația agriculturii românești.
Mai puțin inspirat parcă în concluzia care agață toată responsabilitatea în incompetența sau ignoranța liderilor politici, care n-ar fi știut să militeze pentru politici de susținere a micilor țărani sau fermierilor mijlocii din teritoriu. Sursa dezechilibrului nu are însă de-a face cu neajunsurile subiective ale clasei dominante, ci ține de raționalitatea specifică a structurilor economice obiective. E un efect de unequal and combined development.
Care sunt, în fond, funcțiile/efectele obiective ale acestei subminări a agriculturii mici și mijlocii locale?
Două efecte imediate și unul mediat. Mai întâi, o imediată și vastă eliberare de pământ și forță de muncă ieftină. Primul nici nu trebuie să fie folosit în scopuri productive (hectarele Harvard), sau, dacă e, este exploatat în forme cu totul primitive, cu investiții minime de capital fix (povestea furturilor de lemn). Un enclosure la scară largă.
Simultan, o imensă eliberare de forță vagantă de muncă. Cum cererea de forță de muncă e în scădere relativă cam peste tot (efect al creșterii pe termen lung a compoziției organice a capitalului – după cum vedem, chiar și în agricultură), aceasta este aruncată pe piață direct ca armată de rezervă, atât în teritoriul colonial, dar chiar mai mult în metropola continentală (- 4 milioane plecați), punând astfel presiune pe salariile păturilor populare din Vest. Atât cât ia drumul emigrației, ea furnizează capitalului o armă în lupta de clasă din casa europeană (nu degeaba salariul real al proletariatului e în scădere sau stagnează în vestul de succes – Germania mai ales). Atât cât ia drumul urbei la noi, aceeași rezervă de forță de muncă eliberată pune presiune pe angajații urbani – din nou, în proporție mult mai mare pe acele sectoare care nu presupun muncă foarte calificată; dar, prin extensie și efecte, și pe categoriile tot mai precarizate din clasa de mijloc. De-aici, ura spontană (pentru că susținută de interesul imediat opus) pe care urbanul o întreține pentru această sărăcime dezrădăcinată – o ură peste care, de altfel, ideologia dominantă are mereu grijă să pună gaz.
Și un efect mediat. Urmare a acestei distrugeri a celui mai important sector din vestitul departament II al capitalului local – producția bunurilor de consum, și încă a celor care intră în nevoile imediate ale societății (alimentele) – aceeași mișcare asigură capitalului continental o uriașă piață captivă. La fel ca pământul, ținut ca pășune virană sau exploatat ca materie primă, și foamea e o investiție sigură, de viitor – mai ales pe o planetă în plină criză ecologică. Ce nu face sens aici? Le vinzi orășenilor din est alimentele pe care, în fond, tot concetățenii lor de la țară le produc, doar că în altă țară. Și-n vremea asta pui îți apropriezi și pui deoparte propriile lor resurse.
Destructurarea agriculturii locale e rodul acestor trei avantaje strategice pe care le aduce structurii capitalului continental. Nu e deci o problemă de cunoaștere sau necunoaștere (și nici de o presupusă cunoaștere ocultă pe care nu o cunoaștem – o conspirație). Ci tocmai un efect al raționalității capitalului. Raționalitate, desigur, pentru el (AC).