Privind dinspre Răsărit

CriticAtac are bucuria să anunțe încheierea unui parteneriat cu New Left Review , prestigioasa revista britanică de renume mondial. În urma acestui parteneriat, CriticAtac are drept exclusiv de a traduce în limba romînă articole apărute în această revistă. În acest fel, CriticAtac continuă efortul de cristalizare a unei gândiri critice locale atât prin încurajarea reflecției teoretice autohtone, cât și prin indigenizarea unor teme și gânditori globali. Textul lui Mike Davis Cand primavara infrunta iarna a deschis deja seria colaborării cu NLR. Astăzi vă prezentăm un text al lui Alain Supiot, profesor francez la universitatea din Nantes și director al Centrului de Studii Avansate din Nantes. Supiot este recunoscut pentru studiile sale antropologice asupra legii (Homo Juridicus, Verso, 2007) dar și pentru cărțile sale despre muncă și justiție socială. Din această dublă perspectivă,textul său analizează mecanismul de funcționare a Uniunii Europene precum și relația acesteia atât cu lumea veche (SUA) cât și cu spațiul post-comunist recent integrat. Trebuie precizat că textul lui Supiot a apărut ca parte dintr-o dezbatere mai largă în jurul cărții lui Perry Anderson, The New Old World (Verso 2011), o istorie impresionantă și critică a Uniunii Europene.

Relevanța acestui text este majoră și dublă. La un nivel general, textul lui Supiot analizeazămodul în care țările fost comuniste au fost integrate în construcția Europeană și cum ultra-liberalismul lor post-89 a dus la crearea unei diviziuni majore în UE. La un nivel imediat, acest text oferă o contrapondere teoretică binevenităla apriga dispută dintre președinte și premier cu privire la participarea României la summitul de la Bruxelles.

****

Alain Supiot

Începând din secolul al XVI-lea, Lumea Nouă a fost numele dat de europeni continentelor descoperite pe ruta apuseană către Indii; “botezate” chiar după unul dintre ei, Amerigo Vespucci, la scurt timp după ce i-au exterminat populaţiile indigene, importând un impresionant număr de sclavi africani pentru a-i cultiva pământurile. Dar dacă prin asta, Lumea Nouă a rămas, în multe feluri, o proiecţie a celei vechi, ea a susţinut întotdeauna că s-a eliberat de jugul istoriei şi tradiţiilor acesteia din urmă. Emancipate de trecut şi cu ochii aţintiţi către viitor, Statele Unite ale Americii par să aibă un talent special de a suprima trecutul, care nu încetează să se trădeze în cele mai naive moduri cu putinţă – utilizând, bunăoară, expresia “ground zero” (epicentru), folosită la Hiroshima, pentru ţinta atacurilor de pe 9 septembrie 2011; ceea ce face ca victimele japoneze ale americanilor să dispară, să spunem aşa, pentru o a doua oară.

Dimpotrivă, Lumea Veche pare împovărată de o istorie mult prea greu de suportat. Prinsă la mijloc între rămăşiţele unei măreţii pierdute şi memoria unor crime inexpiabile, Europa oscilează între nostalgie şi vinovăţie. Sentimente care se întâlnesc în dificultatea pe care o are de a se inspira din trecut pentru a înfrunta viitorul; sacralizând memoria atrocităţilor de ieri, în loc să reflecteze asupra lor, pentru a ajunge la nişte principii de acţiune pentru ziua de azi. Guvernele europene restaurează vechile oraşe sub formă de situri turistice, în loc să revitalizeze – şi să extindă către periferie – impulsul urban ce le-a dat naştere.[1] Tradiţia e privită ca o relicvă ce trebuie protejată, sau invers, ca un obstacol ce trebuie îndepărtat din drum; niciodată în sensul său etimologic, ca moştenire, ca dar primit de la trecut întru construcţia viitorului.

Perry Anderson este unul dintre puţinii gânditori cu o cunoaştere intimă nu doar a Lumii Vechi, ci şi a celei Noi. In plus, el este familiarizat şi cu ceea ce occidentalii continuă să numească “restul” lumii. Noua Lume Veche, ultima sa carte, ne invită să ne reîntoarcem privirile către “Vechea Europă”: fără să luăm de-a gata imaginea pe care ne-o oferă despre sine – posibilitate discreditată încă din start prin reprezentarea lui Narcis de pe copertă – ci privind-o de la distanţă. Capitolul de deschidere şi cel de încheiere, dedicate “construcţiei” Europei, şi la care ne vom mărgini în cele ce urmează, se bazează cu precădere pe surse anglo-americane.[2] Ar fi o greşeală ca cititorii de pe continent să se plângă de acest aspect: pentru că el ne va permite să vedem Lumea noastră Veche prin ochii celei Noi. Pentru a învăţa cum să vedem Europa prin ochii unui neoccidental ar fi nevoie de încă o carte; dar nu acesta este scopul luiAnderson. Lăsând la o parte impresionanta sa erudiţie, el nu ne oferă o relatare definitivă sau o perspectivă panoptică asupra Europei, ci ne-o pune în faţă, supunând-o judecăţii noastre. Cartea are calitatea de a-l face pe cititor să se simtă inteligent, dar este şi necruţătoare, dezbărându-ne fără milă de toate ideile primite de-a gata. Cel mai bun omagiu pe care l-am putea aduce lucrării luiAnderson ar fi să chestionăm Europa alături de el, schiţând o discuţie despre ce este inconfundabil nou la Vechea noastră Lume: încercarea postbelică de construire a unei unităţi politice şi instituţionale pe tot cuprinsul continentului.

Andersonţine să sublinieze încă de la început că această construcţie nu are un echivalent niciunde în lume. Şi totuşi, chiar dacă Jacques Delors ar putea-o numi un “obiect instituţional neidentificat,” Comunitatea Europeană nu a căzut pur şi simplu din ceruri. Ea este produsul unei îndelungate istorii ce îmbină voinţa oamenilor cu greutatea circumstanţelor în care s-au aflat. Dintre toţi cei care au lucrat la unificarea Europei în urma celui de-al Doilea Război Mondial, Andersonîl consideră pe Jean Monnet ca fiind adevăratul părinte al Comunităţii Europene. Nu-şi ascunde preferinţa pentru Monnet, o personalitate complexă, un spirit liber cu idei precise, care a dus o viaţă aventuroasă. Europa imaginată de Monnet era una federală, inspirată de modelul Statelor Unite şi nu copiată după acesta. N-a trecut mult şi acestei viziuni i s-a opus cea a lui de Gaulle, care întrevedea o Europă alcătuită din naţiuni, unite prin solidaritatea între state suverane. În opinia lui Anderson, proiectul european n-a dat naştere nici unei federaţii, nici unei organizaţii interguvernamentale, ci uneia dintre cele mai desăvârşite forme ale “catalaxiei” ultraliberale a lui Hayek.[3] Teză pe careAnderson nu face doar să o propună spre examinare, ci îi demonstrează validitatea şi puterea euristică.

Asemenea unei versiuni seculare a credinţei în providenţa divină, încrederea în ordinea spontană a pieţelor implică dorinţa de a o proteja de intervenţiile inoportune ale celor care-şi doresc o “distribuţie echitabilă”, ceea ce, potrivit lui Hayek, nu ar fi altceva decât “un atavism, bazat pe emoţii primordiale.” De-aici nevoia de a “detrona politicul” prin intermediul unor mecanisme constituţionale care să creeze “o piaţă funcţională în care nimeni nu poate şti cu certitudine cât de bine situaţi vor fi anume indivizi sau grupuri”.[4] Cu alte cuvinte, trebuie să facem ca diviziunea muncii şi distribuţia roadelor acesteia să fie inaccesibiilă electoratului. Acesta este visul pe care instituţiile europene l-au transformat în realitate. Sub neprihănitul văl cunoscut îndeobşte drept “deficitul democratic al UE” se ascunde o negare a democraţiei.

Încă dintru început, instituţiile europene au fost caracterizate nu de o separaţie, ci de o confuzie a puterilor. Adevărata putere legislativă este deţinută de organisme numite, nu alese, atât în ramura executivă – Comisia şi Consiliul – cât şi în cea judiciară: Curtea Europeană de Justiţie de la  Luxemburg. Parlamentul European, ales fără dezbatere la nivel european, are un rol pur decorativ; Andersonîl consideră un soi de adunare merovingiană, însă ar putea fi comparat şi cu actualul Congres Naţional al Poporului Chinez. Suprapunerea tuturor acestor interese a făcut ca procesul de legiferare comunitară să devină complet opac; nebuloasă accentuată şi de lobby-ul corporatist din sânul Comitetului Reprezentanţilor Permanenţi (COREPER). Ceea ce a erodat constant şi puterea parlamentelor naţionale. Guvernele continuă să fie supuse regulilor democraţiei reprezentative, dar sunt lipsite de instrumentele fundamentale de politică economică; iar aceste politici nu pot fi dezbătute nici măcar la nivel comunitar şi cu-atât mai puţin impuse Băncii Centrale Europene. În ceea ce-o priveşte, din 2007 încoace, Curtea Europeană de Justiţie a făcut toate eforturile pentru a nu permite sindicatelor şi altor organisme de negociere colectivă să obstrucţioneze “ordinea spontană a pieţelor”.[5] După cum notează Anderson, “farsa unor consultaţii populare ignorate în mod sistematic nu este decât cea mai dramatică expresie a acestei structuri oligarhice, ce sintetizează perfect întregul.”[6]

Astăzi, acest diagnostic este împărtăşit în mare parte şi de Curtea Constituţională germană. Atât din raţiuni istorice, cât şi datorită regulilor ce-i determină compoziţia, Bundesverfassungsgericht se bucură de o autoritate morală neegalată de omoloagele sale din celelalte ţări europene, fiind una dintre ultimele instituţii în care autentica gândire juridică încă mai supravieţuieşte.[7] Procesul de ratificare a Tratatului de la Lisabona i-a dat ocazia să le amintească instituţiilor comunitare care sunt limitele impuse de propria lor lipsă de legitimitate democratică. Anvergura deciziei în chestiune depăşeşte cu mult legea fundamentală germană. Raţionamentul Curţii Federale nu reflectă, aşa cum sugerează Anderson,[8] o atitudine naţionalistă, ci dorinţa de a apăra valoarea universală a democraţiei. Hotărârea spune că “procesul de integrare europeană nu poate conduce nici la subminarea regimului democratic dinGermania şi nici la nerespectarea cerinţelor democratice fundamentale de către autorităţile publice supranaţionale.” Ca atare, atâta vreme cât “dreptul de a participa în mod liber şi egal la autoritatea publică este sacru pentru demnitatea umană,” “principiul democratic nu poate fi contrabalansat de niciun alt interes legal; el este inviolabil.” Uniunea Europeană nu îndeplineşte niciuna dintre cerinţele democratice pe care le impune statelor sale membre:

Într-o democraţie, poporul trebuie să îşi poată determina guvernul şi legile în cadrul unor alegeri libere şi egale. Această exigenţă fundamentală poate fi întregită prin votul plebiscitar asupra unor chestiuni factuale…Într-o democraţie, decizia poporului este punctul focal al formării şi păstrării  puterii politice: orice guvernare democratică cunoaşte teama de a-şi pierde puterea prin pierderea alegerilor.[9]

Nimic de felul acesta nu există în Uniunea Europeană: nu există alegeri sau alte feluri de vot care să permită apariţia unei opoziţii bine organizate, cu şanse reale de a ajunge la putere şi a-şi  implementa programul de acţiune.

 După cădere

Implacabila analiză a lui Andersonconturează o imagine exactă a situaţiei în care se găsesc azi instituţiile europene. Dar ea nu explică pe de-a-ntregul cum şi de ce au ajuns ele aici, când fondatorii Uniunii, federalişti şi naţionalişti deopotrivă, aveau planuri atât de diferite pentru ele. Cum de creaţia lor le-a scăpat de sub control, devenind – asemenea Golemului sau monstrului doctorului Frankenstein – o maşină capabilă să fragmenteze solidaritatea naţională, dar incapabilă să construiască un echivalent european al acesteia? În pofida succesului politic de care s-a bucurat în America şi Anglia, şi a adoptării sale de către instituţiile financiare internaţionale, ideologia ultra liberală n-a început să aibă un impact semnificativ asupra sistemelor de solidaritate socială instituite în Europa occidentală după Război, inclusiv a serviciilor publice, asistenţei sociale şi condiţiilor de muncă, decât după căderea comunismului.[10] De-a lungul anilor ’80, spre deosebire de alte uniuni regionale vamale, trăsătura distinctivă a Comunităţii Europene a fost tocmai aceea că aspira la ceva mai mult decât libera circulaţie a mărfurilor şi a capitalurilor. Scopul său era crearea unei “Europe Sociale” în care libera circulaţie a persoanelor ar merge mână în mână cu “îmbunătăţirea condiţiilor de muncă şi un standard de viaţă mai bun pentru muncitori, care să facă posibilă armonizarea intereselor acestora pe parcursul procesului de ameliorare.” (Citatul este preluat din articolul 117 al Tratatului de la Roma, din 1957.)

Construcţia acestei “Europesociale” a rămas un ţel împărtăşit de toţi membrii Uniunii – cu excepţia Marii Britanii, neobositul său detractor – până în momentul integrării fostelor ţări comuniste. De-aici şi conceperea unui corpus de legi sociale comune, ce stabilea un nivel minimal de protecţie socială şi a muncii, pe care fiecare dintre ţări era liberă să îl îmbunătăţească sau completeze după bunul plac. Datorită acestei legislaţii, concurenţa dintre ţări şi companii a fost ţinută în frâu de o mână de principii de justiţie socială, ignorate doar în cazul Marii Britanii. În ciuda imperfecţiunilor şi a impotenţei acestui “model social european”, Comunitatea Europeană a rămas fidelă spiritului statului bunăstării, în forma în care fusese imaginat prin Declaraţia de la Philadelphia, din 1944, sau în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi Cetăţeanului, până în ultimul deceniu al secolului XX; iar asta, în ciuda faptului că statele comuniste îl respinseseră de la bun început, iar vocile contestatare ale ţărilor anglo-saxone se mai fac auzite chiar și în ziua de azi.

Era foarte puţin probabil ca elitele conducătoare ale noilor state-membre, convertite peste noapte la piaţa liberă, dar crescute în lumea “socialismului real”, să fie receptive la acest “spirit al Philadelphiei”, cu al său respect pentru domnia legii și idealul său de democraţie participativă. Crezul ultra-liberal, pe de altă parte, s-a bucurat de o adeziune imediată. În cazul acestuia, ele se găseau pe un teren familiar, împărtășind convingerea că alcătuiau o avangardă luminată a cărei misiune era să impună legile imanente ale economiei asupra mulţimilor neștiutoare, supunându-le în același timp, și sistemul juridic. Nu era vorba decât de înlocuirea dictaturii proletariatului cu dictatura pieţelor, păstrând neschimbată concepţia existentă asupra legalităţii. Ca atare, procesul de lărgire europeană nu a reușit să câștige ţările postcomuniste la “economia de piaţă socială” promovată de cei unsprezece semnatari ai capitolului social al Tratatului de la Maastricht, permiţându-le, în schimb, să se alăture taberei ultraliberale, veșnica sa denigratoare. Prin urmare, departe de a extinde baza politică de susţinere a modelului social european, lărgirea Uniunii a dus la erodarea ei. Fenomen care nu s-a limitat doar la sfera socială, trecând și în cea militară și diplomatică, “noua Europă” angajându-se, în flagrantă încălcare a legislaţiei internaţionale și în pofida opoziţiei propriei populaţii, într-un “război împotriva terorii” alături de Londra și de Washington.

Astfel, Europa contribuie în felul său la construirea pe scară globală a ceea ce, potrivit Constituţiei Republicii Populare Chineze, s-ar putea numi o “economie de piaţă comunistă”.[11] Acest sistem, al cărui model suprem este China, combină o libertate economică nelimitată pentru clasa conducătoare cu limitarea drastică a democraţiei și a drepturilor clasei muncitoare. Ca atare, Europa a adoptat la rându-i o variantă a ceea ce articolul 1 al Constituţiei chineze numește “dictatură democratică”. Diferenţa – evident, una extrem de importantă – este că, în China, aceasta este exercitată de un singur partid, în vreme ce, în Europa, ea aparţine pieţelor financiare. Dar această distincţie nu elimină neapărat similarităţile – printre care demnă de remarcat este pronunţata aversiune faţă de libertăţile sindicale și dreptul la grevă, care, ca piloni ai democraţiei sociale, s-ar putea dovedi la fel de periculoase pentru “ordinea spontană a pieţelor” ca și autentica democraţie politică. În cazuistica Curţii Europene, ca și în regimurile comuniste, proclamarea vocală a drepturilor fundamentale ale muncitorilor este însoţită de interzicerea oricăror tentative ale acestora de a-și apăra interesele în mod colectiv și liber.

“Economia de piaţă comunistă” este un sistem hibrid bazat pe ceea ce comunismul și capitalismul au în comun: un universalism abstract și o viziune economistă. De la dogma ultraliberală împrumută concurenţa tuturor împotriva tuturor, libera circulaţie a bunurilor și a capitalurilor și maximizarea utilităţilor individuale, iar comunismul contribuie cu “dictatura democratică”, instrumentalizarea sistemului legal – adică, înlocuirea domniei legii cu guvernarea prin intermediul legilor – o obsesie a cuantificării și o adevărată prăpastie între conducători și cei conduși. Elitele de pretutindeni pot deveni acum astronomic de bogate – ceea ce era imposibil în comunism – fără să se mai gândească la soarta clasei medii și a celei muncitoare, ceea ce era imposibil în democraţiile politice și sociale ale statelor bunăstării. Și, cu toate că noua oligarhie datorează mult din neașteptata sa bogăţie privatizării bunurilor publice, ea folosește liberalizarea pieţei ca pe un pretext pentru a nu cheltui niciun ban pe sistemele de asistenţă socială naţionale.

În fruntea acestei “revolte a elitelor”, cum bine a numit-o Christopher Lasch, se află un nou tip de clasă conducătoare, ce are foarte puţine în comun cu tradiţionalii antreprenori capitaliști.[12] Mulţi dintre acești lideri, din Est și de Vest deopotrivă, au fost crescuţi în marxism-leninism sau maoism, dar au îmbrăţișat cu fervoare ideile liberalizării economice și privatizării activelor publice, fiind printre primii care le-au pus în practică și au profitat de pe urma lor. Acest traseu ideologic este cât se poate de evident în China, Rusia și celelalte ţări foste comuniste din Europa de Est și Asia Centrală. Dar el este prezent și în Europa Occidentală, în special în Franţa, unde majoritatea profeţilor neoconservatori sunt foști activiști de extremă-stângă, și unde noua oligarhie s-a ridicat la putere tocmai prin privatizarea companiilor publice și salariile nerușinate atribuite directorilor acestora.

Potrivit lui Tzvetan Todorov, în spatele faţadei sale ideologice, comunismul era un regim în care, “totul era ajustabil, negociabil, gata oricând să fie transformat în bani.” Ţările comuniste au fost capabile să treacă cu-atât mai ușor la contractualismul de tip ultraliberal cu cât “găunoșenia principiilor proclamate [în mod oficial] încuraja adoptarea generalizată a unui comportament egoist și cinic,” descalificând pentru mult timp de-acum încolo “orice grijă pentru binele comun, solidaritatea socială și orice încredere în lege.”[13] Nici nu putea exista teren mai fertil pentru exacerbarea tuturor viciilor private, aflate în centrul utopiei capitaliste încă de la Mandeville. Lăudată de José Manuel Barroso, președintele Comisiei Europene – fost maoist radical[14] – alianţa dintre ultraliberali și postcomuniști a dat naștere unei “Noi Europe”, nășită de nimeni altul decât George Bush. Asemenea “Noii Lumi” al cărei prim născut s-ar dori a fi, această Nouă Europă își respinge trecutul. A fost încurajată în dorinţa sa de a “întoarce pagina” înainte chiar de-a fi făcut efortul să o citească de faptul că Vechea Europă, impunându-i acquis-ul comunitar al legii Europene, a decretat ca nuli și neaveniţi cei patruzeci de ani de bunăstare socială reală ce au marcat atât de profund mentalul noilor membri ai Uniunii.[15] Noua Lume Veche trebuie neapărat să se reconecteze la trecutul său. Anderson ne-o arată dinspre vest, ca pe o suburbie răsăriteană a Americii și ca laborator instituţional al ultraliberalismului. Dar am putea-o privi și dinspre est, ca pe o suburbie apuseană a Eurasiei, cucerită de o economie de piaţă comunistă ce poate fi regăsită, sub altă formă, și în Rusia și China.