26 martie 2012 va rămâne ca una dintre zilele negre ale istoriei României. O zi care confirmă (dacă mai era nevoie) statutul colonial al țării, pierderea suveranității și independenței acesteia. Iar ceea ce-i oferă această caracteristică zilei este privatizarea Cupru Min Abrud. O privatizare făcută în bătaie de joc, cu ignorarea flagrantă a opiniei publice, a regulilor economice, a opiniei specialiștilor. În cazul privatizării Cupru Min nu se știe ”de ce s-a vândut”, ”ce s-a vândut” și nici ”cui s-a vândut”. În plus, nu există nicio garanție că privatizarea nu s-a făcut, de fapt, pentru închiderea exploatării și eliminarea ei de pe piața cuprului.
Să le luăm pe rând:
1.Necesitatea privatizării
Privatizarea Cupru Min a fost decisă, inițial, în 2006, în cadrul programului de aderare la UE, lucru care s-a și întâmplat, societatea fiind preluată de EnergoMineral. Energo Mineral a denunțat însă contractul în 2009 și a intrat în insolvență. Motivul oficial al acestui eșec: scăderea prețului mondial la cupru, din cauza crizei economice. Diferiți ingineri cu care am discutat în aceste zile și care au lucrat la exploatarea de la Roșia Poieni au avansat însă și o altă ipoteză: în 2006-2007 încă mai exista o cantitate de minereu exploatabilă cu costuri relativ reduse, după care ar fi fost necesară o exploatare cu costuri ridicate, fie de subteran, fie cu o cantitate mare de descopertă (steril fără minereu de cupru), care ar fi necesitat investiții suplimentare. Această ipoteză – conform căreia noii proprietari ar mai fi exploatat doar partea de minereu la care se ajungea ușor, după care au tras obloanele afacerii – e susținută și de faptul că Energo Mineral nu a făcut și nici măcar n-a lăsat vreun moment impresia că vrea să facă investiția de 150 de milioane de euro la care se angajase în momentul privatizării.
Revenită în portofoliul statului român în 2009, Cupru Min a terminat, totuși, pe profit, în 2010 și 2011. E drept, un profit aparent infim, dar profit. Oficialii români au arătat că (re)privatizarea Cupru Min este o condiție impusă în acordul cu FMI. Într-un interviu acordat lui Radu Soviani pentru Monney Channel, Jeffrey Franks, reprezentantul FMI în România, arată însă că privatizarea Cupru Min s-a făcut mai degrabă la insistența Guvernului, nu a FMI-ului. Nu ar fi reușit statul român să obțină cei 300 de milioane de euro (sumă vehiculată recent ca necesară pentru modernizare) de pe piețele financiare și să se rezume (variantă maximală) la impunerea unui management privat?
2. Valoarea zăcământului și prețul obținut
Valoarea zăcământului de cupru de la Roșia Poieni este, practic, o necunoscută pentru cea mai mare parte a românilor (sub motivul/pretextul că acest lucru reprezintă ”secret de stat” – acest pretext de secretizare, invocat și în cazul vânzării altor resurse ale României, necesită însă o discuție separată). În mass-media au apărut diferite estimări, de la 5 ori 6,5 miliarde de euro și până la peste 20 de miliarde de dolari (într-un calcul estimativ făcut de către ”Jurnalul Național”, bazat pe informațiile de pe site-ul oficial al Cupru Min și pe prețul mondial al cuprului).
Suma de peste 200 de milioane de euro oferită pe Roman Copper este de aproape 3,5 ori mai mare decât cea de la care a pornit licitația. Diferența, mult peste așteptări, ar putea indica o reușită. Comparând cu valoarea (minimul estimat) zăcământului, adăugând teoretica investiție (de aproximativ 300 de milioane de euro), costurile de operare, redevența de 6% și alte taxe și impozite, în conturile cumpărătorului tot vor rămâne, la final, (minim) 3-4 miliarde de euro. Reprezintă, atunci, un preț bun cele 200 de milioane de euro? O opinie interesantă este și cea a unui fost inginer la Roșia Poieni, conform căruia valoarea miilor de tone de oțel din utilajele și abatajele actualei (gigantice) exploatări ar putea trece peste suma obținută din vânzare.
3. Credibilitatea și reputația cumpărătorului
Credibilitatea și reputația cumpărătorului sunt, practic, inexistente. Compania Roman Copper a fost înființată special de Bayfront Capital Partners din Canada pentru a prelua Cupru Min. ”Partenerii” din Bayfront Capital sunt foști parteneri ai controversatului miliardar Frank Timiș, cunoscut românilor și pentru implicarea în cedarea minereurilor de aur și argint ale Apusenilor.
Reprezentanții Ministerului Economiei au recunoscut că în spatele preluării/privatizării Cupru Min se află investitori din Canada, Europa și SUA, a căror identitate nu ar fi însă, cunoscută. Dincolo de absurdul situației (cum Dumnezeu să accepți să vinzi o resursă strategică habar neavând cine e cumpărătorul!?), mă întreb ce face, totuși, celebrul serviciu condus până mai ieri de actualul premier? Cu nici două săptămâni în urmă, SIE își făcea reclamă prin universitățile României, în căutare de James Bonzi. Și își lăudau ”marfa” nevoie mare. Cu ce se laudă James Bonzii autohtoni în acest caz?
Interesant e faptul că marile companii miniere ale lumii (în frunte cu Barrick) au fost interesate de cumpărarea Cupru Min, solicitând amânarea termenului de licitare (din ianuarie) pentru a putea face propriile prospecțiuni ale zăcământului. Cu toate acestea, nu s-au înscris la licitație, în cursă intrând patru companii practic necunoscute în domeniu.
Acest lucru indică două ipoteze: 1. ori există mari diferențe între valoarea estimată a zăcământului (și posibilitatea de exploatare a lui la costuri rezonabile) și valoarea reală, situație în care toată afacerea se preconizează a fi o nouă ”țeapă” de proporții, bazată pe speculă bursieră 2. ori, așa cum voi arăta mai departe, marile companii au optat pentru o firmă interpusă, care să rezolve toate actele și ”mizeriile” necesare avizării/aprobării, urmând ca după rezolvarea acestor probleme să aibă loc o preluare.
4. Condițiile privatizării
Aici intervine cea mai interesantă problemă: Cupru Min funcționează la această oră în ilegalitate. Autorizațiile de Mediu ale societății au expirat la 31 decembrie 2011 și nu au mai fost reînoite deoarece Cupru Min nu îndeplinea condițiile. ”Ministerul Economiei a cerut reautorizarea, însă Ministerul Mediului a răspuns că, dacă s-ar acorda, aceasta ar încălca directivele europene”, a declarat Iulian Iancu, președintele Comisiei de Industrii din Camera Deputaților, pentru ”Jurnalul Național”. Așadar, noul investitor trebuie să propună nu doar un plan de investiții, ci și un proiect pentru avizare și aprobare. Cu tot ce presupune acesta: de la realizare, la supunerea lui dezbaterii publice și apoi la obținerea tuturor avizelor și acordurilor necesare.
Surprinzător însă, în dosarul de privatizare nu a fost inclusă nicio obligație de investiție și nici vreo obligație legată de asumarea și rezolvarea problemelor de mediu. Asta în condițiile în care Cupru Min are ”în dotare” o adevărată bombă ecologică cu ceas – iazul de decantare de la Valea Șesii, pentru a cărui ținere sub un minim control sunt cheltuiți, anual, peste 10 milioane de euro.
5. Concluzii
Reprezentanții Ministerului Economiei și românii (cu câteva excepții) habar nu au ce s-a vândut (valoarea zăcământului), cui s-a vândut și nici măcar de ce s-a vândut (în condițiile unei societăți pe profit și a cărei re-tehnologizare nu presupune o sumă imposibil de obținut). De asemenea, nu există nicio garanție că această vânzare s-a făcut pentru a dezvolta într-adevăr exploatarea cuprului la Roșia Poieni ori pentru a o închide. O ”investiție” de 200 de milioane de euro pentru închiderea minei de la Roșia Poieni – una dintre cele mai mari din domeniul cuprului din Europa -, s-ar putea transforma într-un profit de miliarde de euro în contul companiilor care dețin alte exploatări de cupru (atât din creșterea prețului acțiunilor la bursă, cât și din creșterea prețului cuprului – cele două efecte mergând mână în mână și generându-se unul pe altul).
În suspans a fost lăsată și marea problemă a întreținerii, măcar la nivelul minimal, a iazului de la Valea Șesii (cel pe care Traian Băsescu îl dădea ca exemplu de dezastru ecologic, insinuând însă că ar fi vorba de Roșia Montană, nu de Roșia Poieni).
Iar toate acestea se întâmplă prin politica pumnului în gură practicată de guvernanți, prin sfidarea opiniei publice și prin încălcarea dreptului suveran al românilor de a decide în cunoștință de cauză în legătură cu problemele majore ale economiei și societății. Iar strategia de exploatare a resurselor României reprezintă o asemenea problemă majoră.