Privatizând statul. De unde vine urbanizarea haotică?

TEMA: Statul social în faţa crizei

„Cu ajutorul crizei eu zic că suntem salvați.” Proprietarii noilor vile suburbane se simt salvați de criza economică care a devalorizat pământul din cartierul lor. Această bucurie e oarecum nefirească; devalorizarea unei proprietăți este în general o problema care generează anxietate.  Tot procesul de urbanizare și suburbanizare postsocialistă a fost privatizat de către stat, iar piața aflată pe expansiune a profitat de acest lucru, construind fiecare metru pătrat disponibil fără utilitățile și infrastructura necesară, producând arii cu o densitate foarte mare. Aceste case suburbane construite de către dezvoltatori privați și apoi comercializate arată ca niște  „blocuri pe orizontală”, după cum recunosc locuitorii înşiși, în contrast vizibil cu visul clasei de mijloc postsocialiste a casei unifamiliale, unde copii pot să alerge în curte[1]. Criza a oprit aproape toate șantierele de lângă Cluj și a blocat planurile viitoare de construcție, lăsând arii libere și neconstruite în spațiile haotice ale cartierului postsocialist. Criza a instalat un sentiment temporar de normalitate, spre bucuria clasei de mijloc, motorul inițial al acestei expansiuni imobiliare.

Piața însăși a fost temperată de către criza economică, iar în tot acest timp statul se pare că nu a fost capabil să facă exact acest lucru.  În cuvintele unui proprietar de duplex suburban: „Într-un fel e destul de românesc, gândirea asta că nu ai teren de joacă [în curte]. Pentru că în străinătate, nu peste tot unde ai o construcție se face un teren de joacă. Vrei teren de joacă, ai parcul gata făcut pentru copii de către municipalitate [pentru toata lumea].” Este un gest de normalitate ca primăria să pună la dispoziție spații adecvate de locuire; oricum, se pare că este nedrept dacă aceeași primărie blochează dezvoltarea pieței imobiliare prin diverse reglementări, care ajung să fie clasificate ca „birocrație”. Sunt evidente relațiile contradictorii pe care clasa de mijloc din Cluj, și probabil din întreaga Românie, cu variațiile de rigoare, le întreține cu administrația locală: pe de o parte această clasă, prin presiunile pentru a privatiza procesul de urbanizare prin soluții individuale, a renunțat la a face presiuni pentru bunuri publice colective (de ex. spațiile verzi comune), pe de altă parte aceeași clasă de mijloc, odată confruntată cu efectele spațiale ale privatizării, își imaginează administrația locală și statul că fiind incapabile să producă bunuri publice (de ex. spații verzi comune). Acest paradox explică pe de o parte deschiderea clasei de mijloc urbane pentru politicile neoliberale curente de privatizare a statului bunăstării (atât cât există), pe de altă parte oferă noi moduri de a înțelege posibilitatea de a crea mobilizare în jurul mișcărilor sociale pentru dreptul la oraș, spațiu public, colectivitate. Am să reiau pe scurt câteva momente cheie ale acestui paradox.

Rădăcinile socialiste: Administrația socialistă a fost proprietarul celei mai mari părți a fondului de terenuri urbane. Când un teren anume era manipulat de către stat, acest lucru se făcea din perspectiva proprietarului, nu din perspectiva managerului urban. Spațiul urban era un obiect discreționar pentru sistematizare și dezvoltare. Acest specific al logicii politice a devenit și mai puternic după 1970, când industrializarea lui Ceaușescu a demarat și la Cluj. Piața imobiliară urbană a fost puternic restricționată și abia dacă au mai fost tranzacții sau proiecte de construcții individuale. Mai mult, pentru a face loc blocurilor socialiste, părți importante ale stocul urban au fost demolate. Restricția asupra pieței imobiliare, modul discreționar și abuziv de a manipula proprietățile urbane în timpul socialismului au delegitimat reglementările ulterioare ale proprietății în era postsocialistă.

Vilele din anii 90. La începutul anilor 90, aceste reguli de ordonare ale orașului socialist au dat naștere la o serie de reacții, care în mare măsură au deprivat statul de posibilitatea de a planifica și a guverna spațiul urban. Autoritatea expertizei în a reglementa dezvoltarea urbană a fost deconectată de aparatul politic, iar cele mai multe dintre responsabilitățile de asigurare a unui management real al proprietății imobiliare au fost transferate la proprietari. Proprietatea a fost reificată, a fost transformată într-un simplu obiect; proprietatea nu mai are o relație socială dintre actorii sociali relativ la un obiect. Prin reificare, drepturile de proprietate au fost schematizate, lăsând la o parte toate relațiile sociale complexe pe care ea le implică, transformând obiectul posesiei manevrabil doar de către „proprietar”. A apărut speranța că, odată ce va fi redată proprietarilor de drept, ea va fi îngrijită ca atare; că va fi guvernată, sau mai exact spus căproprietatea se va auto-guverna. Aparatul politic și administrativ a fost exclus de la drepturile de proprietate, reducând seria de intervenții legitime de management urban la câteva operații elementare, chiar dacă unii proprietari evident abuzau de drepturile de proprietate. Mai mult, suma acestor proprietari a ajuns să fie imaginată ca  „piața”, mecanismul perfect care aducea cu sine reglementare urbană – jocul intereselor puse în competiție aduce echilibru prin limitarea reciprocă a pasiunilor.

Din punct de vedere legal, administrația locală avea responsabilitatea să pregătească teritoriile nou introduse în circuitul construcțiilor, dar nu avea suficiente resurse financiare pentru a le pregăti infrastructural, de aceea proprietarilor li s-a dat dreptul să își pună la dispoziție ei înșiși facilitățile necesare. Majoritatea terenurilor erau neregulate, fiind foste terenuri agricole, și limita acestora era de multe ori neclară. Prin urmare, a devenit o problemă nu doar ca administrația să ofere infrastructura necesară construirii, dar să ofere însuși cadrul de reglementare urbană necesar producerii private a acestei infrastructuri. A schița structura străzilor sau stabilirea unor standarde de înălțime a devenit o sarcină foarte complexă. Pe lângă aceasta, când un teren mai mare era divizat pentru a fi vândut, proprietarii făceau presiuni asupra notarului să folosească toate mijloacele legale necesare pentru a maximiza suprafața care putea fi vândută.

Cumpărătorii terenurilor astfel divizate nu mai doreau să cedeze din pământul lor foarte scump pentru drumuri adecvate. De aceea, strategia a fost să se aștepte să se construiască primele clădiri, care să fie folosite ca ghid pentru reglementările ulterioare și pentru a schița o structură de străzi ad hoc între casele astfel apărute, în funcție inclusiv de cedările benevole de teren pentru drumuri. De fapt, fiecare nouă construcție era obligată să propună un plan urbanistic zonal, care trebuia mai întâi aprobat de administrația locală. Adică procesul de urbanizare a fost complet privatizat, statul transferând necesitatea de a propune reguli urbanistice chiar proprietarilor fiecărei parcele. Acest lucru a deschis negocierea de la caz la caz a parametrilor de construcție (înălțime, procent din terenul folosit, etc.) între administrație și proprietar și între proprietar și vecinii săi. În plus, sistemul legal lucra el însuși în paradigma proprietății auto-reglementate: faptul că nu au existat precedente de demolare a unei proprietăți, dacă aceasta era construită ilegal, le oferea viitorilor proprietari o marjă generoasă de interpretare a reglementările negociate cu administrația[2].

În anii 90 au fost foarte multe presiuni pentru astfel de dereglementări și, aparent, pentru producerea unei piețe imobiliare. Ce s-a realizat a fost nu tocmai o piață a caselor unifamiliale, ci s-a constituit o rețea informală intricată și instabilă de negocieri punctuale, care lega forțe administrative și politice cu proprietari și proprietăți. Rezultatul a fost crearea unei structuri de străzi înguste, întortocheate, cu acces foarte dificil, și multe încălcări abuzive de drepturi de proprietate ale vecinilor. Toate aceste efecte nedorite s-au dovedit a fi foarte frustrante și au creat relații tensionate în cartiere.[3]

Vilele din anii 2000. A doua decadă postsocialistă a însemnat pentru Cluj, la fel ca și pentru alte orașe din România, un ciclu de expansiune economică. Dacă urbanizarea de până atunci a fost mai degrabă modestă și a însemnat în special construcția de case, după 2002 ritmul construcțiilor a crescut constant și în locul vilelor au început să apară tot mai multe blocuri. Administrația locală a fost depășită de această nouă situație și o nouă logică politică a fost necesară pentru a-i putea face față. O nouă schemă de a manevra realitatea a apărut, prin perfectarea tehnicii privatizării urbanizării. Scala transformărilor a cerut însă o schimbare a scalei privatizării urbanizării: investițiile mari au fost favorizate faţă de cele mici (vilele), pentru că aveau suficiente resurse pentru a oferi noilor dezvoltări spații publice. Investitorii puteau primii o scutire de la reguli dacă erau dispuși să investească în infrastructura urbană publică.

Dacă până atunci regulile pentru a reglementa o zonă erau produse în chiar procesul de construcție a zonei, regulile fiind derivate din primele cazuri, iar apoi aplicate cazurilor următoare[4], acum regulile puteau fi negociate dacă dezvoltatorii licitau pentru investiții în infrastructură. A devenit clar în primul deceniu că proprietarii micilor terenuri erau interesați în spații introvertite, în timp ce investitorii conduși  „cu adevărat” de regulile pieței (pentru că erau nevoiți să vândă mai departe ce construiau), erau mult mai interesați de o infrastructură de calitate. De aceea a devenit mai ușor pentru politicieni și planificatori să negocieze producția de spații publice cu marii dezvoltatori: drumuri, utilități publice, spații verzi, locuri de joacă, grădinițe și locuri pentru magazine.

Chiar dacă arhitecții și planificatorii angajați de către administrația publică trebuiau să renunțe la unele reglementări, făcând mult mai flexibile condițiile de a oferi aprobări, era o situație avantajoasă pentru toate părțile; politicienii puteau poza în agenți ai dezvoltării, planificatorii aveau ceva spații publice, iar capitalul mare putea investi în proprii săi termeni. Cei care aveau de pierdut din această nouă alianță de putere erau micii investitori, constructorii de vile, aflați continuu sub pericolul că noul vecin ar putea să fie de fapt un bloc de șase etaje, cu zeci de ochi care se uită la apa albastră a piscinei[5]. Reacția a fost amară din partea celor din cartierele de vile acum colonizate de blocuri:  „Nu există un plan de urbanizare concret, se construiește haotic, fără respect față de vecinii care există deja” (F, 23, economistă, mama a doi copii)[6].

Planificarea urbană inadecvată și alianța de putere dintre marii investitori, politicieni și arhitecți a alimentat frustrarea acestei clase de mijloc[7] și discursul lor complex despre jocul economic imoral[8]. Piața a ajuns să fie imaginată ca un spațiu dominat de interese private și comportamente ne-etice, în timp ce administrația publică era considerată a fi principalul responsabil al haosului reprezentat de geometria neordonată a noilor cartiere și relațiile spațiale injuste. Aceasta pentru că  „statul” ar trebui să intervină pentru a modera comportamentele inadecvate, iar când acest lucru nu se întâmplă statul este suspectat a fi corup și incapabil: „Circumstanțele care permit nerespectarea planului este corupția. Birocrația se mișcă foarte greu.” (F, 30, economist, tată a 1 copil). Mai mult, amândouă instituțiile,  „piața” și  „statul”, sunt penetrate în acest imaginar de interese, pentru că la acest nivel actorii se cunosc între ei și formează rețele locale. În viziunea persoanelor din aceste cartiere, apele tulburi ale intereselor locale pot fi evitate doar de  „nivele mai înalte” ale statului.  „Interese din ambele părți: și de partea primăriei și de partea constructorului. Aici ar trebui sa intervină ceva mai sus, pentru că aici la nivel local, primăria, consiliul județean se pot face ceva mai multe dedesubturi, e alta treaba, pentru că toți se cunosc aici.” (M, 21, student, rezident al unui bloc neterminat).

Existența  „statului” devine problematică, nu doar în ochii locuitorilor acestor cartiere noi, ci chiar și în ochii celor care ar trebui să îl reprezinte și care îl fac vizibil prin prezența lor, de multe ori la rândul lor cu aceeași poziție de clasă. Comisia de control este un departament administrativ special care verifică dacă construcțiile sunt în conformitate cu planurile aprobate. Dar, în practică, inspectorul de control are doar un rol formal, pentru că autoritatea pe care ar trebui să o reprezinte dispare atunci când este pus în fața materialității unei clădiri. Odată ce o clădire a fost ridicată, ea devine o  „proprietate privată” și nu mai poate fi demolată. De aceea, în general, inspectorii îi instruiesc pe dezvoltatori să aplice din nou pentru o autorizație cu un al doilea rând de planuri care încorporează toate schimbările raportat la primul plan[9].

Concluzii.  „Superbia” este un produs complex al visurilor clasei de mijloc pentru o casă privată departe de prezumatele maladii urbane. Statul slab postsocialist a fost colonizat de imaginarul clasei de mijloc al  „proprietății auto-guvernate” și al dorințelor de locuire în medii curate suburbane. Cu dublul lor statut de clienți ai administrației publice și de experți ai administrației locale de pe poziția de profesioniști, clasa de mijloc emergentă a fost foarte importantă în modelarea procesului de urbanizare în prima decadă postsocialistă. Ca o consecință a presiunilor și așteptărilor acestora, procesul de urbanizare a fost privatizat. Piața a ajuns să fie imaginată ca adevărata salvare și răspunsul la toate problemele sociale, după căderea regimului comunist, și a fost transformată în principalul mijloc pentru a obține o casă unifamilială construită de individul întreprinzător al clasei de mijloc.

Efectul a fost cel de dezvoltare împrăștiată (urban-sprawl) și lipsa unei infrastructuri publice. Ironic, chiar mijlocul folosit de clasa de mijloc pentru înfăptuirea fanteziilor sale locative a devenit calul troian prin care capitalul antreprenorial a colonizat în a doua decadă cartierele de vile ale clasei de mijloc. Noile blocuri din a doua decadă au fost construite perete în perete cu vilele postsocialiste, pentru că speranța planificatorului a fost că în acest mod spațiile publice vor putea fi în sfârșit construite, chiar dacă acest lucru ar însemna sacrificarea unor reglementări (înălțimea caselor, densități, distanțe între construcții, mixul funcțional, mixul de programe).

Aceasta soluție, însă, nu a făcut decât să adâncească lipsa unor spații și servicii publice; mulți dintre dezvoltatori au vândut „spațiile publice” clienților. Criza economică a venit ca o binecuvântare pentru noua clasă de mijloc care locuia în casele uni-familiale, pentru că a blocat ceea ce ei percepeau ca  „masacrul imobiliar” al acestor cartiere. Din nou, suma proprietarilor individuali îşi puteau trăi viețile lor introvertite în spațiile lor particulare fără interstiții publice, departe de antreprenorii care le stricau, cu „lăcomia” și buldozerele lor, echilibrul și energiile „delicate” ale acestor locuri. Aceasta este partea pozitivă a crizei așa cum este percepută de clasa de mijloc proprietară în căutare de spații privatizate, bazate pe imaginarul restrâns a ceea ce înseamnă o viață frumoasă suburbană de familie.

Tocmai în ficțiunea „proprietății augo-guvernate” vine și incredibila pasivitate în fața politicilor neoliberale actuale. În discursul dreptei intelectuale, proprietatea a fost transformată într-un tip de obiect politic care semnalează modernitatea noastră, orientarea noastră capitalistă. Proprietatea și piața devin astfel fetișuri prin care exorcizăm „comunismul” sau chiar orientarea noastră „tradițională”. Privatizarea statului din acest moment nu face decât să continue ceea ce la nivel local se întâmpla din anii 90. De aceea va fi foarte important, pentru orice mișcare socială viitoare care dorește să reimagineze rolul statului ca reglementator și arenă a democrației participative, să facă vizibile și să discute aceste contradicții spațiale care demantelează forța aparatelor administrative. Tensiunile sunt acolo, clasa de mijloc emergentă este acum frustrată de lipsa facilităților publice și dacă statul nu intervine e doar pentru că e „corupt”. Maladiile noilor cartiere se datorează disfuncționalității administrație și devine aproape invizibil că ele sunt, de fapt, efecte ale politicilor de privatizare a spațiului urban. Politicile publice ar trebui îndreptate înspre întărirea și finanțarea adecvată a instituțiilor statul, nu spre minimizarea rolului pe care acesta îl joacă.