Principele şi supuşii
Principelui îi stă în putere să-şi decoreze supuşii, să le ofere onoruri. El nu trebuie să dea explicaţii. Ţine de mecanismul Puterii. Chiar şi în democraţie. Preşedintele Băsescu nu trebuie să-şi explice gestul de a decora intelectualii pe care-i consideră merituoşi. El dispune de această putere, iar cetăţenii sînt, cred eu, suficient de inteligenţi încît să înţeleagă gestul. Doar ei l-au ales. Doar ei au acceptat supus austeritatea decisă de Principe spre binele lor. Doar ei au acceptat umilinţa cu care Principele i-a tratat de atîtea ori. Acum a venit momentul ca unii să ia şi laurii. De data asta, laurii s-au dus nu spre „eroii austerităţii”, cei care au dus greul, ci spre cei care, pentru Principe, au încă o miză în jocul politic. Preşedintele a jucat politic cinic şi l-a pus pe premier, cealaltă faţetă a Puterii, în situaţia de a reacţiona. Pe post de minge de ping-pong dintre cele două palate s-a aflat un grup intelectual bine cunoscut. Preşedintele, care deja a intrat în alegeri cu tot alaiul, a făcut o mişcare directă în stilu-i caracteristic. E dreptul lui. Premierul Ponta a recţionat cum era mai prost posibil. Nu ştiu cine-l consiliază la acest capitol, dar trebuie să scape urgent de persoanele în cauză: sînt o catastrofă. Că Victor Ponta nu a citit Principele lui Machiavelli nu e o problemă, dar faptul că nici consilierii lui nu au habar de asta e deja grav. Ponta nu poate fi Băsescu, oricît şi-ar dori. Sînt lucruri care nu se învaţă. Dar Victor Ponta ar trebui să ştie că un Principe, fie el şi de Dîmboviţa, trebuie să aibă habar ce este Puterea şi cum funcţionează ea. Dacă vrei neapărat să-i pedepseşti pe vasalii duşmanului, nu te explici, nu cobori în ring cu ei, aşa cum vasalii nu trebuie să se iluzioneze că pot sta la masa Puterii şi a Principelui doar pentru că scriu Ode sau le fac servicii. Sînt lumi separate, sînt funcţii distincte. Un intelectual nu stă la curte decît dacă vrea să devină un recitator de ode sau un simplu decor. Un intelectual, pentru a fi cît de cît respectat de celelalte grupuri sociale sau chiar de cei de la curte, trebuie să fie un cîine de pază, nu unul de companie. Nu răspunde la comenzi, ci mîrie şi muşcă chiar cu riscul de a fi declarat turbat şi de a fi exilat. Asta e o parte a menirii lui. Mai există şi specia bufonilor de curte, dar asta e o altă poveste. Prim-ministrul Victor Ponta a gafat cum deja ne-a obişnuit. Oare nu are telefonul veteranului Ion Iliescu, să-l înveţe cum merg treburile? Sau dacă se tot dă prieten cu Tony Blair, poate ar trebui să-l roage să i-l împrumute pe cîteva zile pe Jonathan Powell. Un Principe autentic, în cazul dat, avea mult mai multe beneficii şi controla mult mai bine situaţia dacă îi decora el pe intelectuali, în loc să-i bălăcărească. Iar dacă dispunea de un cinism de clasă, putea să-i menţină în funcţie. Intelectualii noştri sînt ieftini, îşi schimbă uşor stăpînii şi sînt mult prea iubitori de putere. Dar pe la noi, oamenii politici sînt rari, iar intelectualii care nu se îndrăgostesc de curte sînt şi mai rari.
Aţi spus cuvîntul „fascist“?
Problema politicienilor noştri e că nu ştiu să fie politicieni, iar a intelectualilor, că nu ştiu să-şi vadă de menirea lor. Cuvîntul „fascist” aici e echivalent cu cel de „comunist” sau „bolşevic” folosit de cei care se dau acum răniţi cînd discută despre adversarii lor. Putem renunţa o perioadă la aceste cuvinte, pentru că au devenit aproape identice şi o formă de injurie ieftină fără conţinut, cu toate că e trist că afirmaţia „sînt şi eu un fascist“ a revenit la modă, iar a fi antifascist devine ruşinos. Însă dacă trecem dincolo de aceste fumigene, lucrurile au un contur mai clar. Premierul gafează indiscutabil grav şi iresponsabil cînd foloseşte cuvîntul „fascist“, aiurea aşa cum o face şi preşedintele cînd vine cu „ţigancă împuţită“ şi altele din aceeaşi gamă. Însă în primul caz, autoproclamata elită face petiţii şi proteste, se transformă într-un trib bine organizat, dar devine total impasibilă în cel de-al doilea caz. De ce? Pentru că îi sînt în pericol poziţia privilegiată şi interesele de grup pe de o parte, iar pe de altă parte, pentru că grupul autonumit „elită” este total rupt de interesele şi nevoile reale ale poporului simplu din care se trage şi pe care-l dispreţuieşte profund. Ba mai mult: avem pentru prima dată un Preşedinte şi un establishment cultural cu o ideologie aproape identică, doar formulată stilistic diferit. Ei recită la unison aceeaşi mantră: „statul social“ se transformă în „stat asistenţial“, darwinismului social neoliberal se propagă , iar diabolozarea „asistaţilor sociali“, a săracilor atinge cote de o ură socială fără precedent. Vrem exemple? Cum se poate ca un intelectual precum Horia-Roman Patapievici, declarat democrat şi proeuropean, să fie împotriva votului egal şi universal? „Poporul român nu a vorbit direct în istorie, iar când a început să vorbească (votul universal şi egal), a început să spună numai prostii. Cred cu convingere că garanţia progresului în România este votul cenzitar: România va evolua numai în măsura în care poporul, misera plebs, nu va avea acces direct la decizie“. Asta scria Horia-Roman Patapievici în volumul Politice. Nu l-am auzit să se dezică de acest lucru. Mai vrem exemple? Să rămînem la cei decoraţi. Cum e posibil să scrii, în anii 2000, texte de un rasism social greu de imaginat? Să-l citim pe Mircea Mihăieş, cu al său deja faimos Matusalem votează. „[…] Luaţi la bani mărunţi, ei sînt tocmai generaţia care, prin indiferenţă, supuşenie, laşitate şi oportunism la scară naţională, au adus ţara la starea de faliment din 1989. Ei sînt aplaudacii din fabrici şi uzine, ei au patentat feluritele tehnici ale furtului de la locul de muncă, ei au adus la perfecţiune dublul limbaj. Ei ne îndemnau şi pe noi să le urmăm exemplul. I-am avut profesori, ne sînt rude şi vecini. Ei ne-au vrut schizofrenici, învăţîndu-ne de mici «să nu spunem din casă», ei ne-au învăţat ce e lenea, neruşinarea şi minciuna. Ei sînt generaţia salvată de la înec de Ion Iliescu în 1990, cînd au fost trecuţi masiv la pensie. Deşi încă în puterea vîrstei, s-au retras rînjind pe canapele, frecînd pînă la demenţializare remote-ul televizorului şi bîrfind pînă la strepezirea dinţilor pe banca din faţa blocului. Deşi ne-au lăsat o ţară în ruină, au pretenţii la pensii mari şi la gratuităţi masive: la autobuz, la încălzire, la tratament, la spitale, la medicamente. N-au produs şi nu produc nimic, dar continuă să fie stăpînii noştri din umbră.Putem noi să ne dăm de ceasul morţii că vrem în Europa, cu toate riscurile presupuse de această opţiune. Nu, ei vor undeva la mijloc: bunăstarea de «acolo» şi atmosfera de «aici»“ (Cotidianul, 14 decembrie 2004). E acest tip de gîndre fascism? Nu, fireşte. E un banal conservatorism feudal.
Bumerangul se întoarce
Mai toată lumea este de acord că, managerial, ICR a mers bine sub conducerea echipei Patapievici. Şi eu l-am apărat cînd a fost dat afară. Însă problemele şi reacţia grobiană a prim-ministru nu de aici vine. Ci din cu totul altă direcţie. Cînd arunci bumerangul politic, te aştepţi ca el să vină înapoi. Şi mai ales cînd o faci dintr-o anumită poziţie şi-l arunci spre oamenii politici de la noi. Repet ce am mai spus cu ceva timp în urmă despre această situaţie. Cred că Horia-Roman Papapievici & Mircea Mihăieș trebuia să-și dea atunci demisia. De ce? Pentru că de pe poziția de înalți demnitari de stat au jucat politic, au fost pe față de partea președintelui, şeful lor direct, și împotriva opoziției de atunci. Atunci cînd H.-R. Patapievici & M. Mihăieș, find în funcţiile respective, scriau editoriale în apărarea „șefului direct“ cu atacuri dure împotriva opoziţiei, ei erau într-un conflict de interese și încălcau o deontologie elementară. Sau oare chiar am uitat faptul că H.-R. Patapievici, din poziţa sa de director ICR, înalt demnitar al statului români, a acordat un interviu în presa spaniolă unde venea cu o informaţie halucinantă: „Băsescu dispune de o casetă în care oponentul său Geoană este surprins făcînd sex oral, dar refuză să o folosească“. Scopul: demonstrarea superioarităţii morale a „şefului”. Şi asta se petrecea în plină campanie electorală pentru prezidenţiale. Nu am auzit ca intelectualii noştri rafinaţi cu papioane şi pipe să fi fost revoltaţi. Oare de ce? Și asta o spun nu pentru că am ceva personal cu domniile lor, ci pentru că mi se pare firesc să demisonezi şi să plăteşti un preţ cînd ai jucat politic din poziția de înalt demnitar al statului român și cînd la putere a venit „duşmanul“ mult hulit. E o chestiune de asumare. Acum bumerangul politic se întoarce în stilistica zonei noastre. Și pe viitor poate ar fi bine de stabilit (ce propunea Dorin Tudoran): „statutele de funcționare ale unor instituții precum ICR ar trebui să interzică persoanelor din conducerea acestor instituții să se implice public“, cu toate că în România legea, principiile, regulile nu sînt chestiuni de respectat, ci lucruri aleatorii, care se negociază. Şi încă un lucru elementar: nu poţi fi şi la Putere, şi „societate civilă“ sau „intelectual independent“. Cînd intri în ringul puterii, cînd devii politician, îţi pierzi statutul şi funcţia socială publică precedentă. Ne solidarizăm? Trebuie să spunem lucrurilor pe nume: e o aberaţie să-l numeşti pe cineva „fascist” fără a avea nici o dovadă. Cei învinuiţi pot să se apere prin recurs la lege sau prin texte, cu toate că e o luptă inegală. Însă în momentul în care au intrat în ringul politic, încălcînd regulile jocului, trebuie să fie conştienţi de riscurile care-i pasc şi nu e cazul să se victimizeze. Aşa e în spaţiul politic: specii diverse, maniere diverse, atacuri diverse. Însă practica în fața căreia se revoltă acum pretinsa noastră elită este una pe care ea o foloseşte la rîndu-i de ani de zile şi la scară largă, aşa că nu văd de unde atîta revoltă: mecanismele se reproduc. Lucru însă mai grav este în altă zonă, cred eu. Cu toată că avem o intelectualitate la a doua sau a treia generaţie „încălţată“, foarte apropiată genealogic de păturile de ţărani si muncitori, ea este ruptă total de aceste pături şi se raportează la ele cu un dispreţ greu de explicat. Este interesată doar de propria situaţie şi e fascinată de putere. Şi uită mereu că una dintre funcţiile ei este aceea de a media, reprezenta şi apăra aceste pături în faţa Puterii şi nicidecum Puterea în fața acestor pături. Establismentul nostru intelectual a ales să fie ostaşul Puterii, şi nu mă refer aici la PSD, PNL şi PDL etc. E foarte curios cum se victimizează, cu un imens cor de bocitoare, cei care au fost mereu la putere, aproape de resurse şi pe care au slujit-o închizînd ochii la nedreptatea imensă şi la violenţa care s-a abătut asupra populaţiei acestei ţări în ultimii 20 de ani. Nu am auzit un murmur din partea lor atunci cînd falsa soluţie a austerităţii s-a abătut asupra unei populaţii şi aşa sărăcite. Nu am auzit un cuvînt de sprijin şi
solidaritate în ajutorul celor peste 8 milioane de români care trăiesc la limita sărăciei, ci doar un rînjet solidar cu cel al Preşedintelui: „la muncă, nu la întins mîna”. S-a revoltat cineva din pretinsa noastră elită la mecansimele „mînii invizibile a pieţei” care au ras peste 4 milioane de locuri de muncă în această tranziţie nemiloasă şi care a aruncat pe drumuri milioane de muncitori şi ţărani? NU. Din contra, au proslăvit, au slujit şi au dat muniţie Puterii. Statul şi resursele lui sînt bune doar pentru predicatorii neoliberalismului şi a libertarianismului pieţii nu şi a „plebei inepte” care mai are din cînd în cînd tupeul să protesteze. Oare de ce această pretinsă elită nu nu mai că nu a sărit în sprijinul protestatarilor din ultimii ani, ci i-a atacat şi îi atacă cu un întreg aparat proagandistic denigrîndu-i? Oare nu asta este adevărata trădare a intelectualilor?
Final: un Preşedinte pe măsura intelectualităţii noastre sau invers?
Un amic îmi zice că şi-a cumpărat nu ştiu ce discurs al lui Ceauşescu de la ceva congres. E format din două viniluri: primul conţine discursul, al doilea aplauzele. Părea că epoca „Omagiilor“ a apus. Să fim serioşi: regimurile se schimbă, compromisurile nu, stăpînii se schimbă, slugile nu. Mă gîndeam să trag o concluzie, şi ea a venit din partea domnului Gabriel Liiceanu, sub forma discursului rostit la festivitatea de decorare de la Cotroceni. Să-l ascultăm pe editorul Antologiei ruşinii şi să luăm aminte: „Dumneavoastră aţi spus în cuvântul pe care ni l-aţi adresat că nu ştiţi dacă aţi fost la înălţimea exigenţelor măcar a unei părţi din intelectualitatea română. Fac parte din acei cărora li s-a lipit eticheta de «intelectual al lui Băsescu» şi aş vrea să spun cu această ocazie că aţi fost la înălţimea unei bune părţi a intelectualităţii din ţara asta. (…) Asta înseamnă tocmai că s-au recunoscut cu valorile lor în activitatea dumneavoastră … Timp de 10 ani cât aţi fost, sunteţi preşedintele României, nu aţi făcut decât să ne aşezaţi pe drumul pe care noi, cei care credem care e binele în chip matur al României, trebuia să ne aşezăm. Şi pentru asta vă mulţumim”. & „Cred că mai corect ar fi fost să se spună că dumneavoastră ați fost «președintele nostru», decât că noi am fost «intelectualii dumneavoastră». Căci în cei zece ani de mandat ați fost «președintele nostru» în măsura în care v-ați bătut pentru valorile civilizației Europei, ceea ce înseamnă ale democrației și umanismului european.” (Gabriel Liiceanu) Q.E.D.