TEMA: Bine şi Rău politic într-o democraţie a şantajului
Lumea arde economic şi financiar. România are probleme de democraţie. Ceea ce a determinat Vestul, mai ales prin voci politice sau ziaristice, să vorbească deja despre excludere, despre aspra pedepsire a elevului neascultător. Vine asta de la vreo prognoză economică deloc roz sau chiar îi doare că s-a accelerat procesul suspendării? Poate cea mai amuzantă reacţie a fost cea a Consiliului Investitorilor Străini care au avertizat că Romnia nu mai e „predictibilă” asta după ce ei scriau acum doi ani legi (Codul Muncii) şi guvernul Boc şi le asuma în Parlament fără probleme, fără dezbateri. Germania creştin-democrată jubilează că poate să mai arunce cu anatema pe o ţară din sud-est, şi deocamdată nici măcar din motive economice. Mai fac şi ei o pauză de la „leneşii” greci şi trec la barbarii nedemocraţi români. Aşteptăm cu interes primul cover în Bild. Motivul democratic a ajuns un supliment de precauţie la austeritate: cînd nu mai eşti „democratic” destul înseamnă că mai poţi să-ţi permiţi cîteva tranşe FMI, dar nu multe. Nişte rînduri notate la cald după ultima săptămînă:
N-am mai văzut de ceva timp aşa injecţie lexicală de „democraţie” cu toată paradigma semantică corespunzătoare. Se pare că e schema noastră de mini-revoltă civică. Atunci cînd ne supără ceva inventăm automat două secvenţe: revoluţia din 89 şi, la cîteva luni, o Piaţă a Universităţii reacţionară, de aşezare în termeni digerabili ai revoltei. După ce strigăm „jos”, o clasă aşezată şi „civilizată” strigă „democraţie”. După ce cei mulţi vor jos tiranul, preşedintele sau ce-o fi el, vin reprezentanţii înaltei societăţi sau aspiranţii intelectuali şi spun: acum că aţi dat jos pe cine aţi vrut e timpul să plătiţi cu noi liberalizări, cu noi „deschideri economice”. Luptăm cu un dictator şi ne trezim pe cap cu veşnica voce civilizatoare, intelighenţia şi Vestul. Am pus în scenă schema în 90, 96, 2004, 2009, 2012. O mică elită luptă furibund cu o majoritate care vrea ca proasta numai tîmpenii (în nici un caz „democraţie”). Să suprautilizăm cuvîntul atunci. Avem două democraţii.
Democraţia fetelor şi băieţilor care dau cu bolovani în poliţişti, care trag gaz lacrimogen în piept ca să se simtă puţin mai liberi, care vor să nu se vîndă tot, care se pişă inclusiv pe fandoselile şi ochii daţi peste cap în faţa FMI, şi pe recomandările vestice de „civilizare”, care vor bani, mîncare, touch-screenuri poate, stabilitate, care nu mai au răbdare, care pun întrebări simple despre justiţie socială, despre protecţie, loc de muncă, trecut şi viitor, care au încredere în destin propriu, nu în „recomandări”. Asta ar fi miza protestatarului aşa cum am văzut-o şi cum am împărtăşit-o şi eu ca manifestant în ianuarie 2012 în Piaţa Universităţii. Asta e democraţia periculoasă, nimeni n-o vrea, e copilul nimănui, capătă sens doar artistic din cînd în cînd. Protestatarul din ianuarie a zis şi stop privatizării drepturilor, nu a strigat doar exotisme şi slogane frumuşele pentru televiziuni. Aceasta e falanga din piaţă care a contat, iar ea nu a fost nici elitistă, nici exotică, nici rod al societăţii civile clasice. Această bucăţică de piaţă – printre tipi fini oengişti, monarhişti, ziarişti şi ce s-o mai fi găsit pe acolo – a fost şi cea mai puţin numeroasă şi cea mai fără viitor. A fost şi un liant iarăşi de neacceptat pentru forţele civilizatoare ale ţării între „nu ne vindem ţara” nouăzecist şi „nu ne vindem ţara” din ianuarie. Cu aşa ceva e greu să lucrezi.
Apoi, democraţia corporate, democraţiei curăţeniei, a liniştii din cartierele rezidenţiale, democraţia narcisistă care urlă că e ameninţată, democraţia rentierului – eventual libertarian – care nu se poate desprinde de un loc călduţ, democraţia tipului plătit bine care pur şi simplu nu vrea să fie deranjat, democraţia opoziţiei care nu vrea încă să lase din mînă toată puterea, democraţia noii puteri care votează şi aranjează legi pentru mai multă forţă în acaparare sau care anunţă public viitorii condamnaţi exact în stil băsescian. Democraţia funcţionarilor bine înfipţi care trebuie să se apere de stat dar care mereu luptă cot la cot pentru ţinerea sub control a păturii de jos. Democraţia ecologiştilor care sug bani de la corporaţii ca să facă trei acţiuni cu peturi şi strîns gunoaie. Democraţia cultural-tehnocrată, camuflaj pentru pusee hotărîte de conservatorism.
Două direcţii protestatare, una greu controlabilă şi greu de descris, cealaltă etic-estetic-înaltburghezo-intelectuală – amîndouă au putut sta alături oarecum surprinzător în ianuarie 2012. „Mahalaua violentă” care vine cu cerinţe dure în haine naţionaliste sau anarhiste, vrem joburi, vrem protecţie, respect, jos poliţia etc. Şi o aripă liberală, neoliberală, progresistă care vrea, pe scurt, ca-n vest. Cele două sînt într-o mare contradicţie. Iar asta deja se vede, fie şi prin faptul că mereu cîştigă mesajul public cei care vor ca-n vest. Din start anunţ că nu stau să discut autenticitatea mişcărilor aşa cum ar vrea forţele politice principale. E inutil. Şi PSD, şi PDL au tot interesul să facă tot felul de ipoteze despre cum s-a regizat mişcarea din ianuarie (dacă ar putea să regizeze, ar face-o zi de zi, dar nu pot, se mocăie cu autobuze pline de membri şi nu le iese mai nimic). A fost anti-Băsescu, pentru că Traian Băsescu a personificat voluntar şi mesaje FMI, şi mesaje UE, şi mesajele marelui capital, şi mesaje dure împotriva păturilor vulnerabilizate. Prin „jos Băsescu” a fost mai uşor de spus o chestiune pe care, în trauma de tranziţie, încă ne e mai greu s-o spunem decît oricărui micburghez central-european care are pretenţia de la statul său măcar să pună condiţii de formă marelui capital. Un sidicalist neamţ (suedez sau francez etc.) banal ar fi aici blamat clar pentru conspiraţie comunistă.
Cele două direcţii au repetat la scară mult mai mică, atît de mică încît atinge limita caricaturală, revoluţia din ’89 şi mişcările de „lămurire progresist-anticomunistă”, de fapt recuperatoare de conservatorism interbelic şi de neoliberalism vestic din Piaţa Universităţii 90. Despre caracterul reacţionar, în ciuda pretenţiilor de adevăraţi revoluţionari, al Pieţei de atunci am mai scris. Ce s-a întîmplat după ianuarie 2012 a însemnat însă o repetare parodică de-a dreptul a episodului 90.
Au cele două direcţii reprezentări politice credibile? Numai una dintre ele, numai o „democraţie” – ca să continuu cu această denominare în ton cu obsesia zilei – e reprezentată public. Este vorba despre cea de-a doua democraţie, cea care se vaietă tot timpul de propria-i vulnerabilitate şi apoi dă în cap viguros oricărei forme de contestare. Armele cu care luptă – intelectuale, mesianice, religioase, tehnocrate. Democraţia frumosului şi a ordinii (pentru a ne putea vedea liniştiţi de treburi) este suprareprezentată. A fost la putere deja de două ori şi nici măcar nu a ştiut să-şi asume o întreagă masă de alegători. Singura ei obsesie a fost fanatismul. Mai curînd conservator, o dreaptă „fără milă” care îşi pileşte asperităţile cu milostenie ortodoxă, mare iubitoare de capital şi de investitor, dar cu mare apetit pentru aranjamentul pe bani publici. Atenţie, nu am descris aici doar PDL. Ci şi de PNL şi de PSD-ul modernizat după Năstase. Toată lumea se mira în frunte cu Iliescu de unde atîta influenţă a PNL-ului în USL, dar forţa acestui partid este de fapt extrem de mare prin precizia cu care-şi ţinteşte alegătorii – foarte bine a surprins Andrei State paradoxul uselist şi penelist aici.
Cea de-a doua democraţie e esenţială în toate partidele, fiecare cu mitologia ei despre clasa de mijloc şi nucleul susţinător. Aşa ajungem poate, prin eliminare, la cîteva descrieri valabile pentru „ce e PSD-ul?” – întrebare la care încerca răspunsuri interesante Florin Poenaru cu un an în urmă. Este partidul capitalului autohton, era unul dintre răspunsuri. Într-un text nou, Poenaru vine cu lămuriri suplimentare despre lupta dintre vechii comunişti şi reformiştii nomenclaturişti („intelighenţia”) ţinuţi în frîu în anii 80. Aripa Iliescu şi aripa Roman care şi-ar sfîrşi abia azi reglările de conturi prin intermediul urmaşilor lor. Aripa aşa-zis prudentă care totuşi a patronat mari furturi şi reglări de conturi şi o aripă care a trecut la demantelarea ceva mai estetică a economiei în numele unui viitor capitalism curat. Ăsta e şi avantajul lui Traian Băsescu – propriile camarile au lucrat în numele unei „curăţenii” al cărei limbaj este mai bine înţeles de mai multe facţiuni din clasa de mijloc. Lucru care nu se poate spune despre PSD, încă extrem de confuz în a-şi defini ţinte elementare. Una e să vrei bani pur şi simplu ca pesediştii, alta e să spui ca unii intelectuali pedelişti că nu vrei bani şi să ai case de la stat, privilegii şi, într-un final, şi ceva mălai.
Poenar vede în articolul său o luptă străveche între două aripi ale FSN-ului, Ciprian Şiulea vede o luptă între un regim centrat în jurul figurii salvatorului (salvatorilor) şi un regim centrat pe un soi de dictatură a partidelor. Este PSD partidul capitaliştilor autohtoni? Să ne amintim că unul dintre discursurile victorioase ale lui Traian Băsescu în 2004 a fost şi favorizarea firmelor româneşti mai ales în zona construcţiilor. S-a ţinut de cuvânt, practic a inventat în numai cîţiva ani o nouă clasă de capitalişti români care l-au susţinut pe tot timpul mandatului. Deci PDL s-a afirmat la început propunînd şi o capitalizare românească în contra unui Năstase prea pro capital străin.
Putem vedea aceşti ultimi 10 ani, în ciuda aparenţelor conflictuale şi a suportului exemplelor istorice, ca pe o epocă Adrian Năstase continuă, neabătută. Adrian Năstase este marele ctitor al capitalismului cu faţă vestică recognoscibilă. După marile tunuri piramidale (sfîrşite glorios într-un FNI susţinut de instituţii ale statului şi de politicienii de la puterea din 96-2000), după privatizări sălbatice, Năstase a început racordarea la Vest în ritm accelerat. În epoca lui au început să intre propriu-zis mari corporaţii, în epoca lui s-au făcut privatizările strategice de tip troc – îmi dai o piaţă, o resursă, îţi dau loc în Europa. Ceea ce era haosul anilor 90 s-a materializat într-o etapă de privatizări cu un scop: Vestul şi ţintele aferente în frunte cu UE. Nimic nu trebuia să incomodeze, nici o Constituţie de care cetăţenii nu erau interesaţi, nici presa care trebuia complet aservită şi care mai avea răbufniri anti-corupţie. Năstase este cel care începe să aducă insistent suportul vestic în apărarea propriei politici. Tony Blair nu e doar un politician de tras în poză, ci devine politicianul care zîmbeşte pentru un contract sau pentru un trafic de influenţă mic. Băsescu îl bate pe Năstase cu o retorică anti-corupţie şi o promisiune a accelerării lipirii de vest. Fundamentale sînt tocmai filozofiile normalităţii şi ale făuririi unui capitalism perfect racordat. Numai că e trădat tocmai de acelaşi Vest, după criza din 2007, şi după o primă creditare în forţă a cetăţeanului activ, fie clasă de mijloc, fie ce-a mai rămas din proletariat. Calamitatea este în continuare acoperită, inclusiv de specialişti în bănci de la BNR cum e Lucian Croitoru, de îngrijorările că nu am avea un capitalism tocmai corect, că-l distorsionăm prea mult. Năstase a demarat a doua mare perioadă de prosperitate – pe credit şi pe privatizare – din ultimii 50 de ani.
Pentru unii oameni cu un ochi strict “macro” situaţia ar sta cam aşa: am avut nişte ani 60 buni cu o prelungire în 70. A urmat apoi criza petrolului, FMI şi o nesfîrşită perioadă de austeritate. Spre deosebire de alte ţări din blocul estic, în România motorul consumului era aproape oprit în ’80 şi în anii ’90 bucuria a durat foarte puţin – din austeritatea optzecistă, am trecut în precaritatea nouăzecistă. Practic am avut 30 de ani de austeritate neîntreruptă. Traian Băsescu şi guvernul Tăriceanu au fost regii creditelor şi facilitărilor de pieţe pentru jucători străini mari. Viziune săracă, bani mulţi în imobiliare şi retail, şi îndatorare privată la cote îngrijorătoare. Apoi politicile au mers lin. Inclusiv cu recuperarea şi salvarea pe ocolite a băncilor străine (care sînt de fapt româneşti, cum se încăpăţînează autorităţile să ne explice).
Am făcut toată această paranteză ca să vedem că lupta se dă între două mase clientelare fără contur politic clar şi chiar fără contur social clar – PNL-ul stă ceva mai bine la această ultimă definiţie. În cazul lui Traian Băsescu, discursul anti-corupţie continuă să fie vîrful de lance. Se bazează pe o clasă de mijloc activă care nu mai poate, nu mai vrea să susţină tot ce e mai jos. De aici şi claritatea extremă, extremistă, la care s-a ajuns. Cum scria un fanatic în zilele trecute, România se împarte între cei care cer de pomană, adică votanţii USL, şi cei care muncesc. Capitalul autohton s-a împărţit şi el în mod egal, de fapt şi-a împărţit fondurile în mod egal între cele două tabere. Practic, pe praful ăsta, cine nu e cu puterea nu face business adevărat. Partea de jos a clasei de mijloc se lipeşte mimetic de plutocraţie, vrea aceleaşi lucruri, vrea eliberare totală de social. Ce a făcut USL să cîştige ceva înapoi din această tendinţă de izolare şi de accelerare a unui spirit conservator, tea party sau cum mai vrem să-i spunem? Nimic. PNL şi-a impus linii cheie în programul de guvernare. Miniştrii liberali au venit cu un discurs privatizare reîmprospătat chiar. Pentru că mai e loc de făcut bani, pe lîngă resurse şi piaţa energiei. Legea sănătăţii de exemplu, ar deschide iarăşi o oportunitate imensă. Zona educaţiei a cam fost epuizată din punct de vedere business, dar continuă să producă venituri frumuşele.
Noua filozofie a clasei de mijloc, şi cea solidă şi cea aspiraţională, se rezumă la celebra deja reclamă Vodafone cu oamenii civilizaţi care-şi fac treaba în care e esenţială linia despărţitoare de „ceilalţi”, de cerşetorii care au nevoie de ajutor. Liiceanu a rezumat perfect noua filozofie Vodafone, în variantă intelectuală. Nu rîdeţi, e serios: „Un gând scurt care m-a electrocutat chiar în clipa asta: acum vreo lună scriam despre Shakespeare, Cervantes și Heraclit, azi scriu despre Ponta! Câtă perversitate!” Un alt prieten s-a oprit din scris la cartea despre parabolele lui Isus și acum compune articole furibunde despre felurile de trucare a realității pe care le trăim. Un altul îmi scrie: „Pe mine evenimentele ultimelor zile mă irită, mă obosesc și mă deprimă. M-au mâncat degetele să comentez plagiatul, sinuciderea și alte trișerii. Știu însă că ar fi mormântul literaturii mele. Scriu un roman care va fi un protest absolut împotriva suferinței și morții. Nu pot să-l părăsesc pentru clovneriile vieții noastre politice, despre care nu va mai ști nimeni nimic în zece ani.” După zece ani de lipire totală de putere şi de intenţiile clar distrugătoare pentru pătura de jos, intelectualii din seria ştiută Liiceanu, Pleşu şi ceilalţi semnează zilele trecute o scrisoare către cancelariile străine în care vorbesc clar „în numele opiniei publice româneşti”.
O clasă de mijloc care încă se menţine pe linia de plutire sau care are rente serioase din diverse surse de stat, europene sau private are un unic mesaj: Linişteeee. Pînă şi un dilemist din a doua generaţie repeta precum maestrul Pleşu că nu vrea decît să fie lăsat în pace de vecinii care dau muzica prea tare. Ei fac politică pentru linişte, pentru a nu mai fi date manelele la maximum. Dacă vecinul învaţă să nu mai dea boxele tare sau să nu mai arunce hîrtii pe jos, problema democraţiei e ca şi rezolvată. Dacă se strigă în stradă de foame, de disperare, nu e decît un nou bruiaj, preamărit eventual de socialişti periculoşi. Ei nu fac politică, ei au o cale mesianică, singura dreaptă. Deci dacă eu iau un amic lingău şi-l trîntesc într-un post plin de bani şi privilegii, urmez Calea. Lor li se lipesc naiv manifestanţi şi protestatari care vor să găsească mai degrabă căi de curăţire sufletească şi exhibare a moralei impecabile.
Masa imensă de neprivilegiaţi, de ne-rentieri a fost scoasă complet din calcul din ianuarie pînă acum. Au înviat nucleele fanatice conservatoare care vorbesc pînă şi din opoziţie despre ameninţarea bolşevică, comunistă. Asta în timp ce USL pune liniştit la cale un proiect al legii sănătăţii care e practic o pregătire de deschidere a unei noi pieţe bănoase de asigurare. Au rămas doar luptele între privilegiaţi, între clienţi de partid, care-şi duc cinismul pînă la urlete de ajutor către Vest sau emisiuni despre cum a încercat un fost premier să-şi însceneze sinuciderea, pînă la atac în forţă în Parlament la orice fostă pîrghie de putere rămasă. Restul cetăţenilor (pardon, „popor”; niciodată nu am auzit pomenit mai des cuvîntul „popor”), cantitate neglijabilă.
Ce s-a întmplat din ianuarie 2012? Accentul periculos social şi politic s-a mutat într-o zonă călduţ etică în care s-au regăsit mult mai mulţi oameni: fie că a fost vorba de ACTA (cum foarte bine într-un text excelent Alex Cistelecan), fie că a fost vorba de Nicuşor Dan. Încet, alunecarea spre nucleul conservator a mers spre matcă: apărarea ICR, a democraţiei (cînd regulile nu au fost încălcate flagrant, poate doar forţate) îndeplinesc rolul dorit de îngrijorări dincolo de condiţionările economice.
Avem o clasă de mijloc de lux şi o clasă de mijloc care e de fapt un ex-proletariat şi un aproape-precariat. Simplul fapt de a avea o slujbă cu acte în regulă a ajuns un soi de rentierism. (O masă compusă din lucrători în zonele negru-gri, din supraviţuitori rurali, din căpşunari care sînt în du-te-vino continuu este foarte greu de prins în statistici sau măcar într-un concept care să aducă a proletariat). Cele două zone sînt de acord într-un singur punct: trebuie să ne apărăm de dezechilibre şi de agitaţie. Unii, îmbogăţiţi de politica retrocedărilor, alţii de politica extrem clientelară, alţii îmbogăţiţi de fonduri europene şi alte combinaţii de tip nou, unii îmbogăţiţi de vreun post căldicel în zona financiară (de stat sau privată). Mai sînt cei care se tîrăsc cu ratele de azi pe mîine dar care se roagă autentic pentru bunăstarea patronului, el fiind ultimul sprijin real – aşa ceva nu e sclavie, că nu te ţine nimeni pe masă şi casă, dar se poate numi „tea party”.
Cum se poate face reactivarea şi conştientizarea jumătăţii de jos? Lecţia din „Optsprezece brumar ne spune că şi atunci cînd se petrece (dacă s-o petrece), va fi prima anihilată violent; iar dacă e o luptă susţinută dusă în ultimii 40 de ani, împotriva lor a fost dusă. E momentul să facem un ocol şi pe la PPDD, partidul-minune al lui Dan Diaconescu. Numit „populist”, considerat de unii o ameninţare, de unii o răzbunare. PPDD e un semnal real trimis de masa cetăţenească necartografiată. Semnalul seamănă extraordinar cu vînzarea votului. Practic s-a găsit emisarul care vinde voturile în numele nostru. Aşa cum vindea emisiunile de la OTV oricărui tip de client, fără discriminare. După alegerile locale, în proporţie covîrşitoare reprezentanţii PPDD s-au aşezat sub diverse umbrele partinice convenite. În fond, „răspunsul poporului” vine cu un cinism autoflagelator: oricum nu contaţi, nu ne interesaţi, vindem tot ce ţine de voi. Aşa se face de exemplu că un destoinic precum Marian Vanghelie are o influenţă majoră în PPDD-ul bucureştean – schema se repetă peste tot în ţară, semiexcluşii din diverse partide aranjîndu-şi plasă de siguranţă cu „aleşii poporului”. PPDD e o bancă de rezerve pentru meciul principal, e echivalentul popular al UNPR.
Un alt susţinător fanatic al taberei Băsescu spunea nu că se bat pomanagii cu „muncitorii”, ci că se bat cei care vor oligarhie cu cei care vor stat de drept. Cine e împotriva lui Traian Băsescu e pro-oligarhie. E adevărat că mogulii creaţi de regimul Băsescu n-au mai avut vigoarea unor Voiculescu sau Vîntu. E adevărat şi că B1 nu are audienţa Antenei 3. Dar intenţia celui de-al doilea mandat a fost clară: de clonare a unor forţe de luptă. În anii 90, Voiculescu îl copia pe pro-europeanul Sârbu. În 2000, Voiculescu a ajuns să furnizeze reţetele de succes politico-economic.
Cine se bate acum? Poţi să le spui vechea nomenclatură şi comuniştii tehnocraţi? Da. Dar nu poţi să le spui generaţiile fondatoare, 60-70 şi generaţiile crescute în frustrare 80-90? Nu poţi să le zici generaţia prosperităţii şi generaţia austerităţii? Capitaliştii autohtoni şi justiţiari? Banul cash contra credit? Eu prefer să văd o situaţie de ruptură gravă în interiorul unei pături de mijloc precarizate. Aşteptarea unei protecţii de la stat sau a unei protecţii patronale au ajuns să însemne acelaşi lucru, pentru că protecţia de la stat e reală dacă vine sub formă de privilegiu mai mare sau mai mic. Iar frica de viitor se transferă în frica de milioanele fără reprezentare. Apelul continuu la popor e şi un semn de oarecare frică de popor, situaţia diferă mult de 2007.
Ultimele evenimente de luptă pentru democraţie şi Curte Constituţională neagresată au arătat că o clasă de mijloc conştientă de sine nu poate ieşi din captivitatea normalităţii. Mişcarea anti-Băsescu s-a împărţit în mod egal: jumătate la PPDD, jumătate s-a consumat în fatasma etic-înălţătoare, anti-corupţie, anti-politică. Societatea civilă a sucombat în această ultimă schemă, reînvierea scenariului Pieţei Universităţii şi un nou puseu hippiot de „să fim toţi mai buni” şi eventual noi să lucrăm în continuare pentru propăşirea morală a poporului. Poziţia Criticatac de acum cîteva zile o fi derutat, dar din punctul meu de vedere nu are nimic de-a face cu evazionismul adevărat din spatele strigătelor pentru o democraţie frumoasă. Pregătirea pentru o perioadă în care plăcile tectonice îşi vor schimba mersul (aici sînt de acord cu Florin că se încheie o perioadă, poate nu fesenistă, ci o perioadă Năstase-Băsescu a pro-Vestului sălbatic) şi, da, pentru o perioadă în care se vînd chiar ultimele resurse şi se epuizează ultimele reverii despre un trai în comun. A treia etapă a demnatelării economiei şi drepturilor unui punct zero extraordinar din anii 90 se apropie de sfîrşit. Cum ne pregătim de şi mai puţini bani, de şi mai puţine joburi, şi mai multe datorii, şi mai puţin viitor? Cum întoarcem parte din clasa de mijloc cu ochii înapoi spre jos, nu spre plutocraţie, nu spre miraj vestic păgubos? Acestea sînt întrebările obligatorii şi pentru vocile publice de azi. Răspunsurile anticorupţie, projustiţie nu mai prostesc pe nimeni, au ajuns deturnări, ele se pot rezolva prin deschiderea marilor discuţii despre redistribuire. Sînt necesare, dar nu mai au prim-planul, n-ar trebui să-l aibă.