În luna decembrie a anului trecut pe coperta faimoasei Rolling Stone trona pe fundalul culorilor steagului italian un zâmbitor Silvio Berlusconi (Premier și Președinte al Consiliului ”dell’Italia repubblicana”), declarat starul rock al anului, râvnita distincție acordândui-se în urma minunatelor sale prestații în telenovela ”Noemi Letizia” (în rolul principal Noemi Letizia și Premierul). Dar ceea ce era mai bun abia urma să urmeze. Majoritatea intelectualior italieni care nu au făcut o criză de apoplexie cu ocazia primei telenovele, o pot face acum, odată cu ieșirea pe ”piața media” a celei de-a doua minore devenite majoră la timp și a cărei faimă a deposedat-o de numele de familie, devenind din Ruby … , Rubygate.
Trebuie să recunosc: stricta focalizare asupra lui Silvio Berlusconi mi se pare injustă, în măsura în care asistăm la un fenomen general de gigoloizare politică în Europa și nu numai (Sarkozy-Carla Bruni, reprezentantii Georgiei care petrec cu 80 de prostituate la Summit-ul NATO, inepta mediatizare a căsătoriei prințului William sau autohtona Elena). Mai nou, politicienii se prezintă și se vând asemeni mașinilor cu mulți cai putere, dotate cu cele mai sofisticate sisteme de securitate și de confort, dar care par să nu facă doi bani fără o pereche de silicoane lângă. Presupun că e vorba de punerea în practică a vorbei de duh a tuturor feministelor de pe sticlă (sticla aia care îngrașă 5 kilograme) care se alină și se alintă între ele cu credința că ”în spatele fiecărui bărbat puternic stă o femeie puternică”… sau așa ceva.
Recunoscându-mi umilul rol de ființă exclusă din ”domeniul rațiunii” de atâtea sute de ani și cu argumente atât de virile, mă întreb, fără nicio intenție de a deveni avocatul diavolului: trebuie să mă bucur că pe lângă bărbat există o femeie sau să plâng pentru că este pe lângă, în spate și stă? Am remarcat și cu alte ocazii că miza feminismelor a constat în a transforma (a ridica?) femeia de la rangul de a fi subiect de observație sau de discuție (precum vremea și fotbalul) la rangul de a fi un subiect. Asta se întâmpla cam târziu, tocmai în momentul în care bărbații se săturau de el, îl deconstruiau și îl scoteau din modă. Totuși de-a lungul istoriei au avut abilitatea să construiască cel puțin un sistem care să funcționeze și în absența subiectului ca urmaș al blajinei persoane creștine. Când atributele metafizice ale subiectului s-au evaporat, sau după cum ar spune Nietzsche, când unii au descoperit maimuțăreala din spatele genealogiei moralei, subiectul s-a transformat în capul de locuitor identificabil prin proprietățile lui. Era un moment propice pentru ca sexul slab să își revendice și el dreptul de proprietate, inclusiv asupra propriului trup. De unde confuzii nenumărate: feministe sunt și playmaturile și filosoafele serioase, și carieristele și casnicele… iar ”emanciparea” dacă e să o luăm după numărul aspirantelor la o poziție ”pe sticlă” nu e decât numele unei strategii comerciale (raţionale?/masculine?) de a înlocui aservirea femeii, cu cea a aşa-zisei feminităţi. De fapt, multe femei sunt aservite tocmai prin (de)servirea lor cu supradoze fatale de ”feminitate”.
Aporiile în care se zbat feminismele par de nedepășit, în măsura în care femeia trebuie ”extrasă” dintr-un sistem gata consturit (evident, masculin). Dacă femeia e „natura”, cum să ajungi la ea? Printr-o „reducţie fenomenologică”, care vizează stadiul preobiectiv al fiinţei? A răspunde la întrebarea aceasta nu poate duce decât (din nou) fie la excluderi, fie la ”eternul feminin” și la ”porumbițe care-și cântă amorul” (pe limba lor).
O soluție à la Levinas care să-l facă pe individ să se consume într-o eternă grijă pentru celălalt nu pare să funcționeze (prea mult photoshop strică la chip). Dacă femeia e la fel de „culturală” ca bărbatul, cum să o defineşti fără a cădea într-o întrebare metafizică (adică masculină), de genul: „Ce e femeia?”. Că discursul feminist e blocat în aceste aporii demonstrază practic manifestațiile care au avut loc pe data de 13 decembire în mai toată Italia. Sub sloganul ”Dacă nu acum, când?” femeile italiene de toate coloraturile (de la prostituate la măicuțe) s-au adunat în piețe pentru a scanda, desigur, împotriva Premierului (ceea ce are o logică), dar, mai ales pentru a-și apăra demnintatea… fiecare pe a ei. Prostituatele își apărau demnitatea de sex-workers, iar celelalte își apărau… demnitatea. De unde și diviziunea dintre ele deplânsă de feministele care văd în ea o ocolire a realelor probleme: Berlusconi pe de o parte și a faptului că aşa-zisele activităţi strict feminine rămân cantonate în formula care asociază plata cu degradarea (nu e vorba desigur, numai de sex-workers, ci și de activități precum îngrijirea bătrânilor și copiilor cu greu scoasă din cadrul obligațiilor ”naturale” ale femeilor pentru a fi integrate într-o fomră de muncă plătită).
Desigur, în părțile ”bogate” ale Italiei muncile înjositoare sunt prestate exclusiv de ”extracomunitari” (în zonele sărace precum Sicilia, supranumită și Somalia Italiei, femeile au rămas exact unde erau acum 400 sau 500 de ani și în plus, multora dintre ele, intens spălate pe creier de Biserică, li se pare normal să fie așa), majoritari de naționaliatate română. Statutul lor legal e quasi-inexistent. Incompetența statului român de a face față presei italiene, care ca orice presă trăiește din distorisuni monstruoase, nu a făcut decât să ofere Italiei și altor țări forță de muncă la negru, pe an ce trece mai ”ieftină”. În spatele discursurilor fasciste italiene stau sute de mii de ”infirmiere” și muncitori români care, în urma scandalurilor mediatice, lucrează aproape la jumătate de preț față de cum o făceau acum 3-4 ani. Și când spun ”discursuri fasciste” nu urmăresc efecte de retorică. Conform unui articol din The Guardian (cu date preluate din Corriere della Sera) scandalurile sexuale ale lui ”Il Cavaliere”, în loc să diminueze popularitatea partidului său a făcut-o să crescă în ultimul an de la 27,6% la 30,2%. Alternativa pe care ar avea-o italienii în absența lui Berlusconi e sumbră: coaliția fascistă a lui Gianfranco Fini sau o minoritate de centru-stânga cu renume pentru incapacitatea de a se coaliza într-o veritabilă opoziție condusă de Pier Luigi Bersani.
Dar de unde capacitatea misterioasă a lui Berlusconi de a rezista ”gravitației politice”? Pentru cine a văzut Videocracy răspunsul e clar. Berlusconi schimbă radical conceptul de lider politic clasic, care are măcar ”bunul-simț” de a se prezenta ipocrit în fața maselor, prezentând doar ”fața strălucitoare” și familist-creștină a afacerii. Berlusconi e visul multor italieni în a căror vene curge de zeci de ani o televiziune Berlusconi și o presă Berlusconi care combină cu succes calitățile de ”larin lover” cu cele ale visului american (mașini mari, vile mari, conturi mari, sâni mari). Previziunile lui Pasolini care vedea în televiziune, în papalitate și în fascism cele mai mari pericole s-au adeverit. Il Cavaliere a înțeles lecția istoriei secolului trecut: a înțeles că a conduce masele înseamnă a le crea, extrăgând maximul de înțelepciune din vorba lui Mussolini după care a conduce poporul italian nu e dificil, ci inutil.
Și pe bună dreptate, un popor s-ar putea realmente revolta, pe când o masă de telespectatori e mult mai amuzantă. Așa că prima emisiune Tv marca Berlusconi (un soi de poker pe dezbrăcate care a stârnit nu furia moraliștilor, ci a patronilor de fabrici care se plângeau de muncitorul care venea la fabrică deja vlăguit după ce așteptase toată noaptea să vadă ce se ascunde sub desuurile nevestelor altora) nu e doar începutul unei cariere media, ci începutul carierei sale politice. Dacă n-am ști mai bine aproape că am putea vedea în liderul italian cel mai mare ”exeget” a teoriilor despre putere ale lui Foucault. Berlusconi are un talent natural în a identifica exact pe unde se diseminează puterea și cum poate ea acționa la nivele aparent banale.
După ce am văzut Videocracy (sau despre ascensiunea politică a unui din ce în ce mai puțin mascat star porno) am început să-mi pun serioase întrebări cu privire la viitorul politic al lui Dan Diaconescu. Rating-urile uluitoare ale OTV-ului mă fac să mă întreb dacă poporul (?), masa de români poate rezista tentației de a transforma în lider un Ales care se prezintă în fața nației nu numai cu nenumărate Elodii, ci și cu ”rețete cu usturoi pentru a supravițui Apocalipsei”.
Revenind însă la il Cavaliere și la feministele lui (în măsura în care El le poate iubi pe toate, indiferent de gradul de demnitate de care dispun) putem observa că a luat-o înaintea altor politicieni, prefigurând și introducând noi trăsături în însăși ideea de lider, în măsura în care, în mod paradoxal, folosindu-se abil de puterea descentrată a reușit o ”recentralizare a ei”. În Italia se vobește pe bună-dreptate de existența unui ”regim”. Foucault avea naivitatea de a crede că există trei planuri care ar putea ”deconecta creștera capacității (tehnice) de o intensificare a relațiilor de putere”. El vedea posibilitatea unui soi de ”iluminare”, ”ieșire” (desigur, făra valențe metafizice) în faptul că ”dominația asupra lucrurilor trece prin raportul cu ceilalți, iar acesta, la rândul lui, implică, de fiecare dată, relații cu sine însuși, și invers”. Să fi văzut Focuault în ”relația cu sine însuși” o posibilitate de a salva o fărâmă de lumină din eșecul Luminilor?
Trebuie să recunoaștem, că cel puțin din punct de vedere logic, dacă ar fi să reîncepem de undeva (aserviți cum suntem de rămășițele grecești și creștine), ”relația cu sine” pare să fie în continuare punctul de pornire. Un personaj precum Belrusconi vine însă să ne arate fără prea multă teorie că ”relația cu sine” dacă e îndejuns de mult mediată (a se lua în considerare toate valențele acestui cuvânt) poate topi într-o indistincție de nedescris cele trei tipuri de raporturi care ar trebui să se regleze oarecum homeostatic între ele. În societatea de telespectatori Big Brother pe care liderul politic a creat-o e practic imposibil să distingi relația cu sine de relația cu ceilalți sau cu lucrurile. Pe deasupra indistincției între medieri și cei care mediază, liderii politici mai au la îndemână o alta extrem de folositoare (despre care am vorbit deja în alt articol, Tribuna, nr. 202), cea dintre bani și non-bani. Feminismele sunt anacronice în măsura în care se mai revendică de la un limbaj ce mizează pe opoziția subiect-obiect. Indistincțiile de care vorbeam, depășesc lumea pasională a violenței dintre cele două. Un Walter Benjamin mult mai interesant în teoria despre alegorie decât în cea despre reproducerea mecanică observă tocmai dispariția celebrei opoziții în procesul de fetișizare și alegorizare a mărfii. Piața media, piața financiară sau piețele mai clasice de unde ne mai cumpărăm roșii, supun obiectul unei ”experiențe alegorice. E extrapolat din contextul vieții, dezmembrat și în același timp conservat”. Alegoria are multe de a face cu o ”măcelărie”.
Stabilirea prețului e un proces ”enigmatic”, ”mistic” (demult dezlipită de costurile de producție sau plata forței de muncă) ce transformă marfa ca valoare în ceva universal, fiind în același timp și un lucru cât se poate de ”real”. Prin urmare problema feministelor a devenit identică cu cea a oricărui individ al societății ”alegorizate”. Înainte de a stabili doza exactă de ”demnitate” a tipurilor de muncă, ar trebui să stabilească și momentele exacte în care ei&ele nu sunt ”în relația cu sine”, cu ”alții” și cu ”lucrurile” doar bucată de carne fetișizată în abatorul global (perioada de somn se exclude). Până atunci, oricât s-ar revolta, ei&ele aparțin de drept și de fapt… și poate… chiar ”pe bună dreptate” Cavalerului.
Credit foto slide: Vlad Petri, 2011.