A apărut pe Hotnews o foarte interesantă relatare a întrevederii dintre preşedinte şi tinerii studioşi dornici să-i devină consilieri (din 16 ianuarie) aparţinînd lui Răzvan Orăşanu. Presa a redat la acel moment evenimentul destul de sumar, în timp ce aici avem o relatare foarte amplă, cu surse serioase din interior.
Ar fi mai multe lucruri de discutat despre cele spuse acolo, însă eu m-aş concentra pe un singur lucru: convingerea maniacală a preşedintelui, aşa cum transpare ea din conţinutul discursului său, că tot ce face este perfect şi că doar eterna “proastă comunicare” şi circumstanţele externe pot fi de vină pentru proteste, auto-adulaţia pentru curajul lui eroic de a împinge austeriatea la cote nemaivăzute şi hotărîrea de a continua neabătut pe aceeaşi linie.
Dat fiind că acea întîlnire venea după 4 zile de proteste, este foarte posibil ca aceste convingeri să nu fi suferit nici o modificare şi să nu sufere nici pe viitor vreo modificare. Astfel, tăcerea preşedintelui ar putea fi interpretată nu ca rezervă şi pas înapoi, ci ca simplă aşteptare ca aceste eveneimnte neesenţiale şi lipsite de consecinţe să treacă de la sine.
Acum, despre convingerile preşedintelui ar fi de spus unele lucruri (le-am mai spus de cîteva ori, le repet pe scurt):
1. Ele sînt caricaturale, cum e şi normal la un om profund aideologic cum e preşedintele. În principiu, ideologia preşedintelui se rezumă la modernizare=privatizare şi în general politică de mînă forte, cu ignorarea societăţii largi.
2. Ele evoluează în contextul unei izolări maxime de orice formă de verificare sau control. Sigur, Băsescu nu ar fi primul lider hipnozat de propira ideologie, fie aceasta mai coerentă sau mai caricaturală, dar alţii mai au consilieri, analize şi alte input-uri. Băsescu, în mod evident, cum traspare şi din întrevederea de care vorbim, nu are absolut nimic. În jurul lui e un mare pustiu, după care apar timid cîteva capete de consilieri supuşi şi miniştri linguşitori.
3. Forma pe care au luat-o aceste convingeri chiar este pur maniacală: dacă nu ar fi, nu trebuie să fii un mare lider ca să îţi dai seama că banii pe care îi jupoi de la săraci ar putea fi luaţi fără probleme chiar din zona statului maximal pe care îl urăşti atît de mult, de exemplu de la salariile instituţiilor de ordine care ajung la 40% din fondul public de salarii sau de la nenumărate bugete, programe sau alte alocări de fonduri aberante ale guvernului pe care chiar tu îl controlezi atît de bine.
Concluzia care cred că ne interesează cel mai mult în acest moment este că preşedintele este hotărît să meargă neabătut mai departe. S-a convins singur nu doar de justeţea absolută a proiectului său, dar şi că deţine o putere maximă, pe care însă în realitate o deţine doar pe jumătate.
Retragerea proiectului legii sănătăţii sau, la nivel de guvern, demiterea de azi a lui Baconschi sînt semne clare ale unei mari slăbiciiuni, iar puterea actuală şi partidul de guvernămînt suferă o fragmentare evidentă. Însă aceste cedări clare evoluează într-un plan paralel cu fanatismul convingerilor despre care vorbeam. De aceea, cred că în perioada următoare marele pericol este îndepărtarea tot mai mare a acestor două planuri şi modul în care ele, inevitabil, vor trebui aduse cîndva împreună.
Protestele de acum au izbucnit cu o anumită violenţă tocmai pentru că ele au fost îndelung suprimate, inclusiv din cauză că societatea a supraestimat şi ea puterea cu care se confruntă. În mod normal, izbucnirea lor trebuia să fie un prilej de reunire a celor două planuri. În condiţiile în care preşedintele merge neabătut mai departe, premisele pentru violenţă cresc în loc să scadă.