Cristian Tudor Popescu in Gandul
Dl Băsescu s-a simţit umilit deoarece a fost jignit “de dimineaţă şi până seara”. Să zicem că d-sa n-ar fi un ţopârlan, ci un gentleman, sensibil şi delicat, şi că îl înţelegem. Dar trebuie să observăm că a fost jignit, nu împuşcat. Formulez această propoziţie pe baza afirmaţiei ambasadorului SUA la Bucureşti, Mark Gitenstein, care spunea că România nu e Siria şi că demonstranţii din Piaţa Universităţii nu sunt împuşcaţi de lunetişti de pe blocuri – corect, dar tot spre deosebire de alte ţări, nici în preşedinte nu se trage decât cu vorbe.
In schimb, când dl Băsescu a găsit de cuviinţă să-i jignească d-sa pe cetăţenii României, consecinţele au fost faptice, efective, nu doar în vorbe.
Anunţând tăierea salariilor şi pensiilor în primăvara lui 2010 cu un cinism egalat doar de aroganţă – “vă convine, bine, nu vă convine, să fiţi sănătoşi, că tot cum zic eu se face” – T. Băsescu îi umilea pe oameni în modul cel mai palpabil şi dureros.
Trimiţându-i în batjocură peste graniţă pe medicii români cărora nu le convine salariul, cam cât de mult umilea d-sa această categorie profesională?
Insultând şi calomniind istoria României prin cuvintele “slugă la ruşi” adresate regelui Mihai I, dl Băsescu n-a ezitat să umilească pe orice român de bun simţ.
Hotărând că se comasează alegerile, în modul cel mai arbitrar şi antidemocratic cu putinţă, şi prezentând asta ca pe o facere de bine, cum altfel decât drept nişte debili mintal i-a luat T. Băsescu pe români?
Sunt unul dintre cei care se simt umiliţi, mi-e “ruşine de ruşinea lui”, pentru statutul de “neam prost” al Europei pe care l-a obţinut preşedintele Băsescu la Bruxelles.
Năpustindu-se asupra doctorului Arafat, în cunoscutul său stil de cartier, T. Băsescu nu doar i-a umilit pe cetăţeni, le-a şi pus în pericol sănătatea, pe care le-o apără atât cât poate acest profesionist onest.
Nu continui lunga listă a insultelor şi jignirilor proferate de T. Băsescu la adresa persoanelor, categoriilor sociale, profesionale, etnice, copiilor, bătrânilor, bolnavilor – cred că cititorii nu le-au uitat.
Până în această iarnă, oamenii de pe stradă n-au răspuns atacurilor murdare ale lui T. Băsescu.
Preşedintele s-a porcăit doar cu politicienii şi cu jurnaliştii care nu-l suportă în aceeaşi măsură în care el nu-i suportă pe ei. “Strategia capului în gură”, ar trebui intitulată gândirea d-lui preşedinte în materie de comunicare.
Şi acum, d-sa vine ca o ciută neprihănită şi îşi plânge sufletul rănit de umilinţe. Chiar şi dacă nu te bufneşte hăhăitul, tot trebuie să constaţi că, din nou, T. Băsescu nu ştie că e preşedinte.
“Există o limită” spune d-sa, cu privire la capacitatea de a înghiţi ofense. Greşit. Când eşti şeful statului, ales de popor, nu există nicio limită, suporţi orice, întrucât, în orice situaţie, interesul naţional e mai presus decât onoarea personală.
Sau, limita e demisia. Dar dl Băsescu doreşte doar să se victimizeze, nu să şi demisioneze, nepierzând prilejul să-l mai jignească o dată pe regele Mihai – “un preşedinte nu abdică”.
Să înţelegem din asta că preşedintele Băsescu are nevoie de o ţeavă de pistol în faţa ochilor şi de nişte puşti pe la fereşti?