Proiectul de lege a sănătăţii este rezultatul unui proces viciat de formulare a politicii publice, susţine Alina Mungiu-Pippidi, profesor de politici publice la Hertie School of Governance şi presedinte SAR. Legea ocoleşte problemele pe care se presupune că trebuie să le rezolve, are consecinţe nedorite care crează alte probleme, a fost nedemocratic şi neprofesional concepută. Privatizarea despre care se discută nu are nici o şansă să crească eficienţa actului de sănătate câtă vreme tot statul ar controla mecanismul preţurilor şi ar decide cine e eficient, ceea ce reprezintă şi azi sursa principală a corupţiei la noi. Riscurile create pentru sistem prin acest proiect sunt, ca atare, mai mari decât beneficiile potenţiale.
Ca profesor de politici publice şi fondator al unei instituţii care a încercat să contribuie la raţionalizarea politicilor noastre am datoria să explic ce e în neregulă cu toată povestea asta cu legea sănătăţii, de ce abordarea e greşită şi cum s-a ajuns la radicalizarea situaţiei. Nu o să mă mai refer la ce a spus şeful statului în celebra sa intervenţie televizată din 9 ianuarie, pentru că a spus cu autoritate lucruri factual eronate. Cel mai eronat e că ne despart doar câteva luni de europenizarea serviciilor de asigurări de sănătate, când posesorul unei asigurări româneşti se va putea prezenta, de exemplu, la un spital german cu asigurarea de acasă şi va fi operat pe gratis. Cu alte cuvinte, dacă reformăm sistemul, de la toamnă la Viena nu vor mai fi trataţi doar Teo şi şeful statului, ci orice cetăţean. Nu e adevărat, nu ne despart luni, nici măcar ani, ci nu se ştie dacă se va realiza vreodată.
Să ne întoarcem la problema din sănătate pe care vrea să o rezolve legea asta. Prima e subfinanţarea sistemului, prima şi cea mai importantă, dată fiind starea de dezvoltare precară a României (48% nu au toaletă cu apă curentă, mortalitatea prin TBC sau avorturi septice e la nivel african). Subfinanţarea are mai multe cauze, existenţa a prea puţini contribuabili este cea mai importantă, prostul management fiind o cauză cu totul secundară. Corupţia nu e o cauză a problemelor din sănătate, cu excepţia zonei medicamentelor (unde este), ci un simptom al subfinanţării. Cu alte cuvinte, ca să aflăm cât ne costă, de fapt, sănătatea, noi trebuie să adunăm cât cheltuie statul direct (contribuţiile), cât plăteşte cetăţeanul din buzunar la farmacie sau în sistemul privat de sănătate, dezvoltat natural ca o alternativă de succes, şi cât plăteşte cetăţeanul informal, în sistemul de stat, ca să îşi cumpere perfuzii, baterii şi ce mai e nevoie, plus să plătească medicul sau infirmiera, care sunt în majoritate sub salariul mediu, de fapt sunt deliberat lăsaţi să fie plătiţi direct de cetăţean, statul făcînd astfel economii permanente. Ca o consecinţă dramatică a subfinanţării avem pierderi de personal calificat, dată fiind europenizarea pieţei de muncă, reală, nu ca europenizarea asigurărilor, cu alte cuvinte cadrele noastre pleacă în ţări unde vor avea venituri de 5-20 de ori mai mari (şi transparente).
Ce e de făcut? Că reglementarea e doar unul din instrumentele statului. Există companii de stat care au datorii enorme (nu îşi plătesc asigurările de sănătate pentru angajaţi, şi, orice sistem am avea, tot nu o să le plătească). Oare nu puteam începe prin a rezolva administrativ o colectare mai bună? Există instrumente economice mult mai subtile, tot statul le-a implementat greşit in ultimii ani, ducînd direct la catastrofe autoprovocate (intermediari cau iau medicamente ieftin şi le vînd afară scump, de exemplu). Există modele în ţări ca Brazilia, care au recurs la un sistem semivoluntar cu un enorm succes, le-a luat cineva în considerare? Nu ştim. Şi aici ajungem la problema numărul 1, procesul viciat de formulare al politicii publice.
Să zicem că trebuia neapărat dată o lege, că reglementarea e soluţia problemei… Soluţia trebuia să satisfacă trei condiţii:
1. să introducă elementele indispensabile rezolvării problemei subfinanţării, putând demonstra că în mare măsură problema va fi eliminată; în aceeaşi măsură să rezolve şi alte probleme derivate, de exemplu plăţile informale, măcar parţial, sau calitatea serviciilor.
2. să nu aibă consecinţe nedorite, adică, încercînd să rezolve o problemă, să nu creeze altele;
3. să fie, la acelaşi nivel de rezolvare a problemei de fond (subfinanţarea, tradusă în servicii proaste) mai puţin costisitoare (incluzînd aici orice tip de costuri) decît alte variante de rezolvare, inclusiv opţiunea zero, adică absenţa oricărei legi noi şi strădania îmbunătăţirii administrative.
În plus, procesul de formulare legislativă trebuia să fie pe canalele transparente, create în acest scop, adică legea trebuie concepută după consultarea tuturor celor avizaţi (nu înainte) de compartimentul de politici publice din minister, în care s-au băgat fonduri europene ca să înveţe analiză cost-eficienţă, ei trebuiau să prezinte variantele de soluţii ministrului, care să aleagă, nu din 3 legi, ci din 3 soluţii, şi după aceea să vedem ce legi trebuie schimbate pentru implementare. Nu a fost evident aşa, ci ca în Africa, nişte consultanţi superficiali au spus: Nu vă ajung banii de stat pentru sănătate, folosiţi un sistem de finanţare mixt, ca în Olanda, ignorînd că deja sume considerabile private merg în sănătate, că problema noastră e diferită de cea pe care au avut-o olandezii cînd au reformat sistemul lor (ei aveau contribuţii prea mici care nu mai corespundeau unor costuri în creştere, nouă pur şi simplu ne lipsesc milioane de contribuţii, ruralul şi întreprinderile nedisciplinate în primul rînd).
Coroborat cu plângerile FMI că sectorul public e prea mare, se pune mâna pe bisturiu de către o gaşcă politică din afara nu doar a ministerului, ci şi a practicii medicale şi a politicii publice, care profită de sentimentul omniscienţei la Băsescu ca să îi spună că au ei o soluţie de dreapta şi să îi susţină contra tuturor. Cum rezolvă soluţia lor problema principală, cea a numărului insuficient de contribuabili? O ocoleşte; pentru că la fel cu sistemul de pensii, tot aceiaşi contribuabili vor ajunge să subscrie la mai multe sisteme, nu cei care lipsesc. Dar problema a doua, plăţile informale? Nici vorbă, pentru că sistemul de stat, cel cu acces pentru săraci, va rămâne subfinanţat, va fi chiar mai drastic subfinanţat, deci aici vor rămîne cele mai prost plătite cadre care vor trebui cumva subvenţionate direct de populaţie (bani sau cadouri în natură). Dar problema a treia, calitatea serviciilor, nu ar trebui ea să crească prin faptul că se creează competiţie între public şi privat? Nu: acest concept de new public management (NPM) a fost între timp dovedit ca greşit, competiţia nu funcţionează acolo unde nu există un mecanism de piaţă care ar stabili preţul, şi nu funcţionează în general în ţări vulnerabile la corupţie. Dacă am plăti direct, din buzunar, pentru ambulanţe, probabil că în timp s-ar dezvolta un serviciu de calitate mai bună la un preţ corect (pe care însă destui nu l-ar putea plăti, deşi economic ar fi preţul just). Dacă însă nu plătim direct, ci aceste servicii concurează toate la un anumit fond de stat, statul va stabili de fapt preţul şi ce firmă e mai eficientă, în mod arbitrar şi preferenţial, cum îi e felul, se va întîmpla ca atunci când noi am externalizat, în entuziasmul NPM, publicitatea televiziunii, creând o rentă pe care după aceea au avut-o doar firme de înalţi oameni politici. Că eu nu vorbesc doar din teorie, am prins vremea când astea erau la modă şi le-am şi aplicat, între timp ele nu mai sînt la modă decât la vreo câţiva consultanţi rataţi. Ca atare, acuzele că legea poate crea băieţi deştepţi în sănătate sunt cu totul întemeiate.
Mai departe: are legea consecinţe nedorite? Sigur, facem praf sistemul de urgenţă, despre care chiar FMI şi Banca Mondială au spus că e cel mai bun din regiune şi să-l lăsăm în pace. Ca urmare, unii se opun, chiar cei mai buni oameni din sistem, chiar medicii PDL, şi nu ne mai rămîne decît să desăvăşim ceea ce a început stupid şi nedemocratic prin ceea ce e o culme a stupizeniei şi lipsei de democraţie: asumarea răspunderii. Simbolic, înlocuim şi pe Arafat cu Ciohodaru (după vizita la Cotroceni, e pe faţă), ca şi cei care nu citesc să priceapă despre ce e vorba.
Periculoasă guvernare. Şi să nu îmi spună nimeni că alternativa e mai rea, pentru că pe unele domenii deja nu există riscuri mai mari decât cele induse de procesul de reformă. Iar scuza că „Hai, dom’le, că era mai bine dacă nu făceau nimic?” nu ţine. Da, era mai bine. Că nu e adevărat că în România nu există bună guvernare fără reforme radicale şi alte aiureli. Cum am spus şi la legea educaţiei, unele universităţi erau bine guvernate şi aşa au rămas, altele erau prost guvernate şi tot aşa sunt şi azi – pe legea nouă. Instrumente există, totdeauna imperfecte, oamenii contează şi statul asta trebuie să facă, să promoveze pe cei capabili, ca Arafat, nu să îi dea afară. La Iaşi am văzut în decembrie o universitate care tocmai îşi deschidea un muzeu de clasă occidentală, totul din fonduri proprii şi muncă voluntară (Univ. Al .I. Cuza), unele clinici din România au coadă de turişti medicali occidentali care vin să se trateze aici de bune ce sunt. În loc să îi promovăm pe cei care fac asemenea lucruri şi să facem ce putem ca să generalizăm experienţa lor, noi ne ţinem de reforme caragialeşti. Dacă nu mai rău.