De câteva zile, pe diferite canale a circulat mai degrabă neluată în seamă “oferta” de colaborare pe care Ciprian Ciucu i-ar fi făcut-o lui Nicușor Dan. Mai mulți comentatori au observat deja ironia situației în care un candidat fără nume, fără partid și fără vreo șansă face oferte unuia relativ mai bine cotat, dar de asemenea fără vreo șansă la scrutinul următor. Dar trecerea de la ironie la absurd s-a realizat abia după ce oferta trimisă dinspre Ciucu nu a primit un răspuns de la Nicușor Dan, iar Ciucu și-a explicat demersul. Abia această explicație marchează o nouă etapă în discursul politic local.
Alexei Yurchak și Dominic Boyer au scris în 2010 un text de referință, intitulat American stiob. Stiob-ul era o practică retorică foarte complexă folosită de intelectuali și dizidenți din URSS pentru a se opune discursului oficial. Dar în locul unei critici directe a acestuia, stiob-ul presupune o identificare parodică, sau reluarea discursului oficial în contexte în care acesta apare ca fiind parodic. Supraidentificarea cu acesta (despre care a scris Slavoj Zizek în alt context) poate fi de asemenea o formă de stiob. Ceea ce este propriu stiob-ului este exact ambiguitatea: nu știi imediat dacă discursul rostit e pe bune (venit din partea puterii, a unei autorități), sau este ironic, subversiv. Yurchak și Boyer identifică trăsături ale stiob-ului în cultura Americană recentă, în show-urile lui Olivier, Colbert, Yes Men sau în publicația The Onion. Aceștia imită (mimic) discursul oficial, parodiindu-l prin exagerare sau ducere la absurd.
Ei bine, tipul acesta de umor, stiob-ul, era posibil doar în late-socialism și late-liberalism, deoarece exista totuși o ruptură între discursul oficial și critica sa, un spațiu în care se putea insera parodia. Populismul, politica zilelor noastre, nu mai permite această distanță. Discursul populist nu poate fi parodiat tocmai pentru că este în sine o parodie, își cuprinde din capul lui propria parodiere. Încercările de ironizare a lui Donald Trump sau a lui Sarah Palin făcute de comicii americani sunt un eșec: comicii nu mai au posibilitatea să ducă la absurd personajele ironizate, acestea fiind deja în practica lor ceva absurd. Nici un comic nu poate fi mai amuzant decât sunt în realitate populiștii, nici un comic nu poate emite absurditățile emise în viața reală de aceștia.
Ciprian Ciucu intră în această categorie a ceea ce s-ar putea numi post-stiob. Practic intervenția sa în legătură cu oferta făcută lui Nicușor Dan reprezintă în același timp parodia propriei sale candidaturi. Ceea ce pare a fi un articol dintr-un ziar umoristic făcut pe modelul The Onion, este ceea Ciucu spune despre sine cu toată seriozitatea. Omul nu mai poate fi parodiat pentru că își conține propria parodiere în chiar ceea ce spune și face. Ciucu devine astfel primul personaj local neparodiabil deoarece la el discursul oficial și parodia sa sunt același lucru. Nu e puțin lucru pentru un no name.