Unul dintre argumentele de bază ale stângiștilor britanici care, deși critici față de UE, s-au opus Brexitului a fost că acesta ar da cale liberă spre putere dreptei reacționare din Partidul Conservator și poate chiar celor din UKIP. Până acum, temerile astea au fost infirmate într-un timp uimitor de scurt. Mai mult, crizele post-referendum prin care trec acum atât conservatorii, cât și laburiștii prezintă oportunități favorabile pentru stânga britanică.
Boris Johnson și Michael Gove, liderii conservatori ai taberei Leave, proveniți din aripa dreaptă a partidului, erau dați ca beneficiari siguri ai unui eventual Brexit. Actualul premier Cameron și-ar fi dat demisia, iar Johnson i-ar fi luat locul, cu Gove probabil ca ministru al finanțelor. Autorul celor mai severe măsuri de austeritate din UK în ultimele decenii ar fi lăsat locul unor neoliberali și mai duri. Mai mult, UKIP și liderul său Nigel Farage ar fi explodat în sondaje, cu șanse mari de-a li se alătura la putere conservatorilor în caz de alegeri anticipate. Pe scurt, Brexitul ar fi însemnat o alunecare și mai mare spre dreapta a politicii britanice. Asta era narațiunea prevalentă în rândurile stângii britanice (și nu numai) până de curând.
Stânga socialistă anti-UE a argumentat că votul pentru Brexit nu echivalează automat cu un vot pentru Johnson & Gove, la fel cum nu echivalează nici cu discursul xenofob al UKIP, și că va fi, într-o bună măsură, un vot împotriva status quo-ului britanic și european deopotrivă. Desigur că dreapta reacționară și ultra-reacționară au dominat campania pro-Brexit și desigur că mulți au votat pro-Brexit în virtutea argumentelor acestei campanii. Însă un sondaj post-referendum a arătat că 77% dintre cei care au votat pentru ieșirea din UE sunt în favoarea rămânerii și a protejării drepturilor imigranților europeni în UK. Așadar, a reduce 52% din electorat – printre care și o treime din electoratul laburist – la o narațiune naționalistă și xenofobă înseamnă a ignora tendințele contradictorii – unele mai bine cristalizate decât altele – care caracterizează orice fenomen politic de amploarea Brexitului.
Numai o abordare dialectică poate da corect seama de transformările politice la care asistăm, iar cele trei săptămâni scurse până acum de la referendum par să confirme o astfel de abordare în defavoarea analizelor reducționist-prăpăstioase. Cameron și-a dat, într-adevăr, demisia, însă ce a urmat a depășit și cele mai optimiste așteptări: marele favorit, Johnson, s-a retras șocant de repede din cursa pentru șefia conservatorilor, la numai câteva ore după ce principalul său aliat, Gove, i-a retras sprijinul și și-a anunțat propria candidatură. Johnson nu e doar un bufon fără sprijin popular real, dar – în ochii aripii ultra-conservatoare a partidului – ar fi fost înclinat să facă prea multe concesii europenilor în negocierile care vor urma pentru ieșirea propriu-zisă a Marii Britanii din UE (numirea lui recentă ca ministru de externe e mai degrabă un premiu de consolare). Apoi, Gove însuși a ieșit din joc după ce votul parlamentarilor conservatori de săptămâna trecută le-a păstrat în cursă doar pe Theresa May (în tabăra pro-UE înainte de referendum) și Angela Leadsom (în tabăra pro-Brexit de la bun început). După cum știți deja, Leadsom s-a retras luni din cursă, iar May a devenit noua lideră a Partidului Conservator și, implicit, noua prim-ministră a Marii Britanii.
Față de cei dați ca favoriți înainte de referendum, May e o moderată: o auto-intitulată „conservatoare liberală”, adeptă a doctrinei one nation conservatism, conform căreia – în contrast cu individualismul thatcherist – națiunea/comunitatea e un tot unitar și organic, care nu poate funcționa cum trebuie dacă unele dintre elementele care o compun (i.e. păturile sociale de jos) o duc prost. Numai că May a ținut luni un discurs care trece dincolo de paternalismul conservator clasic, într-o zonă clar de stânga, la care pesediștii noștri nici nu visează:
“If you’re from an ordinary, working-class family, life is just much harder than many people in politics realise. You have a job, but you don’t always have job security. You have your own home, but you worry about mortgage rates going up. You can just about manage, but you worry about the cost of living and the quality of the local school, because there’s no other choice for you. (…) It is why we will make Britain a country that works for everyone: An economy that works for everyone, so we don’t just maintain economic confidence and steer the country through challenging times – but we make sure that everyone can share in the country’s wealth.”
Desigur că, venind din partea lui May, asta e demagogie pură. May a pus umărul din plin la ultimii șase ani de austeritate și, ca ministră de interne, s-a remarcat prin politicile ei dure împotriva imigrației și a refugiaților. Însă turnura retorică spre stânga, parcă desprinsă din manifestul electoral de anul trecut al laburiștilor, nu numai că infirmă din nou preconizata alunecare spre dreapta a conservatorilor, ci indică popularitatea crescândă a lui Jeremy Corbyn și a ideilor sale. Căci trebuie să te temi destul de mult de adversarul tău nr. 1 dacă ai ajuns să-i împrumuți ideile și argumentele.
Sigur însă că alegerea lui May nu va pune capăt diviziunilor din sânul conservatorilor. Aripa dreaptă e îngrijorată nu atât de retorica progresistă a lui May (știu și ei ce se ascunde de fapt în spatele ei), cât de poziția ei pro-UE din timpul referendumului. May a dat asigurări că va respecta voința populară, declarând răspicat că „Brexit înseamnă Brexit!”, dar asta nu înseamnă nimic. E foarte probabil că May va încerca să negocieze menținerea Marii Britanii în piața unică, care va depinde, după cum s-a transmis clar de la Bruxelles, de menținerea liberei circulații a persoanelor. Or, anularea liberei circulații e nenegociabilă pentru ultra-conservatorii din partid, care deja se tem de o trădare a lui May în această privință. De altfel, încă de luni, mai mulți membri de partid au dezertat către UKIP, pentru care infuzia de sânge proaspăt conservator e cam singura șansă de supraviețuire – căci UKIP e un proiect politic în plină criză existențială după ce referendumul le-a îndeplinit unicul țel coerent avut vreodată (o victorie la limită pentru Remain le-ar fi suflat și mai mult vânt în pânze), pierzându-l deja pe Farage de lider, care probabil va reveni în Partidul Conservator, de unde îi va fi mai ușor să ajungă la putere.
Una peste alta, fie că oponenții ei din partid rămân sau pleacă la UKIP, sunt șanse mari ca May să rămână fără o majoritate parlamentar, una și-așa subțire, de numai 12 locuri, care a obligat deja guvernul să retragă nu mai puțin de 24 de inițiative în ultimul an. Or, pierderea majorității ar duce la alegeri anticipate. Divizați și tot mai nepopulari (vezi grevele din ultimele luni), dar și cu o prim-ministră fără un mandat democratic real, care n-a fost aleasă în funcție nici măcar de membrii partidului ci strict de grupul parlamentar, conservatorii ar fi forțați probabil într-o coaliție electorală cu UKIP și UDP (partidul loialist, pro-britanic, din Irlanda de Nord). Numai că o alianță progresistă compusă din laburiști, Verzi, SNP și Plaid Cymru – sau cu Liberal-Democrații în loc de SNP, după cum au propus deja Verzii – ar putea câștiga lejer alegerile.
Tocmai de aceea, actuala criză din Partidul Laburist pare o aberație: se luptă între ei în loc să se unească împotriva conservatorilor și să-i de jos de la guvernare, se miră multă lume zilele astea. Însă această criză nu numai că era inevitabilă din momentul în care Corbyn a ajuns lider anul trecut, dar poate fi cel mai bun lucru care se putea întâmpla pentru toți cei care vor ca partidul ăsta să redevină cu adevărat de stânga. Asistăm la cristalizarea unei contradicții ideologice fundamentale între stânga social-democrată clasică și dreapta blairistă/neoliberală, care nu poate fi depășită prin vreun compromis sau altul, ci numai prin triumful unei tabere asupra celeilalte. Să punem puțin lucrurile în context.
De la bun început, Corbyn a crezut sincer că îi poate câștiga pe blairiști de partea lui dacă le face pe plac, așa că a făcut mai multe compromisuri în cele zece luni ca lider: în ciuda activismului său pentru dezarmare nucleară, a menținut linia de partid în favoarea programului de reînnoire a submarinelor nucleare; în ciuda activismului său anti-război, nu le-a cerut parlamentarilor laburiști să voteze împotriva bombardării Siriei, deși ar fi putut (și trebuit) s-o facă; în ciuda agendei sale anti-austeritate (care i-a și adus victoria în alegerile de partid), nu le-a cerut consilierilor laburiști să voteze împotriva tăierilor bugetare din consiliile locale, deși ar fi putut (și trebuit) s-o facă; în sfârșit, în ciuda opoziției sale principiale față de UE, a acceptat să facă parte din campania Remain alături de Cameron și toți restul.
Cu toate compromisurile lui Corbyn însă, blairiștii nu au vrut să facă nici un compromis cu el. În schimb, l-au criticat public în mod sistematic din prima zi de mandat, sub pretextul că nu poate câștiga alegerile generale. Toate aceste eforturi au culminat după referendum cu votul de neîncredere din partea a 80% dintre parlamentarii laburiști, care l-au acuzat pe Corbyn că nu ar fi fost suficient de „entuziast” în campania pro-UE (deși două treimi din electoratul laburist a votat pentru rămânere)! Corbyn însă a refuzat să-și dea demisia, pe motiv că a fost votat de oameni și nu îi poate dezamăgi, ceea ce înseamnă că vor fi alegeri noi pentru șefia partidului. Angela Eagle, până de curând o susținătoare a lui Corbyn și membră în guvernul său alternativ (shadow cabinet), și-a lansat la începutul săptămânii candidatura. Deși se declară ca fiind din aripa stângă a partidului, Eagle – care are tot atâta carismă cât un pahar de plastic – a votat pentru invazia din Irak în 2003, pentru creșterea taxelor universitare, pentru bombardarea Siriei ș.a.m.d. Ca și în cazul lui May, asumarea unei retorici de stânga de către Eagle indică popularitatea pe care agenda lui Corbyn o are în rândurile oamenilor.
Dar dacă agenda lui Corbyn este atât de populară, atunci de ce încearcă blairiștii să-l dea jos? De ce vor să scape de un om care are cel mai mare mandat popular al unui lider de partid politic din istoria Marii Britanii? De ce vor să scape de un om care umple sălile pe unde merge și datorită căruia numărul membrilor de partid a crescut de la un minim istoric în ultimii 35 de ani de 150.000 la un maxim istoric de peste 500.000, dintre care 125.000 s-au înscris de la referendum încoace? Evident, nu întrucât Corbyn nu ar putea câștiga alegerile generale, ci tocmai fiindcă le-ar putea câștiga! Căci cu Corbyn prim-ministru, stânga și-ar consolida decisiv puterea, iar blairiștii ar fi nevoiți să-și caute alt partid. Pentru ei e mai importantă prezervarea pozițiilor și a privilegiilor de care se bucură decât câștigarea alegerilor cu un lider și o agendă realmente de stânga. Cu alte cuvinte, ei preferă ca partidul să fie în opoziție iar ei să-și păstreze influența decât ca partidul să ajungă la putere iar ei să devină irelevanți, dacă nu indezirabili cu totul (cum deja sunt pentru o imensă parte a membrilor și oamenilor de rând).
Numai că această contradicție internă a Partidului Laburist nu e o simplă luptă pentru putere între două facțiuni rivale, ci expresia unui conflict de clasă clar ca lumina zilei: de o parte, blairiștii pro-capital, supranumiți și „echipa de rezerve a marelui capital” („titularii” fiind conservatorii, firește), cu baza socială în păturile metropolitane ale clasei de mijloc; de cealaltă parte, corbyniștii anti-austeritate, cu baza socială în lucrători, tineri, minorități etnice și imigranți. Cum am zis deja, acest conflict nu se poate încheia cu o pace care să mulțumească pe toată lumea – cineva trebuie să învingă și cineva trebuie să piardă, iar cine va pierde va trebui, cel mai probabil, să părăsească partidul pentru a putea face politica pe care vrea s-o facă (blairiștii reuniți în facțiunea Progres deja au în vedere formarea unui nou partid numit Democrații Progresiști, care ar putea chiar fuziona cu Liberal-Democrații).
Acum Corbyn are un avantaj net față de adversarii săi, ale căror mașinațiuni nedemocratice și de prost gust au crescut și mai mult sprijinul membrilor de partid, al sindicatelor, al forțelor de stânga din afara partidului și al oamenilor obișnuiți în genere pentru Corbyn (vezi și demonstrația pro-Corbyn de peste 10.000 de oameni de acum două săptămâni, fără precedent pentru liderul unui partid politic din UK). Corbyn va câștiga aproape sigur noile alegeri din partid (de-asta s-au și chinuit blairiștii să-l împiedice să candideze din nou), consolidându-și astfel puterea și legitimitatea de lider. Mai mult, Corbyn va putea în sfârșit să renunțe la tactica sa falimentară de-a încerca înduplecarea blairiștilor fără să se mai teamă de că ar putea părea dogmatic și autoritarist în ochii membrilor și ai electoratului. Va putea să scape în sfârșit de acest cancer numit A Treia Cale din corpul stângii britanice și de a readuce Partidul Laburist la misiunea și structura sa inițială – de federație a forțelor sociale și politice care stau de partea muncii. O astfel de forță politică nici n-ar mai avea nevoie, poate, de o coaliție electorală cu alte partide pentru a-i da jos pe conservatori.
Desigur, nimic din toate acestea nu e garantat – sunt multe variabile la mijloc, iar, până una alta, conservatorii sunt încă la putere, următoarele alegeri generale fiind momentan programate abia pentru 2020. Însă avem în fața noastră un context mult mai favorabil pentru stânga decât se aștepta mare parte a stângii însăși înainte și imediat după referendum – depinde în mare măsură de ea să și fructifice acest context.