Cetăţenii irlandezi şi greci, şi acum cei portughezi, pot mărturisi că a ajunge în ghearele Comisiei Europene pentru un plan de salvare este ca sărutul unui mafiot, susţine un cronicar din The Guardian. (autor: Michael Burke)
În serialul de televiziune The Sopranos este un episod în care mafiotul Tony Soprano îi spune unui mic jucător de ce l-a lăsat să joace şi să piardă în jocul cu miză mare. “Ştiam că nu-ţi puteai permite, dar nevasta ta are magazinul de sport”, explică el, după ce a dezbărat magazinul de bunuri şi l-a falimentat.
Clanul Soprano este disponibil în portugheză. Spectatorii vor afla din acest serial mai multe despre soarta lor decât din majoritatea presei actuale. Portugalia este ultima economie căzută în ghearele Comisiei Europene şi, foarte posibil, ale FMI-ului. Şi este sărutul unui mafiot, aşa cum pot mărturisi cetăţenii irlandezi şi greci.
Planurile de salvare irlandez şi grecesc, etape extreme
În principiu guvernul portughez a solicitat un împrumut de urgenţă de 80 de miliarde de euro, în urma unei licitaţii asupra obligaţiunilor de stat ale căror rate de dobândă atinseseră niveluri exorbitante. Cu toate acestea, judecând după experienţa din alte părţi ale Europei, rata dobânzii luată de UE nu va fi mai mică decât rata “nesustenabilă” cerută de pieţele de obligaţiuni.
Planurile de salvare irlandez şi grecesc au fost considerate ca etape extreme, dar necesare, pentru a susţine solvabilitatea statului. Şi au eşuat. Ambele economii au suferit penalităţi şi mai severe din partea agenţiilor internaţionale de rating după ce planurile de salvare au fost anunţate, iar pieţele financiare încă pariază pe o posibilă incapacitate de plată. Guvernul din Lisabona, ca şi cele din Dublin şi Atena, ar putea afla că de fapt a dat la schimb incertitudinile şi costul ridicat al datoriilor pe piaţa financiară contra certitudinii unei datorii exorbitante pe lângă UE şi FMI. Ca urmare, statul va fi şi mai puţin capabil de a-şi rambursa datoria pe termen lung, şi în imediat va fi mai puţin capabil de a suporta plata regulată a intereselor datoriei.
Mai rău, în schimbul fondurilor de salvare va fi cerut un set suplimentar de reduceri în cheltuielile publice şi ridicarea impozitelor pe veniturile mici şi medii – ceea ce va încetini activitatea economică, depreciind valoarea impozitului de care depinde plata intereselor datoriei. Deficitul va creşte, probabil, şi odată cu el riscul de incapacitate de plată. Veniturile fiscale grecesc şi irlandez sunt în scădere.
Incapacitatea de plată parţială a Irlandei sau Greciei este necesară
Există în continuare rapoarte persistente, dezminţite public, care dovedesc că FMI cere Greciei să declare o incapacitate parţială de plată a datoriilor ei. Indiferent de veracitatea lor, opinia generală – a ziarelor specializate The Economist, Financial Times şi a unor economişti fruntaşi precum Joseph Stiglitz, Paul Krugman şi Kenneth Rogoff – este de părere că această incapacitate de plată parţială a Irlandei sau Greciei este necesară, pur şi simplu pentru că povara intereselor este nesustenabilă.
Iar aceste sume enorme de salvare cresc probabilitatea de incapacitate de plată deoarece sunt planuri de salvare de-ale lui Tony Soprano – niciun ban nu ajunge la ţări, ci direct la creditorii lor, băncile europene şi, din ce în ce mai mult, spre fondurile speculative americane. Este o repetiţie a salvărilor băncilor neiubite care s-au desfăşurat în întreaga lume, de data aceasta pe scena internaţională. Contribuabilii aşa-numitelor “economii periferice” sunt pe cale să salveze cele mai mari bănci din Europa.
Irlanda, de la un model de austeritate la coşul de gunoi
Băncile din Marea Britanie sunt de asemenea beneficiari, cu Royal Bank of Scotland, naţionalizată, în fruntea cozii. “Economii periferice” este una dintre denumirile cele mai politicoase identificând ţările ţintite. Se spune că această clasificare se bazează pe nivelurile datoriei – dar nu poate fi adevărat. Atât Italia cât şi Belgia au avut datorii publice mai mari, ca proporţie din PIB, decât toate aceste economii, cu excepţia Greciei. Nu este adevărat nici că aceste ţări sunt cronic predispuse la deficite mari : Irlanda şi Spania afişau excedente înainte de criză.
De fapt sistemul bancar este cel care determină dacă ţara ajunge sub atacul eforturilor coordonate ale pieţelor financiare, agenţiilor de rating, UE şi Băncii Centrale Europene. Datele Băncii Reglementelor Internaţionale arată că activele nete ale sectorului bancar din Germania, ţările Benelux şi Franţa se ridică la peste 2 000 de miliarde de dolari, în timp ce grupul de ţări mediteraneene are datorii nete externe de peste 400 de miliarde de dolari. Irlanda a trecut de la un model de austeritate la coşul de gunoi al UE/FMI numai după ce băncile sale au ajuns clar în poziţie de insolvabilitate la sfârşitul anului 2010.
Politicienii locali sunt de asemenea vinovaţi. Criza a lovit toate ţările, dar unele au rezistat mai bine decât altele, mai ales prin creşterea cheltuielilor guvernamentale, ceea ce a condus la redresare economică. Dar factorul determinant al gravităţii crizei a fost nivelul slab iniţial al veniturilor fiscale. Un clasament al economiilor europene cu niveluri scăzute de impozitare ar arăta că toate aceste ţări sunt pe primele locuri – Irlanda, Estonia, Slovacia, Grecia, Spania şi Portugalia. Companiile, speculatorii imobiliari, băncile lor au jucat şi au pierdut. Acum a venit mafia dură să-i despoaie de active şi să împovăreze contribuabilii cu şi mai multe datorii. Cum spune Tony S, “watchyagonnado?” (ce-o să faci ?)