Stephan Kaufmann / sursa: presseurop.eu
Piețele se tem foarte tare că victimele crizei nu îi vor mai aproba pe conducătorii politici. De aceea, peste tot în Europa, responsabilii politici încearcă să micșoreze câmpul dezbaterilor pe politică economică.
Statele din zona euro le cer populaţiilor lor să facă mari sacrificii. Pentru a întări încrederea pieţelor financiare în bonitatea lor, ele taie sute de mii de locuri de muncă în sistemul public, impozitele sunt mărite, subvenţiile tăiate, iar pensiile reduse.
Şi pentru a spori competitivitatea internaţională a statelor, nivelul salariilor este plafonat, protecţia în caz de concediere este slăbită, iar sindicatele sunt lipsite de putere. În plus, tot mai mulţi oameni îşi pierd joburile. În ţări precum Grecia şi Spania jumătate din tinerii cu vârstă de muncă sunt şomeri.
“Cel mai mare risc pentru Europa este mai puţin creşterea dobânzilor la bondurile de stat, ci criza politică şi socială determinată de creşterea spectaculoasă a şomajului”, explică Patrick Artus, economist la banca franceză Natixis.
Un fel de lovitură de stat
La intervale regulate, aşa cum cer regulile de joc democratice, victimele crizei se pot pronunţa în alegeri asupra măsurilor luate de guverne – şi pot să le respingă. Această posibilitate crează nesiguranţă pe pieţe. Din acest motiv, politicienii au făcut multe în lunile trecute pentru a neutraliza voinţa alegătorilor.
În Grecia, un referendum legat de măsurile de austeritate a fost împiedicat în noiembrie – politicienii germani şi francezi au ameninţat fără ruşine Grecia cu excluderea din UE, dacă grecii se pronunţă împotriva măsurilor de austeritate.
În Grecia şi în Italia, criza i-a forţat pe şefii aleşi ai executivelor să demisioneze. În locul lor au venit politicieni tehnocraţi care nu au fost aleşi şi deci nu erau dependenţi de voinţa alegătorilor.
“Politica în timpul crizei seamănă cu o lovitură de stat permanentă”, critică profesorul de literatură Joseph Vogl. Grupări informale alcătuite din bancheri, politicieni şi membri ai băncilor centrale decid tot mai mult ce politică trebuie făcută. “Aceşti sovietici financiari iau deciziile”, susţine Vogel.
Acum, însă, poporul este chemat totuşi la vot. De exemplu, în Irlanda, unde la sfârşitul lunii mai se votează în legătură cu aderarea la Pactul Fiscal. Foarte multă libertate nu au însă nici irlandezii: Ţara depinde de fondurile din umbrela de salvare a UE – iar Irlanda nu le primeşte dacă nu aderă la Pactul Fiscal.
La începutul lunii mai, grecii aleg un nou Parlament. Pentru a face imun programul de austeritate la voinţa alegătorilor, câştigătorii probabili ai scrutinului – partidele PASOK [ socialist ] şi Noua Democrație [de dreapta] – ar trebui să îşi ia în prealabil angajamentul să continue reformele. Problema este, însă, că partidele mici de opoziţie devin tot mai puternice. Acest aspect crează nelinişte în rândul investitorilor, care nu doresc dispute politice.
În final, duminică a avut loc primul tur al alegerilor prezidenţiale din Franţa. Socialistul François Hollande s-a plasat în faţa preşedintelui în exerciţiu, Nicolas Sarkozy. Hollande vrea să-i taxeze mai puternic pe bogaţi, să reducă austeritatea şi să renegocieze Pactul Fiscal. Pieţele îi dau nota de plată: la o tranzacţionare de acţiuni de joi, Franţa a trebuit să plătească din nou dobânzi mai mari.
Fără alternativă
Cât despre Sarkozy, el promite francezilor reforme. Chiar dacă asta ar însemna noi sacrificii din partea populaţiei, fără reforme Franţa ar fi ameninţată de “o situaţie precum cea din Grecia sau Spania”, avertizează Sarkozy. Pur şi simplu nu ar exista alternativă. Mai clar spus: francezii pot să meargă să aleagă, dar nu au de ales.
“Mesajul legat de lipsa de alternative este o interdicţie de a vorbi şi de a gândi”, critică specialistul în etică a afacerilor, Ulrich Thielemann. “Dacă nu mai putem vorbi despre alternative, acesta este sfârşitul democraţiei”. În acest caz, oamenii s-ar mai pronunţa formal prin alegeri, “dar n-ar mai avea de ales dintre mai multe oferte, ci doar să aprobe politica deja stabilită – aceasta este o democraţie de aplaudaci”.
Poporul votant şi-ar pierde toate puterile în favoarea pieţelor, care aprobă sau refuză creditele necesare. “Asta înseamnă pierderea suveranităţii. În definitiv statele ar fi putut confisca capitalul pentru care se agită acum cu atâta disperare – prin taxe şi impozite”, crede Thielemann.
În schimb, acum politica este îngenuncheată de pieţe ca de o forţă a naturii. “Libertatea pieţelor este în contradicţie cu libertatea democraţiei“, susţine Thielemann. “Dacă scopul statului se reduce la dezideratul de a ajunge mai competitiv, atunci o întrebare democratică centrală este interzisă: cum vrem să trăim?”.