C. Rogozanu, cîteva note pe marginea dezbaterii “Muzeul Comunismului”:
Memoria comunismului a luat două căi diferite, cu puţine puncte de intersecţie. Pe de o parte avem memoria durerii, expusă de la bun început din 1990 în toate formele (documentar, muzeu, poezie, memorii, eseu etc.). Exploatarea acestui filon de memorie, o să vă mire poate, a început încă din anii de domnie ai lui Ceauşescu. Cel mai vizibil a fost curentul “obsedantului deceniu” demarat de Marin Preda. Nu reiau toată demonstraţia, o puteţi citi în multe cărţi serioase de critică şi istorie literară, dar, prescurtat, avem de-a face cu următorul fenomen: perioada Dej era perioada “stalinistă”, cea în care se comiseseră ororile. Prin opoziţie subtilă, regimul Ceauşescu devine astfel luminos şi tolerant. Ce fac anticomuniştii contemporani este să prelungească acest filon, încercînd să uniformizeze în interpretare etapele regimului comunist şi ale gradelor de opresiune.
(Tot interesant e că neo-interbelicul agresiv s-a născut în anii ’70 pornind din această eliberare a criticii deceniului obsedant-stalinist. Şi acesta s-a ramificat. Avem neointerbelic estetizant – cu mai toată aripa progresistă a vremii care redescoperea esteticul prin anti-proletcultism -, dar avem şi neointerbelic naţionalist – dragostea pentru Antonescu, Iorga etc. era la fel de mare.).
După 1990, filonul „memorial” a explodat, evident. A luat diverse forme, dar a evoluat foarte puţin la nivelul interpretării elitelor. Astăzi, acest filon e strict politic şi este impus prin pîrghii de stat, instituţionale. Nu se mai critică stalinismul, se critică „comunismul” (distincţiile făcute de Vintilă Mihăilescu, Vasile Ernu sau Igor Mocanu în dosarul propus de criticatac sînt perfecte, nu insist).
„Durerea anticomunistă” e acum politică de stat, cu bani de la stat. În schimb, o mare parte din simbolistica „neutră” sau „pop” a regimului s-a privatizat. Receptarea cea mai vizibilă şi intens exploatată editorial şi intelectual a comunismului românesc a oscilat isteric între două fronturi: valea plîngerii şi un chioşc ostalgic. Avem memorialul durerii mergînd la braţ cu „eugenia”, Mărgelatu’ şi Angela Similea. Într-un muzeu al cotidianului comunist de exemplu ar merge expuse şi Jules Verne-urile publicate de Ceaşcă şi cele publicate de Patriciu – cele mai interesante clone postcomuniste. Showbizul se hrăneşte încă intens din memoria pop comunistă. Filmele comerciale făcute de hollywoodul lui Ceaşcă (Sergiu et comp.) au dominat şi domină în continuare audienţele.
Nu a trăit ani buni media vînzînd en gros încă o dată scriitorii şi pop-culture-ul comunist? Dacia e Dacia, o maşină ieftină şi bună. Şi acum şi atunci cu Renault (atunci colaborator, azi proprietar). „Ostalgia” şi-a epuizat complet resursele comerciale. Poate e timpul să ducem ultimele rămăşiţe la muzeu. Filonul pop a reuşit să exploateze firimiturile simbolice, cel mai uşor de monetizat.
Un muzeu „Ceauşescu” nu i-a dat nimănui prin cap să facă deşi se presupune că avem o ţară plină de antreprenori şi doritori de turism şi piaţă ultraliberă. Nu era cerere de muzeu Ceauşescu? – ar fi gemut de turişti, dar n-ar fi îndeplinit rolul toxi-ideologic de inhibare a oricărei dorinţe de interpretare alternativă. Pentru că în Muzeul Comunismului aşa cum e el visat de autorii Raportului trebuie să fie executată dezbaterea, dialogul nu doar despre comunism, ci despre azi, acum, aici.
Pop-comunismul începe să pălească, eroii se sting de bătrîneţe. A fost exploatat cu supra de măsură. Într-un fel se repetă istoria cu industria românească, dezmembrată şi vîndută la bucată sau privatizată strategic (egal „ieftin”). (Iar acum, pe timp de criză se redescoperă beneficiul creşterii industriale – 7% anul ăsta pînă acum). Anti-comunismul nu pare să obosească niciodată pentru că nu e din bani privaţi, e din bani publici.
Între pop şi durere stătea cotidianul comunist, stătea infrastructura, stătea suferinţa mică neeroică sau bucuria mică nesclipitoare a evadării din şi mai mare mizerie rurală în doar mizerie urbană. Între entertainment şi branduri ceauşiste, de o parte, şi luptă anti-comunistă de cealaltă stătea tot ce i-ar putea interesa nepropagandistic pe istorici, muzeografi, curatori. Un muzeu ideal al comunismului ar reface alimentare, ar reface vestimentaţie, ar recupera reviste, fotografii, ar stoca impasibil proletcultul, protocronismul, Bălaşa, kitsch de toate felurile şi eroisme de toate felurile, ar inventaria diferenţe de castă între membrii de partid, ar aduna cît mai multe date. Un muzeu al comunismului ar trebui să iasă şi din doliu, şi din zodia entertaimentului. Dar aşa, în forma asta visată de mine, zonă pe care mulţi artişti au încercat să o acopere în fel şi chip (nu ai cum să lucrezi individual la aşa ceva), muzeul ar fi prea scump, nu ar respecta regula austerităţii.