Guvernul creşte prin lege vârsta de pensionare, fără să se gândească la faptul că actualul sistem de sănătate face inutilă o asemenea lege. În România, aşa-numitul indicator “speranţă de viaţă sănătoasă” nici nu este trecut în statisticile oficiale. Or ţările europene la el se raportează când aşteaptă de la cetăţean să muncească şi să consume câţiva ani în plus.
Am selectat din datele strânse pe parcursul anului 2008 şi prelucrate ulterior, refritoare la probabilitatea de a atinge o anumită vârstă mai înaintată şi speranţa de viaţă la atingerea acelei vârste.
(Click pe imagine pentru mărire)
În condiţiile în care ţările din top 10 speranţă de viaţă au trecut binişor pragul de 80 de ani ca valoare de referinţă socială, o treime dintre români nu mai apucă vârsta de 70 de ani. Jumătate dispar până să apuce 77 de ani şi numai 40% trec de pragul menţionat ca reper.
O noutate absolută pentru România o reprezintă introducerea sintagmei “speranţă de viaţă sănătoasă”. Acest indicator este calculat în mai majoritatea ţărilor occidentale şi exprimă vârsta până la care un cetăţean este capabil să desfăşoare o activitate, fără să fie împiedicat de afecţiuni cronice sau de disfuncţii motrice sau senzoriale.
Indicatorul eşenţial care ne lipseşte. Cum stau celelalte state europene
Iată cum arată aceste cifre în diverse state din vestul continentului, cu observaţia că, deocamdată, nu s-a ajuns la un consens absolut în privinţa criteriilor medicale folosite şi a uniformizării particularităţilor naţionale.
(Click pe imegine pentru mărire)
Definiţia franceză spune că speranţa de viaţă “ en bonne sante” ( în bună sănătate – tr. din limba franceză) înseamnă existenţa fără limitare de activitate sau incapacitate majoră legată de o maladie cronică, de sechele ale unei boli acute sau ale unor traumatisme.
La noi, statistica oficială nici măcar nu a trecut la monitorizarea acestui indicator, motivele invocate fiind lipsa metodolgiei aprobate din partea Ministerului Sănătăţii şi, desigur, lipsa alocărilor bugetare aferente cercetării statistice dedicate.
Asta deşi s-a mers pe varianta preluării metodologiei franceze, cu experienţă acumulată în domeniu, adaptată pentru a asigura acurateţea rezultatelor şi comparabilitatea la nivel european. De-abia după această analiză s-ar fi putut trage o concluzie în privinţa efectelor posibile ale majorării vârstei de pensionare.
Revenind la tabelul european prezentat, se observă o egalizare a speranţei de viaţă sănătoasă între femei şi bărbaţi, deşi speranţa de viaţă diferă semnificativ între reprezentanţii celor două sexe. Explicaţia constă în faptul că bărbaţii care se îmbolnăvesc mor mai mulţi şi mai repede, în timp ce femeile suportă mai bine bolile, inclusiv cele cronice.
Se observă uşor şi inversiunea dintre Germania şi Italia în privinţa vârstelor “limită de viaţă sănătoasă” şi “limită legală de pensionare”. Făcând abstracţie de criteriile ceva mai permisive din sud şi mai stricte din nord referitoare la starea de sănătate, rezultă că nemţii muncesc şi blonavi, în timp ce italienii ies la pensie înainte să fie cazul. Desigur, ca o medie generală şi nu în cazuri particulare.
Ideal ar fi ca cele două vârste să corespundă, după cum se poate vedea mai bine la Suedia şi Marea Britanie. Numai că, de reţinut pentru România, acest mod de abordare ar presupune cu totul alte cheltuieli pentru sănătate.
Cele două domenii sociale nu pot privite izolat, cu reduceri de fonduri la spitale şi medicamente, şi cu majorarea simultană a vârstei de pensionare.