Aseară i-am vizitat pe prietenii mei cei dragi, Greta Linda și Silviu Zsiga acasă la ei în zona caselor modulare din Pata Rât (din Cluj-Napoca), iar în această dimineață am făcut împreună și această poză:
În seara zilei de 23 ianuarie 2016, la minus 10 grade Celsius, ne-a amețit un miros de deșeuri ca de pe vremurile vechii rampe de gunoi care s-a închis în iunie-iulie 2015 din cauză că era neconformă ecologic. Nu știam exact dacă acest miros vine de la rampa de gunoi cea provizorie care a primit aviz ca fiind ‘conformă’, sau venea din mai apropiata groapă de deșeuri chimicale care, ne gândeam, poate tocmai în acea zi s-a ‘aerisit’ de gazele ce se adună permanent sub coperta neagră miraculoasă. Totuși… îmi aminteam de mirosul din urmă ca fiind un pic altfel, sulfuric și usturător. Oricum era, nu pot să nu trag din nou, un vechi/nou semnal de alarmă!!! În lumina evoluțiilor recente în zonă trebuie să repetăm cele spuse de noi în ultimii șase ani prin diverse mijloace (petiții, scrisori deschise, recomandări de politici publice privind locuirea, proteste și marșuri stradale).[1]
Documentele ‘legalității’ administrative
În căldura casei ne-au copleșit amintirile. Linda mi-a arătat mozaicul de fotografii din ziua evacuării și făcute cu ocazia multor alte evenimente de atunci, pe care tocmai le postase pe facebook. Și am început să recitim documente oficiale. Ce distracție de sâmbătă seară!? În primăvara și vara lui 2010 Primăria Cluj-Napoca a făcut un schimb de teren cu compania de salubrizare Branter Veres prin care a obținut un teren de cc 3000 mp în zona Pata Rât, apoi a inclus acest teren în intravilan și a obținut autorizație de construcție în această locație pentru așa-zise ‘locuințe sociale/de necesitate pentru persoane fără adăpost’. Cu câțiva ani mai târziu, PUG-ul orașului, aprobat de edilii săi în 2014 a marcat această zonă drept ‘intravilană-de locuit’, în timp ce tot restul teritoriului de aici a rămas definit drept zonă industrială.
În 2010, Consiliul Local a adoptat și aprobat toate aceste demersuri, și în particular PUZ-ul care transforma respectivul spațiu din extravilan în intravilan, precum și în zonă de locuit. Drept dovadă stau HCL-urile din 2010 bazate pe diverse referate și analize de oportunitate făcute de Direcția de Urbanism și alte structuri ale Primăriei asupra proiectului elaborat la inițiativa primarului. Între timp, autoritățile au refuzat permanent să recunoască că în zonă, respectiv în Dallas, dar și pe rampa de gunoi, locuiesc nu doar, și nu în primul rând nou-veniții din alte județe, ci generațiile născute chiar la fața locului din familiile predecesorilor așezați aici de la sfârșitul anilor 1970. Nici vorbă despre recunoașterea valorii sociale a muncii lor pe rampă, total invizibilizată, nici vorbă despre nevoia îmbunătățirii condițiilor de locuire și de infrastructură; administrația publică locală intervenea aici din când în când prin serviciul de protecția copilului pentru a atenționa familiile în legătură cu violarea drepturilor copiilor. De asemenea, autoritățile au refuzat să recunoască că un pic mai încolo, pe strada Cantonului domiciliază, tot fără recunoaștere legală, cc 120 de familii (numărul lor a crescut de atunci la peste 150), circa trei sferturi dintre ele mutate acolo de Primărie (lucru care poate fi dovedit printr-o multitudine de acte ce consacrau acțiunile administrative de dislocări și relocări demarate de-a lungul ultimelor două decenii.
Planul de constituire a unei zone de locuire în Pata Rât în anul 2010 s-a întâmplat în pofida faptului că la o distanță de 800 metri de la zona marcată drept ‘adecvată și oportună pentru locuințe sociale pentru persoane fără adăpost’ se afla vechea rampă de deșeuri (neconformă), iar la cc 200 metri se întindea groapa de deșeuri chimicale. Totul în deplină ‘legalitate’, cum le place administrației publice locale să acționeze – cu PUZ, cu aviz de mediu, cu autorizație de construcție. Toate cele din urmă semnate și avizate de persoane aflate în poziții decizionale în diverse structuri municipale și județene ale autorităților publice.
Prin cazul evacuării forțate de pe strada Coastei și mutării familiilor în Pata Rât în 2010, autoritățile locale clujene au demonstrat în mod cât se poate de explicit care este rolul lor în constituirea zonei. Privit în evoluția sa istorică, acesta este un rol care evoluează de la neluarea la cunoștință, prin semi-implicare, până la reglementare explicită, dar întotdeauna legată de o politică teritorial-urbană încrucișată cu interesele dezvoltatorilor imobiliari. Față de locatarii coloniei Dallas, cea mai veche parte locuită a zonei Pata-Rât, autoritățile locale nu au avut o implicare directă în reglementarea situației locuirii (tolerând, sau mai bine zis, neglijând faptul că oamenii care muncesc pe rampă la selectarea deșeurilor în mod informal locuiesc în Dallas în mod informal). Față de locatarii de pe strada Cantonului autoritățile locale au contribuit din plin la crearea situației de locuire semi(i)legală atât prin așezarea pe acel teren a persoanelor devenite fără adăpost în oraș, cât și prin acordurile date asociațiilor umanitare de a amplasa acolo spații de locuit. În cazul familiilor evacuate de pe strada Coastei, prin faptul că le-au atribuit ‘locuințe sociale’ în Pata Rât pe baza unor contracte de închiriere și le-au eliberat acte de identitate pe acea adresă, autoritățile practic au declarat că această zonă este o zonă rezidențială pentru persoanele de etnie romă care devin persoane fără adăpost în urma faptului că își pierd locuințele din alte părți ale orașului (printre altele, prin măsurile de evacuare administrate de primărie), care nu au resurse să achiziționeze locuințe pe piața privată și cărora primăria nu le uşurează accesul la locuințe sociale în altă parte a orașului, afirmând ori că nu este responsabilitatea sa să facă acest lucru, ori că legislația românească nu îi permite asta.
Politica terenurilor și a (i)legalității
Înainte de 2010, respectiv în acel an, Consiliul Judetean Cluj demara scandalosul lui proiect de închidere și ecologizare a rampei de gunoi neconforme și de construire a noului centru de management al deșeurilor. Acel proiect nu făcea nici o referire la oamenii care locuiau în zonă de circa patru decenii, și nici la cei care munceau pe rampă într-o relație de muncă caracterizată de o totală exploatare. De-a lungul discuțiilor purtate despre problemele de mediu create de această rampă nimeni nu a adus vorba despre ființe umane afectate de aceste demersuri într-un fel sau altul. Dacă se punea, totuși, întrebarea, explicația facilă a ilegalității lor și a ‘alegerii’ lor pentru a locui și munci în ilegalitate era la îndemâna tuturor. Până și ecologiștii îngrijorați de mediu refuzau să fie îngrijorați de soarta oamenilor supuși nu doar la moarte socială, ci aflați, datorită naturii muncii și condițiilor lor locative precare, sub riscul morții fizice. Negare pe toate planurile. Dar, desigur, grijă mare față de profitul adus de industria deșeurilor.
Astfel, în timp ce în 2010 se închidea rampa de deșeuri pentru că era neconformă din punct de vedere ecologic, administrația publică locală iniția și aproba PUZ-ul pentru un teren din vecinătatea rampei drept unul ‘adecvat’ pentru locuire (în particular, așa-zis adecvat ‘pentru locuințe sociale/de necesitate pentru persoane fără adăpost’). Se lucra rapid și conform unui plan bine pus la punct, precum ne arată documente precum decizia Nr.106271/43/ 20.05.2010 a Comisiei tehnice de amenajarea teritoriului si urbanism, sau HCL 15/15.10.2007. Cine erau aceste ‘persoane fără adăpost’ din punctul de vedere al cărora se arăta a fi drept oportună locuirea într-o zonă declarată ca neconformă din punct de vedere ecologic? Acest lucru reiese din declarațiile de presă din martie 2010 ale Primăriei despre nevoia de ‘a găsi o soluţie pentru cei circa 1500 de romi care locuiesc pe strada Cantonului şi Coastei, precum şi în Pata Rât’. Sau din Referatul Direcţiei Patrimoniului Municipiului şi Evidenţa Proprietăţii cu Nr. 64778/451.1 din 25.03.2010, care definea ‘argumentele’ în vederea ‘reamplasării persoanelor’ din aceste zone, și nu altundeva, ci tocmai în Pata Rât.
Urmărind alte acțiuni ale Primăriei Cluj-Napoca din 2009, pe alte planuri, și anume în relație cu Regionala CFR Cluj, cineva putea să creadă că cea dintâi pregătește mutarea locatarilor de pe str. Cantonului în casele modulare preconizate. Procesul verbal din 19.02.2009 de pe urma ședinței din Stația CFR Cluj-Napoca Est la care au participat reprezentanți ai CFR, ai Poliției Feroviare, ai Primăriei, ai Gărzii Naționale de Mediu, a stabilit: ‘să se facă curățenie în zona coloniei de romi și să se găsească soluții concrete pentru rezolvarea situației existente’. Mai departe, în aprilie 2009 Poliția Comunitară a invitat Regionala CFR pentru discuții privind ‘mutarea coloniei de romi’, ocazie cu care s-a afirmat: ‘proiectul privind rezolvarea situației persoanelor defavorizate din punct de vedere social de pe str. Cantonului este în derulare’.
Dar, într-un final, nu cei de pe strada Cantonului, nu cei din Dallas, ci locatarii de pe fosta strada Coastei au fost evacuați (și prin asta transformați în persoane fără adăpost), iar apoi relocați forțat în spațiile locative construite de către Primărie în zona Pata Rât. Locatarii de pe fosta strada Coastei, marea lor majoritate de etnie romă au fost deci cei care, din punctul de vedere al cărora terenul respectiv aflat la o distanță de 800 de metri de la rampa de deșeuri neconformă, și la 200 de metri de la groapa de deșeuri chimicale a fost declarat, printr-o deplină (i)legalitate de către administrația publică locală, drept adecvat pentru locuire. În mod implicit, locatarii de pe strada Cantonului, cei din Dallas și cei de pe rampa de gunoi au fost lăsați în continuare în statutul cetățeanului non-cetățean, al persoanei non-persoană, sau al ‘ilegalului’. Grijă mare însă față de capital. În anul 2010, terenul aparținând de domeniul public de pe fosta strada Coastei a avut valoare imobiliară mai mare decât fâșia de teren public de pe strada Cantonului. Cel din urmă începe să aibă miză în legătură cu relativ mai recentul proiect de dezvoltare a infrastructurii de transport intermodal pentru pasageri și marfă între Aeroportul Internațional din Cluj-Napoca și Gara CFR de Est.
Cazul Pata Rât demonstrează modul în care se cumulează toate nedreptățile create de capitalismul instalat după 1990 și modul în care rasismul anti-țigănesc contribuie la producerea și justificarea inegalităților de clasă. Acest sistem funcționează ca o tehnologie ce împinge la margini tot ce nu-i folosește sau, mai bine spus, tot ce-i folosește mai degrabă dacă este captiv într-o situație disperată ce garantează disponibilitatea sa de a fi exploatat la maxim. Oamenii din Pata-Rât sunt integrați în societatea contemporană ca o forță de muncă ieftină și precară, adică într-un mod advers-pervers. În schimb, oamenii din Pata-Rât nu sunt utili Clujului imobiliar, pentru că ei nu au resurse să plătească chirii private sau dobânzi după credite bancare imobiliare. Oamenii din Pata-Rât sunt priviți de autoritățile publice ca o povară pentru bugetul local, care nu merită să primească locuințe sociale. Oamenii din Pata-Rât, în schimb, pot deveni material pentru programe de combaterea sau eradicarea sărăciei care se lungesc în funcție de neputința lor de a genera schimbări în modul în care administrația publică răspunde instituțional la nevoile sociale ale celor deposedați de resurse, inclusiv la nevoile lor de locuire.
Legalitatea provizorie din 2015
În octombrie 2015, administrația publică locală venea cu o veste bună pentru clujeni: se ieftinesc serviciile de salubritate, deșeurile nu se mai transportă la Oradea sau alte localități îndepărtate, precum s-a făcut de-a lungul verii după închiderea rampei neconforme din Cluj-Napoca. Două rampe provizorii de stocare a deșeurilor au primit aviz de funcționare. Rampa provizorie care, precum arată poza de mai sus, se întrevede imediat dincolo de gardul gropii de deșeuri chimicale este una dintre ele, proprietara ei fiind compania SC Salprest. A doua ‘rampă provizorie de depozitare a deșeurilor’, în poză mormanul mai îndepărtat, a fost construită de Primăria Municipiului Cluj-Napoca împreună cu RADP. Muncitorii de pe această rampă (cei care locuiesc în Dallas) sunt angajați cu ziua, dar nu sunt plătiți cu ziua, precum prevede legea muncii ziliere, ci în funcție de cantitatea de deșeuri selectate, iar prețul pe kilogram de diverse deșeuri pe care RADP îl plătește muncitorilor este cam jumătatea prețului pe care aceiași muncitori l-au primit de pe urma deșeurilor selectate pe vechea rampă.
Rampa provizorie aflată în proprietatea SC Salprest este amplasată la o distanță de 300 de metri de la casele modulare. Din punctul de vedere al celor din urmă această rampă provizorie a venit, deci, mai aproape de locatarii caselor construite pe baza unui PUZ si a unor autorizații de construcție pentru ‘locuințe sociale pentru persoane fără adăpost’ eliberate în 2010 de Primăria Cluj-Napoca. Este această rampă provizorie conformă cu normele de mediu? De asta a primit ea aviz favorabil de unde trebuia să primească? Dacă de la mijlocul lunii octombrie 2015 această rampă a crescut cât se vede cu ochii în poza noastră, atunci ea respectă oare normele privind cantitatea legală de deșeuri care poate fi depozitată aici, precum și cantitatea de deșeuri ce trebuie reciclată?
Dacă ea nu este conformă din punctul de vedere al mediului, atunci o fi neconformă și din punctul de vedere al celor care locuiesc în zonă! Dacă asta este cazul, atunci cum se explică că tot în anul 2015 Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca a inițiat și aprobat prelungirea contractelor de închiriere a apartamentelor din casele modulare construite în 2010, până în 2019? Dacă această rampă provizorie este conformă cu standardele de mediu și de zonă de locuit, atunci cum se explică că același Consiliu Local și Primărie refuză în continuare să faciliteze intrarea în legalitate a așezământului informal Dallas, aflat chiar la poalele dealului pe care au fost construite casele modulare? Fără o astfel de recunoaștere legală (și acest lucru este valabil și pentru locatarii de pe strada Cantonului) locatarii ‘tolerați’, dar defapt menținuți cu un anumit scop în ilegalitate, nu vor putea beneficia de resurse care să îmbunătățească condițiile lor locative și de infrastructură. Nici măcar provizoriu, până vor fi constrânși să stea acolo pentru că nu au alternative, sau până se va întâmpla desegregarea teritorială a zonei Pata Rât, asumată mai recent retoric de către administrația publică locală.
Dată fiind centralitatea locuirii în viața oamenilor, precum și extrema precaritate și nesiguranță a acesteia în cazul locatarilor din Pata-Rât, care creează probleme existențiale atât în sens fizic, cât și în sens cetățenesc, orice program de intervenție de mare anvergură conceput în numele lor ar trebui să pună în miezul și pe prim-planul său soluționarea problemelor de locuire prin proceduri instituționale asumate politic și financiar de autoritățile publice (chiar dacă ele folosesc și alte fonduri complementare). Legat de acest nucleu de intervenție sigur că este nevoie și de tipuri de servicii care să contribuie la o redistribuire mai justă a tuturor resurselor, dar astfel de măsuri soft ar trebui să întărească structurilor publice, și nu privatizarea serviciilor. Proiectele dedicate locatarilor din Pata-Rât nu vor genera rezultatele promise dacă în următorii cinci ani nu se investesc masiv resurse financiare și politice pe componenta locuirii. Dacă nu se va face asta, marginalitatea teritoriului și marginalizarea socială a locuitorilor de aici va continua să se reproducă mai repede decât producerea efectelor pozitive ale proiectelor. Când vorbim despre această componentă, trebuie să ne gândim inclusiv la ieșirea din Pata-Rât înspre locuințe sociale, dar și la asigurarea, pentru cei ce rămân acolo, a unei siguranțe a locuirii și condiții de locuire îmbunătățite pe perioada în care mai rămân acolo.
Și totuși – cum se va desegrega zona Pata Rât?
Din când în când, cu ocaziile în care apropo de închiderea rampei de deșeuri venea vorba și despre oameni, lumea cea bună cu respect față de ‘legalitate’, mai ales față de legalitatea care îi împinge pe cei săraci la periferia societății și în afara cetățeniei, începea să declare că această problemă se va rezolva de la sine în momentul închiderii rampei, căci acești oameni vor pleca de pe rampă și se vor întoarce acasă, în mediul lor rural de unde au venit. Acest discurs nu doar că încerca să dizolve orice responsabilitate a autorităților locale față de oamenii care locuiesc în zona Pata Rât, nu doar că nega diferitele istorii ale așezării în această zonă (inclusiv cele de relocare în zonă prin acțiuni ale administrației publice locale) precum și rolul administrației publice în crearea locuirii informale sau formale în acest spațiu. El reitera convenabila prejudecată conform căreia oamenii (sau marea majoritate a oamenilor) care stau azi în Pata Rât nu sunt cetățeni ai orașului Cluj-Napoca, ci au venit din sate ca să își asigure existența de pe rampa de gunoi, au un background rural și obiceiuri de viață de tip rural, și sunt dispuși să se întoarcă la originile lor rurale și/sau în comunele din Zona Metropolitană Cluj (ZMC).
Realitatea de facto contrazice ficțiunea construită politic prin acest discurs. Singurii care au venit din sate ca să lucreze pe rampa de gunoi, au fost persoanele și familiile cu domiciliul în diverse localități din județul Harghita și Sălaj. Ele într-adevăr au plecat acasă după închiderea rampei neconforme în vara lui 2015. Dar aceste persoane nu erau din comunele Zonei Metropolitane Cluj, deci în raport cu ele nu se justifica discursul relocării consensuale în ZMC prin diverse demersuri, de exemplu prin proiecte din finanțare nerambursabilă. Pe de altă parte, cel din urmă discurs nu se justifică nici din punctul de vedere al altor locuitori cu domiciliul în Pata Rât care sunt născuți în Cluj-Napoca, respectiv în Dallas și au fost dintotdeauna muncitorii rampei. De asemenea, acest discurs al relocării consensuale în ZMC nu se justifică nici față de persoanele născute în orașul Cluj-Napoca care azi au domiciliul în Pata Rât (din cauza unor constrângeri asupra cărora ele nu au avut și nu au control) și care nu au trăit niciodată din reciclarea deșeurilor, adică nu au muncit niciodată pe rampă.
În lumina acestor realități, politic vorbind este revoltător, moral vorbind este dezgustător, iar personal vorbind este dezarmant că după atâția ani de luptă discursiv-politică pentru o abordare a problemei și a soluțiilor care să țină cont de responsabilitățile autorităților locale față de crearea problemei, precum și față de nevoile locative și drepturile sociale ale locatarilor din Pata Rât, modul în care zona Pata Rât este prezentată în documentul Cluj Metropolitan – Strategia Integrată pentru 2014-2020 sună așa:
“În municipiul Cluj Napoca există zone de sărăcie urbană dintre care unele prezintă o cultură a sărăciei ce a condus la perpetuarea diverselor probleme sociale: locuire precară, lipsa acces la servicii publice, infracționalitate, abandon școlar etc. Cea mai cunoscută zonă săracă a municipiului Cluj Napoca o reprezintă Pata Râtul. În această zonă trăiesc aproximativ 1500 de persoane sărace (majoritatea de etnie roma) care își câștigă existența în special din ”reciclarea” deșeurilor de la groapa de gunoi. Închiderea gropii de gunoi va conduce la dispariția mijloacelor de trai ale acestora și la apariția unor noi probleme sociale, fapt ce impune o intervenție concertată pentru rezolvarea problemelor sociale din această zonă.” (pp.127-128)
Din 2010 mi-am ridicat vocea de multe ori împotriva ghetoizării și segregării de toate felurile. Fără să-mi fi schimbat părerea despre acest fenomen, observând ce se întâmplă cu locatarii de la Pata-Rât acum, mi se pare la fel de important să atrag atenția asupra faptului că desegregarea zonei nu poate să însemne mutarea, cu orice preţ, a oamenilor în afara orașului Cluj. Dacă asta se va întâmpla, atunci desegregarea Pata-Rât va fi un exemplu de „slum cleansing”, prin care orașul urmărește să se debaraseze de oamenii de care nu mai are nevoie, respectiv să asigure un teren pentru planuri zonale de dezvoltare care exclude posibilitatea locuirii (chiar și informale) în perimetrul său. Rescalarea desegregării de la nivelul orașului la nivelul zonei metropolitane, respectiv de la nivelul asumării responsabilității politice de către autoritățile locale la nivelul unei responsabilități de management de proiect este o nouă fază a politicii spațiale pusă în slujba capitalului.
Multe din ideile elaborate în acest eseu au fost comprimate în mesajele acțiunilor din Cluj-Napoca din 2015: Marșul de solidaritate al romilor “Oraș pentru oameni și nu pentru profit” și Scrisoarea deschisă adresată autorităților (17 iulie); Acțiunea comemorativă “Suntem egali, nu ilegali!” (17 decembrie).
[1] Marea lor majoritate se poate revedea aici: Acțiuni împotriva segregării teritoriale și pentru drepturi locative între 2010-2014, http://www.desire-ro.eu/?page_id=1179; Acțiuni pentru justiție locativă din 2015, http://www.desire-ro.eu/?page_id=1417), accesat în 24.01.2016.