Politică & plagiat

Până anul acesta am adresat un reproș recurent intelectualilor de stânga: nu se implicau suficient în dezbaterea internă, ignorau mass-media mainstream din țară și politicile guvernului pentru că, presupuneam pe atunci, aceștia păreau actori minori în lupta contra capitalismului global. Ca o ironie, se pare că unii și-au asumat critica și iată-i protestând la fiecare mișcare a guvernului, la fiecare gafă a miniștrilor sau la fiecare dezvăluire privitoare la cabinetul Ponta. În ultima vreme, primesc zilnic o invitație la vreun flash-mob sau măcar una pentru semnarea vreunei petiții.

 Totuși, în noianul de transformări, ceva a rămas, de dragul consecvenței, neschimbat. Și anume, beneficiarul. Guvernele subordonate președintelui Băsescu, cu toate că produceau zilnic cel puțin câte o grosolănie, au primit per ansamblu mai puține critici decât foarte scurta guvernare Ponta. Poate e o întâmplare. Sau poate acesta a fost meșteșugul lui Boc. Coborând standardul atât de jos, criticii au amuțit, neștiind de ce să se apuce mai întâi. Iar dacă luăm în considerare și ritmul, e de înțeles că un eveniment atât de recurent nu mai poate fi numit ieșire în stradă la protest. Ar fi mai simplu să semnalăm intrările în casă. Oare la asta se gândeau intelectualii când menajau guvernarea? Dacă da, atunci marea greșeală a lui Ponta a fost că a schimbat reperele. Gafele și ordonanțele de urgență trebuiau să atingă acel prag de la care începi să le numeri în loc să le dezbați. Poate că exagerez.

E posibil ca atenția mea selectivă să deformeze imaginea de ansamblu și sunt sigur că cel puțin marxiștii aflați în dialog cu eternitatea și-au distribuit disprețul în mod echitabil. Dar sunt la fel de ferm convins că n-am văzut până acum în zona stângii atâtea frivolități precum cele despre prețul fularului purtat de Adrian Năstase pe targă, despre greșeli în CV-urile miniștrilor sau despre lipsa notelor de subsol în teza de doctorat a premierului Ponta.

Plagiatul lui Ponta pare a fi, de departe, subiectul cel mai interesant. E interesant și pentru mine, ca simptom al dezorientării.

E posibil să par a fi părtinitor, deoarece am încurajat mereu cucerirea și politizarea (sic!) partidelor politice din interior, în special a PSD (din cauza numelui bun). De aceea, precizez că n-am apucat să-mi depun adeziunea pentru PSD. A fost o combinație de reticență și lene la mijloc, filiala clujeană fiind, de departe, cea mai puțin apetisantă. Apoi, după scurta bucurie a divorțului de PC, a urmat alianța cu PNL. Din acest moment, nici măcar numele nu mai suna ademenitor. Cu alte cuvinte, sunt interesat de acest partid doar în contextul unui termen foarte lung sau doar în contextul în care Traian Băsescu continuă să rămână în libertate.

În plus, pentru a da asigurări că judecata mea e la rece, voi reproduce o analiză similară, pe care am făcut-o părintelui fascismului românesc, A. C. Cuza, acuzat de plagiat de către un jurnalist:

„Cu toate că faptul nu are vreo importanţă aparte pentru analiza de faţă, înclin să cred  că acuzaţiile sunt puţin exagerate; faptul că cita mult și, uneori, chiar fără să indice pagina sau faptul că uneori termenul  apud ar fi fost un semn de precauţie și un frumos exerciţiu  de sinceritate poate fi descris mai degrabă ca neglijenţă decât  furt. Cuza se înscrie fără probleme în standardul profesorului  mediocru, prin eforturile istovitoare de a afișa faptul că era  la curent cu scrierile vremii. Totuși, firul argumentelor aparţinea autorului.”[1]

De atunci s-a mai schimbat câte ceva, dar nesemnificativ. Suntem totuși în România, țara în care profesorii plagiază, iar politicienii sunt acuzați de plagiat. Dacă nu aș avea cu ce să îmi pierd timpul, probabil că aș face o analiză similară carierei academice a actualului premier.

Dintr-o altă perspectivă, e posibil să par neglijent, chiar total neacademic, în analiza producțiilor scrise locale. Asta deoarece tinerii intelectuali se comportă de parcă acum au aterizat cu doctoratele de la cele mai prestigioase universități. Unii dintre ei chiar au făcut-o, însă și aceștia trebuie să arunce un ochi pe terenul în care au aterizat. E puțin ridicol să constați stupefiat că oamenii care umblă prin mocirlă sunt murdari. Până de curând, facultățile de drept sau „științe economice” au fost un fel de școli profesionale, fraudulos denumite facultăți, în care citirea (ce să mai spui de citarea) altor titluri decât cele vândute de profesorul titular era o erezie și în care informația circula precum folclorul până să fie fixată în cartea ortodoxă. Deci, dacă cineva dorește să ia ca reper universitățile de prestigiu, i-aș recomanda să-și facă curajul să înceapă cu distinșii colegi de breaslă. Bănuiesc că normele academice ar trebui aplicate, de preferință, în lumea academică: de la cadrele inferioare la cele superioare, până la comiții, comitete și minister. Aici ar avea sens să vedem dacă o teză de doctorat are contribuții originale la dezvoltarea domeniului, dacă e scrisă conform uzanțelor și, de ce nu, dacă e bine scrisă. Dar acesta e un plan de bătaie de lungă durată, o reformă „de la firul ierbii”, ca să folosesc un clișeu la modă. Se pot concepe și proiecte cu finanțare bună și, ce să vezi, chiar cu sens, pe o temă de felul acesta. Pe de altă parte, le-aș recomanda tinerilor intelectuali de stânga să se uite și la timing. Pe cei de dreapta îi înțeleg. Pentru ei, timing-ul e perfect. Patronii lor își riscă privilegiile, codul muncii riscă să fie modificat, neoconservatorii riscă să cadă în uitare precum PNȚCD. Deci e un moment bun pentru a dezbate o teză de doctorat din 2003, chiar mai puțin aberant ca discuția despre mineriade din preajma alegerilor. Însă pe intelectualii de stânga nu îi înțeleg. De unde naivitatea asta în a accepta o agendă mereu impusă de adversar, de la timing până la termenii discursului?

Să nu uităm că scandalul plagiatului vine după scandalul „politizării” ICR, ambele producând alianțe confuze, simbolistică și limbaj impropriu, astfel încât întreg instrumentarul stângii s-a evaporat. Și pentru ce? Care e câștigul nostru în cazul în care vom avea o demisie „de onoare”? Îi vom vedea pe Patapievici & Co având grijă de cultura română pre-electorală și pe Ungureanu îngrijindu-se de estetica guvernamentală până la numărarea voturilor. Nu e păcat să le stricăm plăcerea de a părăsi definitiv instituțiile publice pentru a intra pe piața liberă? Așteaptă acest lucru de pe vremea în care unii dintre noi eram adolescenți. De ce să-i obligăm să rămână în situația sfâșietoare de luptători împotriva statului, pe banii contribuabililor?