Săptămâna trecută Parlamentul (în Camera Deputaților, cameră decizională) a adoptat trei legi electorale: legea finanțării partidelor politice și a campaniilor electorale (reexaminată ca urmare a cererii Președintelui), o completare la legea partidelor și legea privind organizarea alegerilor locale. Toate trei legile au trecut cu o majoritate covârșitoare. Abținerile și voturile împotrivă au fost nesemnificative, astfel încât se poate vorbi de un consens.
Acest consens este firesc în măsura în care noile legi nu fac decât să continue monopolul partidelor mari asupra vieții politice românești. Deși sunt înlesnite condițiile formale de formare a unui partid nou (care se poate forma acum doar cu trei membri), cadrul legislativ favorizează în mod clar status quo-ul. Parte a promisiunilor de după alegerile prezidențiale din 2014 de a răspunde cerinței populare pentru reformarea clasei politice, noul ansamblu legislativ reușește performanța de a face câteva schimbări punctuale, fără ca nimic sistemic să fie schimbat.
Mai mult, noile legi nu expun o nouă filosofie electorală a lucrului bine făcut, ci sunt rezultatul negocierilor între putere și așa-zisa opoziție, al armonizării diferitelor lor interese. De exemplu, finanțarea favorizează candidatul în raport cu partidul, dar și partidul în raport cu donatorii (în condițiile în care împrumuturile luate de partide și nerambursate se pot transforma în donații, prin voința părților). În plus, legea nu rezolvă cu nimic problema de fond a dependenței partidelor de sponsori și de interesele acestora, la fel cum nimic nu-i protejează pe agenții economici de presiuni politice pentru finanțarea partidelor. Dacă ești un politician aspirant ești dependent de business, dacă ești un primar în funcție de 15 ani, continui să controlezi afacerile economice din oraș.
Alegerea primarilor dintr-un singur tur cu majoritate simplă favorizează primarii în funcții, sau candidații partidelor mari. Menținerea pragului electoral la 5% pentru partide (la care se adaugă 2% pentru o coaliție) nu are deloc darul de a mări șansele unor partide nou formate. Candidații independenți, pentru a intra în consiliile locale, trebuie să îndeplinească un coeficient electoral. Invit pe oricare dintre cei care au votat sau susținut aceste legi să explice public cum se calculează acest coeficient pentru un candidat independent la consiliul local al sectorului 1, să zicem. Durerile de cap sunt garantate. Candidații la funcțiile de primari și consilieri trebuie să prezinte o listă de susținători care să cuprindă 1% din numărul cetățenilor înscriși pe listele de vot din circumscripția respectivă – o prevedere ce favorizează primarii și consilierii aflați deja în funcții în comunitățile mici, cu puțini oameni pe listele de vot. Eliminarea alegerii președinților consiliilor județene prin vot direct (binevenită de altfel) readuce parțial puterea la partide și mai ales la conducerile centrale ale acestora. Măsura încurajează negocierile între partide la nivel local în vederea desemnării șefului consiliului județean, făcând din șefii locali de partid personaje mai puternice. Dar, în practică, primarul va beneficia de și mai multă putere, fiind acum singura figură proeminentă. Ne vom întoarce la situația din vara lui 2004 când Traian Băsescu ca primar general nu numai că a câștigat din primul tur, dar și-a concentrat mare parte din campanie nu pe alegerea sa, ci pe alegerile pentru consiliu.
În fine, o altă prevedere ce avantajează în mod evident partidele mari este regula privind radierea unui partid. Conform modificării legii partidelor, un partid se radiază dacă nu reușește să depună candidați în două cicluri electorale locale succesive în minum 75 de circumscripții electorale precum și o listă completă de candidați într-o circumscripție electorală sau candidați în 3 circumscripții electorale în cazul alegerilor parlamentare. Această măsură este deja suspectată de neconstituționalitate. Dacă e mai simplu acum să faci un partid, devine mai greu să-l păstrezi. Desigur, cel mai evident aspect ce trebuie notat aici este că în ciuda promisiunii sale, noua lege nu permite de facto existența unor partide locale. Fiecare partid local trebuie să fie de fapt și puțin regional. Sigur, e un pas înainte de la partidele care nu puteau fi decât naționale, dar noua formulă nu schimbă cu mare lucru raportul de forțe. Tocmai pentru că un partid nou înființat nu putea opera direct la nivel național cum prevedea legea anterioară, nu făcea plauzibilă formarea sa. Acum, pentru a atenua impactul liberalizării formării partidelor cu impact la nivel local, acestora li se cere să fie de fapt regionale, altfel riscând să fie radiate. Astfel că partidele mici (dacă vor exista) vor trebui să intre în alianțe, fapt ce va duce la confruntarea cu praguri electorale mai mari. Din nou, principalele beneficiare vor fi partidele mari (PSD, PNL) dar și cele favorizate de acestea (UNPR, chiar PMP) care sunt suficient de mici pentru a nu pune probleme de fond, dar suficient de mari pentru a intra în consilii și a înclina balanța între PSD sau PNL în urma negocierilor.
Diverse elemente ale acestor legi, sau chiar acestea în ansamblul lor, au făcut obiectul deja a numeroase critici, unele la obiect, altele – precum cele formulate de PNL imediat după acordarea votului – pline de ridicol și ipocrizie. La un nivel mai general trebuie observat însă că aceste legi funcționeză ca un mecanism de apărare al clasei politice actuale la măsurile DNA. Dosarele recente ale acestei instituții vizează într-o mare măsură aleși locali, primari și șefi de consilii județene. În multe zone din țară aceste acțiuni au funcționat ca spargere a monopolului politic și economic a unor baroni locali, afiliați de regulă unuia dintre cele două partide mari. În vidul astfel creat și pe fondul unei nemulțumiri manifeste față de actuala clasă politică s-ar fi creat măcar posibilitatea ca oameni din afara sistemului să reușească să ocupe aceste funcții la scrutinul din 2016. Noile legi înseamnă de fapt o repliere a centrului, menită să împiedice un astfel de scenariu. Candidaturile independente nu vor putea avea nici un succes real (mai ales că timpul este oricum foarte scurt deja), decât în situații cu totul excepționale. Împărțirea puterii la nivel local (dar și parlamentar) între PSD și PNL la algerile din 2016 este deja previzibilă. Limitând de facto șansele independenților sau a partidelor nou formate, noile legi stimulează partidele politice mari să recruteze candidați din afara lor, fragmentând și mai mult zona independentă sau alternativă. Anti-politica va fi din nou politică oficială făcută din interiorul partidelor. În această constelație, singurii independenți cu șanse sunt ‘independenții’ de tip Oprescu, care deja a anunțat că se pregătește pentru un nou mandat. E și normal, victoria sa fiind certă.
Noile legi și modificările la cele vechi nu au fost însă doar opera înțelegerii dintre partidele politice. Medierea a fost făcută de reprezentanți ai societății civile, adunați sub umbrela Politică fără bariere (Pfb) – o coaliție formată din the usual suspects (ActiveWatch, CeRe, Expert Forum, Uniți Salvăm sau Miliția Spirituală, etc.) dar și organizații mai de nișă precum Societatea de Educaţie Contraceptivă şi Sexuală sau Asociația România Vie. Ceea ce a determinat formarea și funcționarea Pfb au fost două obiective de bază: pe de o parte, înlesnirea participării în alegeri prin ridicarea barierelor de până acum; pe de alta, stabilirea unui cadru menit să asigure egalitatea de șanse între partidele mari și notorii și cele mici, nou înființate, precum și a candidaților independenți. În urma adoptării celor trei legi devine limpede că dacă primul obiectiv a fost atins, al doilea e departe de a se fi realizat.
În urma votului din Camera Deputaților, Pfb a trimis un comunicat în care oferea propriul bilanț. După ce consemnează elementele pozitive care s-au realizat, ONG-iștii atrag atenția asupra deficiențelor: reintroducerea criteriului de teritorialitate prin procedura de radiere; menținerea sistemului de alegere a primarilor într-un singur tur; introducerea, în fapt, a unui număr de semnături mai mare de 1% (recomandarea Consiliului Europei – Comisiei de la Veneția) pentru înscrierea unei candidaturi, subvenționarea discriminatorie a partidelor și reintroducerea criteriului de teritorialitate la decontarea cheltuielilor de campanie; menținerea în birourile electorale a statutului privilegiat al partidelor parlamentare; limitarea accesului partidelor neparlamentare, în campania electorală, la mijloacele publice de comunicare în masă.
Cu atâtea deficiențe, se ridică în mod normal întrebarea dacă aspectele pozitive au precumpănit în asemenea măsură încât aceste legi să primească totuși susținerea coaliției. La cum este descrisă situația chiar de către cei care au lucrat direct la elaborarea noilor prevederi pare că avem din nou nevoie urgentă de revizuirea acestora, imediat ce acestea au fost votate. De fapt, PfB îi solicită președintelui Iohannis să trimită la Curtea Constituțională modificarea la legea partidelor politice deoarece articolul 47 al acestei legi pare a fi neconstituțional. Practic, Iohannis este somat să nu promulge o lege chiar de către cei care au lucrat la respectiva lege. O situație stânjenitoare pentru un președinte al lucrului bine făcut.
Desigur, nu trebuie deloc minimalizată munca acestei coaliții, multe dintre modificările pozitive fiind rezultatul eforturilor membrilor acesteia. E drept totodată că aceștia au tot semnalizat de-a lungul negocierilor limitările și scăpările noilor prevederi. Ideea nu e de a critica munca acestor organizații, ci de a surprinde logica sistemică a interacțiunii acestora cu zona politică. Criteriul adevărului este practica – iar în acest caz este limpede că în practică efectul muncii Pfb a fost acela de legitimare cu girul societății civile a unei înțelegeri politice între partidele mari în vederea conservării propriilor privilegii electorale. Bunele intenții ONG-iste au fost în final deturnate sub formă de capital politic pentru reprezentanții partidelor și a șefilor acestora.
Ar fi foarte facil așadar dacă am reduce deznodământul acestei afaceri la o simplă naivitate ONG-istă, care a crezut că se poate negocia cu puterea politică de pe poziții egale și în baza unor bune intenții. Problema este mai amplă și desigur dublă: de reprezentativitate și instituțională. Pe de o parte, ONGiștii care au participat la aceste negocieri nu au făcut-o în calitate de posibili candidați, de posibili participanți implicați direct în alegerile din 2016. Altfel spus, nimeni nu s-a așezat la negocieri cu politicienii având clar în minte faptul că va trebui să candideze în 2016 la, să zicem, Perișoru din partea unui partid nou format sau ca independent. ONGiștii au negociat în numele unui principiu abstract (al liberalizării pieței partidelor), dar fără un interes concret în această zonă. Interesul lor concret era găsirea unor soluții de compromis care să includă măcar o parte din obiectivele coaliției, justificându-i astfel existența, fapt ce s-a întâmplat. Altfel spus, membri Pfb erau mai dornici de găsirea unui consens în jurul unui principiu abstract, decât de susținerea unor interese de natură electorală concrete. Și aici se instituie dimensiunea instituțională: cum scopul ONG-urilor este de a duce la bun sfârșit proiecte, nu de a numi candidați și de a câștiga alegeri, acestea aveau tot interesul ca legile să treacă, chiar și într-o variantă incompletă, decât să boicoteze și să denunțe întregul demers. În fapt, tocmai situația că mai sunt multe de îmbunătățit la aceste legi este doar aparent o veste proastă: lupta pentru perfecționarea acestor legi abia începe – principiu ce pare a se institui ca variantă a revoluției permanente pentru ONGuri.
Faptul că noile legi au rezolvat una dintre cerințele majore ale societății civile din ultimii ani (de eliminare a cerințelor draconice pentru formarea de noi partide politice), dar în același timp au reușit castrarea efectivă a efectelor politice și sociale ale acesteia este rezultatul nu doar al înțelegerii dintre PSD și PNL dar și al ambiguității societății civile care fie face politică, fie nu face politică, în funcție de cum o dictează momentul. Cum și această oportunitate a fost ratată, poate a venit momentul să ne hotărâm într-o direcție. Până atunci politica vechilor partide continuă nestingherită, cu o singură diferență: nu mai pot fi acuzate că nimic nu se schimbă.