Vladimir Borţun despre Piaţa Taksim:
Protestul social a cunoscut o schimbare substanțială în ultimii ani, iar evenimentele din Piața Taksim sunt o nouă dovadă în acest sens.
Până acum câțiva ani, aproape fiecare mișcare de protest era apanajul unui anumit grup social – muncitorii sau studenții sau pensionarii etc. Fiecare grup lupta separat pentru interesele sale, chiar dacă, în principiu, „inamicul” era același. Alianțele cu alte grupuri sociale erau rare și contingente.
Numai că, în ultimii ani, omogenitatea socială a mișcărilor de protest s-a redus tot mai mult, fiind înlocuită de o pluralitate a grupurilor participante și a cauzelor pe care acestea le susțin. Unitatea care face posibil protestul nu mai este, azi, dată de cei care protestează, ci de cei împotriva cărora se protestează. Altfel spus, inamicul comun (Imperiul, în termenii lui Antonio Negri, primul care a teoretizat această reconfigurare a protestului social) reușește să adune laolaltă grupuri de indivizi cu proveniențe, stiluri de viață, valori și obiective cât se poate de diverse (multitudinea, în termenii aceluiași Negri). Astăzi, spre deosebire de modelul anterior de protest, oameni care altminteri nu au prea multe în comun în viețile lor cotidiene ajung să se coalizeze împotriva aceluiași inamic. (..)
Această pluralitate e definitorie pentru protestul social din zilele noastre, ea putând fi regăsită, în diverse forme, în toate mișcările de protest recente, de la Primăvara Arabă la „Occupy” și „Los Indignados”. Întrebarea e ce sorți de izbândă poate avea acest model pluralist. Pe de-o parte, întrucât reunește grupuri sociale diferite, el conferă protestelor atât o forță cât și o legitimitate mai mare. Pe de altă parte, lipsa omogenității poate afecta capacitatea de acțiune organizată, fără de care orice protest are zilele numărate. Așadar, care model este oare mai viabil, cu șanse mai mari de reușită?
(sursa)