TEMA: Protestele din ianuarie 2012
Am citit cu mare interes articolul lui Horia Pătraşcu (Piața Universității – casa de toleranță a utopiei) despre cît de importante sînt semnificaţiile locurilor în care se desfăşoara protestele, nu numai pentru cei care protestează dar şi pentru cei împotriva cărora se demonstrează. Imaginea unui guvern şi a unui preşendinte care încearca dîn răsputeri să delimiteze demonstraţiile în spaţiul Pieţei Universităţii sugerează o frică a guvernului, şi o putere a demonstaţiilor care mie personal îmi dă speranţă. Iar speranţa mea e că Piaţa Universitătii nu are neaparat destinul unei găuri negre în care orice revoltă e inevitabil înghiţită.
Aşa cum voi incerca să sugerez în rîndurile de mai jos, Piaţa Universităţii a dobîndit dupa 1989 semnificaţii un pic mai stufoase decît sugerează autorul articolului. A fost, mai întii, şi alături de alte locuri (televiziune, piaţa palatului), scena revoluţiei din decembrie 89. Aici ajungem deja la prima bifurcaţie a semificaţiilor pieţei. Pentru unii, revoluţia şi locurile ei înseamnă lupta pentru libertate şi împotriva comunismului, văzut ca sistem totalitar. Aceasta este în mare parte opinia păturilor educate, ale asa zisei intelectualităţi, cea care, dat fiind natura muncii sale, avea un interes vital în a-şi asigura controlul asupra propriilor mijloace de productie, altfel spus, libertatea de expresie. Chiar înainte, dar şi după 89, intelectualitatea romaneasca s-a raliat în mare parte poziţiilor de dreapta vizînd schimbarea radicală a societăţii prin revenirea la proprietatea privată şi restituirea proprietăţilor (în care o parte din ea avea un interes direct). Dat fiind cvasi-monopolul pe care l-au avut asupra presei şi mijloacelor media în anii 90, şi a susţinerii pe care au primit-o din partea noilor grupuri sociale post-decembriste, dar şi din partea noilor “parteneri” internaţionali ai Romaniei (mă refer la FMI, BM, EU, etc.) pozitia lor a devenit repede dominantă în societatea romanească.
Totusi, deja în decembrie 89 cred că revoluţia şi locurile ei au dobîndit semnificaţii alternative – nu atît de vizibile, pentru că cei care le-au împartăsit au fost mult mai puţin vocali, sau mai bine zis au reusit în mai mică măsură să se facă auziţi în sfera publică. Locurile revoluţiei, printre care şi piaţa Universitătii, au fost şi locuri ale protestului împotriva unui stat şi a unei clase conducatoare nu atît poliţienesti cît prădătoare, care au apropriat în mod abuziv şi nelegitim produsul comun al întregii societăti şi care astfel au mers nu atît în sensul socialismului cît împotriva lui. Protestul a fost deci împotriva celor care au înşelat idealurile sociale ale socialismului la care o mare parte a societăţii ajunsese, contrar credo-ului afirmat al intelectualităţii, să adere. Purtată în mare parte de muncitori, aceasta viziune a fost transpusă în practică nu numai prin masiva lor participare la evenimentele din decembrie 1989, dar şi prin continuarea revoluţiei în locuri care, daca au fost mai putin vizibile pentru intelectuali (dat fiind obsesia lor pentru spaţii centrale şi instituţii culturale), nu au fost mai puţin pertinente. Revoluţia a fost continuată de fapt în uzine, unde, în primele luni de dupa decembrie 1989, muncitorii au luat puterea, s-au constituit în comitete de uzină şi şi-au ales democratic directorii.
În cazul pieţei Universităţii, momentul decembrie 1989 a fost urmat de marele moment al primăverii-verii lui 1990, cel în care “piaţa” s-a tranformat în “Piaţa”. Scena unică a mişcării cu acelaşi nume, intersecţia centrală a Bucurestiului a fost prezentată de principalii ei protagonisti ca locul unei mişcari universale pentru “libertate”, şi al continuării luptei anti-comuniste începute cu citeva luni în urmă. Presupusa continuitate, parte a unei mitologii anti-comuniste în naştere, ne indică faptul că Piaţa Universităţii a fost purtată în mare parte de un anumit segment al societăţii romanesti. Într-adevar, piaţa a fost un loc intens investit de intelectuali publici şi de partidele istorice nou re-înfiinţate. Discursurile de la balcon reprezentau punerea în spectacol şi conştientizarea de sine a unor forţe de dreapta care îşi cereau astfel locul pe scena socială şi politică romanească. Bineînţeles, aceste forţe nu veneau din neant, ci fuseseră pregatite, în mod ironic, de doua decenii de naţionalism ceausist în timpul căruia admiraţia pentru “occident”, idei de dreapta şi chiar legionari ajunsese să constituie forma în care dizidenţa era jucata cotidian şi local în cercuri private de prieteni şi rude.
În Piaţa Universităţii, în 1990, bifurcarea semnificaţiilor n-a mai rămas însă la faza simbolică a viziunilor alternative, ci s-a transpus într-o duplicare fizică a grupurilor sociale prezente în piaţă. De data aceasta, demonstranţilor li s-au opus nu numai puterea (sub forma poliţiei sau armatei), ci şi alte grupuri sociale. Cu venirea muncitorilor şi a minerilor pe 13 iunie 1990, piaţa a devenit scena nu a unei lupte universale unificatoare, ci a unei lupte divizante care a luat forma de tragedie şi farsă în acelaşi timp a luptei de clasă. Într-adevar, atît forţele de dreapta din piaţa, cit şi guvernul şi presedintele Iliescu care i-au adus pe muncitori şi mineri acolo, au utilizat lupta sau diferenţa de clasă pentru da sens evenimentelor la care participau. Pe de o parte asadar, Piaţa Universităţii s-a constituit în jurul faimosului punct 8 al Proclamaţiei de la Timişoara vizînd a scoate membrii nomenclaturii comuniste din viaţa politică. Această revendicare conţinea deja germenele viitoarei condamnări prezidenţiale a comunismului, şi constituia astfel prima cărămidă a unei viziuni liberale utilizată în deceniile următoare în mai larga întreprindere de marginalizare politică, socială şi economică a clasei muncitoare. Pentru forţele de dreapta din Piaţă deci, libertatea pe care o invocau era una destul de precisă, trimiţînd la libertatea de exprimare şi la libertatea pieţei economice.
Pe de altă parte însă, trimiţînd muncitorii de la IMGB şi minerii de pe Valea Jiului pentru a protesta împotriva demonstranţilor din Piaţă, Iliescu a reusit nu atît să salveze clasa muncitoare în al carei aparator se erijase, ci să realizeze diviziunea – care avea să dureze, după cît se vede, mai bine de 20 de ani – între aceasta şi intelectuali. Cum s-a dovedit mai tîrziu, marginalizarea clasei muncitoare romanesti a început în primii şapte ani dupa revoluţie, cînd reforma graduală s-a concretizat într-o privatizare lentă dar sigură a activelor de stat în profitul unor insideri, în de-industrializare, în pierderi masive de locuri de muncă, şi în scăderea veniturilor populaţiei. Diviziunea muncitori-intelectuali a luat formă însă chiar din Piaţă, pentru că demonstranţii erau şi ei deja pregătiţi să gîndească şi să actioneze într-un cadru divizat. Pentru cei de la balcon şi pentru mulţi intelectuali de rînd, “noi muncim nu gîndim” a reprezentat o confirmare a imaginii de apărători ai valorilor solide (patria, meritul, libertatea) pe care si-o auto-construiseră.
Piaţa Universităţii e o gaura neagră a revoltei nu pentru că asa zisele proteste pentru libertate au eşuat, ci pentru că rămîne martorul celor mai perverse faze ale luptei de clasă post-decembriste, acel element atît de bine refulat în Romania de după 1989. Doar pentru că în Romania anilor 90, dar şi în cea a anilor 2010, păturile conducatoare au rămas încă strident naţionaliste şi/sau liberale, piaţa Universităţii poate încă să fie o gaură neagra – mai precis, cea în care corpul sacru al naţiunii sau al pieţei economice riscă să fie sfişiat.
Pentru mulţi alţi romani însă, puritatea naţională sau a pieţei, sau lupta anti-comunista, nu fac parte însă dintre prioritaţi. Daca mulţi mai văd încă comunismul ca ceva bun (ca perioada în care au avut acces la locuri de munca, la un sistem de sănătate universal dar şi la un statut social), revoluţia din 89 ca speranţa într-o lume mai justă (şi nu doar în a accede la mirajul consumerismului occidental), iar Piaţa Universităţii 90 ca un moment dureros nu atît pentru că ar fi ameninţat o naţiune sau o libertate abstractă ci pentru că a contribuit la divizarea dintre muncă şi reprezentarea ei, atunci poate că ei sînt capabili să respună povestea Pieţei şi cu ea povestea oricărei revolte post-decembriste.
Aşadar, poate că guvernul mizează pe conţinerea protestelor în piaţa Universităţii sperînd ca potenţialul de divizare al acesteia din urmă să îşi facă efectul şi acum. Dar poate să se înşele. Mai 1968 a devenit ameninţător pentru ordinea dominantă nu neaparat atunci cînd studenţii au protestat, ci cînd lor li s-au alăturat muncitorii şi formidabila lor armă de protest, grevele. În sens invers, peste aproape trei decenii, un sociolog, Pierre Bourdieu, cobora în stradă pentru a se alătura greviştilor francezi din 1995. Şi dacă cea mai mare frică a guvernului este unirea intelectualilor cu clasa muncitoare? Atunci cu siguranţă ar mai fi atîtea şi atîtea de făcut şi de povestit.
great white sharks
compass bank online
lenox square mall
2012 presidential election
cinnamon toast crunch