Un text scris de Ionuţ Dulămiţă despre mesajele protestelor din ultimele zile:
În 2013, 40,4% dintre români erau expuşi riscului de sărăcie și excluziune socială şi mai mult de jumătate din populaţie trăia în locuinţe supraaglomerate, cel mai mare procent în rândul ţărilor europene, de trei ori mai mare decât media UE (16,8%). Majoritatea românilor săraci trăiau în sărăcie persistentă – dintre cei 22,6% din oamenii care trăiau în sărăcie relativă în 2012, 18,2% se confruntau cu sărăcia persistentă. În 2012, peste 50% dintre copiii din zonele rurale trăiau în sărăcie, în localităţile urbane procentul fiind de doar 17%. Tot în 2012, tinerii între 18 şi 24 de ani au înregistrat o rată ridicată a sărăciei (31,4%), a doua ca mărime şi foarte apropiată de riscul ridicat de sărăcie la care erau expuşi copiii, fiind principalul grup afectat de criza economică. Toate astea se găsesc în Strategia Naţională privind Incluziunea Socială și Reducerea Sărăciei 2014-2020 şi nu cred că lucrurile s-au schimbat mult în ultimii doi-trei ani. În plus, aproape 44% din populaţie trăieşte încă în mediul rural, unde nu răzbat protestele, iar dacă răzbat, o fac distorsionat, şi unde nu merg intelectuali fini să instige la reformă cu portavocea.
Am văzut multe revendicări zilele astea şi multă revoltă, toate justificate, dar şi că revoluţia, dincolo de tragedia continuă care a alimentat-o, are acelaşi iz civilizator, anti-corupţie al protestelor anterioare, din care problema sărăciei şi a maselor marginale de oameni lipseşte mai de tot şi din care răzbat doar strigătele urbanilor din clasa de mijloc. Una dintre victimele incendiului de vinerea trecută a fost Maria Ion, o femeie văduvă, prost plătită, care muncea la negru pentru a întreţine o familie cu cinci copii şi un tată paralizat şi care a trebuit să moară, după cum bine subliniază membrii Frontului Comun pentru Dreptul la Locuire (FCDL), pentru a i se respecta un drept ce ar trebui să fie fundamental, cel la locuire. Familia ei a primit un apartament de la primărie în stilul clasic al „pomenilor electorale”, iar lucrurile s-au oprit aici, ca de obicei.
Un exemplu clar este faptul că, zilele trecute, evacuaţii de pe Vulturilor 50, rămaşi fără case din septembrie 2014, au fost ameninţaţi şi cu evacuarea din stradă, mai exact din tabăra pe care şi-o improvizaseră pe un trotuar, iar treaba asta a trecut aproape neobservată. Vocile lor, ale altora în situaţia lor, ale săracilor în general s-au auzit firav la protestele din Bucureşti, din gurile evacuaţilor, ale activiştilor FCDL, ale câtorva tineri adunaţi în jurul lor (care se întrebau, mai în glumă, mai în serios „suntem noi şi anticorupţia?”), ale unor amârâţi disipaţi prin mulţime şi din revendicările stângii. În afară de acestea şi de un punct de pe un flyer cu revendicări înmânat protestatarilor, care cerea creşterea salariului minim şi pensii decente, nu am văzut în listele care au circulat pe net şi în Piaţă nimic care să adreseze probleme de egalitate, justiţie şi protecţie socială. Nu am văzut să se discute pe bune de săraci, de marginali, de rasism, de şomajul tinerilor, de oameni ai străzii sau în risc de evacuare, de cei peste 40% dintre români care sunt expuşi riscului de sărăcie şi de excluziune socială.
Unele dintre revendicările vehiculate de societatea civilă în ultimele zile, care, înainte de toate, ar fi trebuit să aibă ca prim punct bunăstarea răniţilor de la Colectiv, după cum atrage atenţia aici Răzvan Exarhu, par să-i excludă din start pe cetăţenii care trăiesc în precariat, în oraşe sau la sat, lăsându-i pe alţii să ia decizii în locul lor. O pătură de mijloc critică şi justiţiară, care se luptă pentru moralitate şi integritate, pentru felul liber de-a fi şi de-a gândi, dar nu şi pentru incluziune socială. Şi-a pus cineva problema, de exemplu, că sunt oameni care nu vor putea folosi votul electronic, care nu vor putea citi pe net cum se fac cheltuielile publice, care nu vor putea să dezbată public acte normative în format electronic şi care nu-şi vor putea vedea online dosarele din instanţă? S-a gândit cineva să ceară să li se faciliteze şi lor accesul la internet şi la informaţii în general, la educaţie, indiferent ce o mai însemna ea astăzi, să fie integraţi şi ei în masa critică şi să participe la societate? (sursa)