Pericolul terorist a trecut, gruparea Anonymous România a fost anihilată

Direcția pentru Investigarea Infracțiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism (DIICOT) a anunțat pe data de 29 mai “destructurarea” unei grupări infracționale ce îşi spunea Anonymous România. Știrea a fost preluată spontan în majoritatea surselor de informare cu acoperire de masă, pe un ton apocaliptic demn de anul 2012. Afectat puțin de limbajul agresiv al relatărilor, eram sigur că inflamarea psihotică ce îi mistuie pe reporteri în așteptarea vreunei știri despre mafioții săltați cu mascații a fost stimulată la maximum de vreun comunicat de presă emfatic al numitei instituții. Nu m-am înșelat. Deși, din pricina uzului şi abuzului de tehnologie digitală, cultura tehnologică autohtonă a progresat spectaculos în ultimii cinci ani, încă nu este momentul să presupui că ai să găsești cartografi şi interpreți ai „lumii virtuale” la tot pasul. În presa populară cu atât mai puțin. Spectacolul superfluu, ciberoptimismul tehnofil şi ciberpesimismul tehnofob au încă întâietate. Citind însă informarea de presă publicată de DIICOT mi-am dat seama că un efort epic pe măsură a venit în întâmpinarea așteptărilor imaginative ale jurnaliștilor noștri. [1]

Comunicatul susține, nici mai mult, nici mai puțin decât că tânărul despre care procurorii afirmă că ar fi liderul grupului localizat în Piatra Neamț a fost implicat, împreună cu camarazii lui, „în derularea agresiunilor de terorism cibernetic [sic!]”. E puțin cam mult pentru mine. Fiind cu nervii la pământ din pricina jurnalelor de știri, îmi imaginez că acești bandiți au pus la cale un atac informatic împotriva centralei nucleare de la Cernavodă sau împotriva scutului american antirachetă, un dispozitiv militar de care, ni s-a spus adesea, patria noastră are atâta nevoie. Știm prea bine că nu e de glumit cu teroriștii. În Norvegia, anul trecut, un descreierat a făcut de unul singur – fără să se afilieze la organizația fantomatică Al-Qaeda, cea pe seama căreia punem toate ororile teroriste în ultima vreme – pagube inimaginabile. Închipuiți-vă ce efect poate avea un program din categoria malware care, în loc să-ți subtilizeze numărul cardului bancar, îşi face de cap în computerele ce controlează o centrală nucleară. Să luăm drept pildă faimosul Stuxnet, virusul care a sabotat cu succes instalațiile iraniene de îmbogățire a materialului radioactiv și a fost descoperit în 2010. Destinat computerelor Siemens din instalațiile industriale, programul a reușit să dezafecteze câteva aparate de centrifugare, să stârnească panica printre oficialii iranieni dar și să se înmulțească aiurea prin întreaga lume. Nu prea te poți aștepta la altceva de la un program de teapa lui. Numai că în cazul acesta vorbim despre „război cibernetic”, pentru că, dată fiind calitatea şi noutatea tehnicilor folosite, se bănuia de mult timp că e vorba de o aplicație militarizată, concepută de un stat pentru a ataca un altul.[2]

Recent au apărut și informații mai exacte despre sursa atacurilor cibernetice îndreptate împotriva Iranului, origine ușor de bănuit după ce afli ținta.[3] Să mai vorbim despre ultimul val de panică care i-a atins pe utilizatorii sistemului de operare Windows? Să ne întrebăm cine poate să conceapă o aplicație malițioasă uriaşă, care adună atâtea informații despre calculatorul pe care îl infectează încât are nevoie de o bază de date internă ca să le administreze? „Flame”[4], un virus cu structură modulară, perfecționat, atât de original încât probabil a reușit o vreme să treacă neobservat de programele antivirus, denotă o investiție de resurse de proporții imense.

Prin comparație, „atacurile” de tip „deface” și publicarea datelor confidențiale sau ascunse de public (cum altfel s-ar putea defini informațiile „nedestinate publicului” menționate în comunicat?) nu par să reprezinte un pericol real. Într-o limbă de lemn de esenţă tare, amintind și ea de pădurile nemțene, anchetatorii afirmă că grupul dădea publicității fără nici un drept informații ținute ascunse de instituții publice: „Gruparea a desfășurat o vastă activitate infracțională specifică, de criminalitate informatică, ce a constat în accesarea ilegală a sistemelor informatice, sustragerea de date confidențiale sau nedestinate publicității, precum şi publicarea în mediul on-line a datelor exfiltrate. (…) Bazele de date confidențiale/clasificate vizate erau de predilecție administrate de instituții şi persoane juridice publice, atât din România cât şi din străinătate.” Cred că Julian Assange ar numi asta jurnalism de investigație de bună calitate. Poate nu numai el, pentru că e greu să nu te minunezi de stângăcia cu care instituțiile de presă romanești copiază literal comunicatele organelor anti-teroriste, sub pretextul practicării unei profesiuni de interes public, indispensabilă într-o democrație.

E și mai greu să răspândești teroarea afișând mesaje șăgalnice pe situl Agenției de Reglementare în Energie (ANRE) sau al biroului Fondului Monetar Internațional din România, instituțiile cel mai des menționate de organele de presă ca obiective ale atacurilor teroriste. Am cutreierat Internet-ul în lung și în lat ca să aflu ce au mai făcut temuții hackeri. Printre victimele atacurilor, unele dintre ele simple glume de gust îndoielnic[5], se numără  Primăria din Piatra Neamț, inspectoratul școlar din localitate, dar și Asociaţia Naţională a Cadrelor Militare în Rezervă şi în Retragere ori Institutul Naţional de Optoelectronică (acesta din urmă a fost luat la rost pentru cheltuieli bugetare nesăbuite).[6] Se zice că au mai publicat niște adrese și numere de telefon ale demnitarilor, plus câteva informații deja cunoscute despre Mihai Răzvan Ungureanu, în acea vreme Prim Spion al Guvernului României.

Anonimii români au mai fost asociați cu protestele antiguvernamentale din Piața Universității și cu cele ce au avut drept țintă ACTA. Colectivitatea globală cu numele Anonymous a comis însă delicte ieșite din comun. S-a substituit uneori autorităților statului, practicând vigilantismul online împotriva infracțiunilor grave, pentru combaterea cărora statele cer putere deplină asupra Internet-ului. A luat apărarea WikiLeaks împotriva corporațiilor comerciale care au consimțit să saboteze proscrisa organizație anti- și non-guvernamentală, încălcându-și îndatoririle contractuale la un simplu semn din partea autorităților federale americane. Crima aceasta nu a rămas nepedepsită. De exemplu, organele olandeze de resort au arestat un individ certat cu legea în vârstă de 16 ani, care participase la atacul de tip “denial-of-service” îndreptat împotriva PayPal, Visa și MasterCard în timpul scandalului cablogramelor diplomatice. Sună periculos nu-i așa? „Atacul” respectiv înseamnă suprasolicitarea unui server cu prea multe cereri de conectare. În principiu, nici nu e nevoie de un program special pentru așa ceva, e nevoie doar de mulți oameni indignați care intra pe aceeași pagină web simultan. Dacă vreți, acesta e analogul comunicațional al ocupării Pieții Universității de către gruparea infracțională cunoscută sub numele de Golani, de bună seamă un act terorist. Din câte înțeleg, puștiul din Olanda a fost primul. [7] Al doilea terorist arestat era mai versat (avea 19 ani). Voia să-l răzbune pe primul, de aceea a atacat siturile ministerului de interne din Olanda. [8]

Dar să revenim la exegeza comunicatului. „Activitatea infracţională  a dus la compromiterea totală sau parţială a paginilor şi domeniilor de internet  vizate, generând costuri semnificative în vederea recuperării datelor şi  implementării de noi măsuri de securitate.” Îmi permit să spun că unele dintre instituțiile respective erau deja compromise. Nu numai hacktiviștii sunt interesați de aflarea secretelor guvernamentale. Jurnaliștii de la Hotnews s-au bucurat foarte mult când au descoperit că documentele publicate de ANRM (Autoritatea Naţională pentru Resurse Minerale) în legătură cu contractele Chevron se desecretizau singure.[9] Acesta este cazul fericit, când curioșii nu au cunoștințe tehnice deloc, dar au noroc.  Pe alții, mai pricepuți, curiozitatea i-ar fi băgat în dubă. În condițiile în care fondurile publice sunt administrate ca și cum ar fi venituri private, prin contracte secrete ce par a servi celor mai obscure interese, în nici un caz binelui public în numele căruia guvernele de până acum și-au anulat propriile obligații față de contribuabili (fie că sunt angajați în sectorul public sau privat, fie că au ieșit la pensie), ar fi bine să analizăm nu numai costurile refacerii sistemelor de siguranță informatică afectate – sperând că au existat și că asigurau măcar un grad mediu de siguranță – dar și costurile de dezvoltare și întreținere a siturilor respective înainte de incidente. Orice contribuabil onest s-ar bucura să afle ce scrie în câteva contracte misterioase legate de vânzările de energie făcute de stat către firme private. Să facă bine ANRE și să se răzbune pe hackerii ăștia lipsiți de principii publicând informațiile pe care ei au încercat să le găsească încălcând legea.

În fine, mai coborâm cu picioarele pe pământ când aflăm că cercetarea penală are în vedere câteva infracțiuni precis definite „acces fără drept la sisteme informatice, în scopul obţinerii de date informatice prin încălcarea măsurilor de securitate, modificare fără drept de date informatice  şi  transfer neautorizat de date dintr-un sistem informatic, prev. de art.  42 alin. 1, 2, 3 şi art. 44 alin. 1, 2  din Legea nr. 161/2003”. Legea cu pricina este, culmea, una promovată de Adrian Năstase în scopul de a combate corupția și de a favoriza transparența [sic!].

Numele ei complet este: Legea nr. 161/2003 privind unele masuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor  publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției. Nu zău! Ce lege ironică! O alta, supranumită cu blândețe literară „legea Big Brother”, îi transformă pe toți cetățenii conectați ai României în suspecți, supuși măsurilor extraordinare de supraveghere impuse de UE pentru a dovedi că poate da un răspuns atacurilor teroriste de la Madrid și Londra. Un răspuns total inadecvat, e adevărat,  dar totuși un răspuns. De ce sunteți suspectați în România dacă aveți conștiința curată? De un număr destul de mare de infracțiuni considerate „grave”, printre care, o să râdeți, se numără ultrajul și infracțiunile de corupție.[10] Sentimentul de nevinovăție este o iluzie. E clar că dacă nu erați vinovați de ceva, nimeni nu vă supraveghea. Și nici nu v-ar păsa dacă cineva vă suspectează. Luați exemplu de la parlamentarii care au votat legea fără crâcnire. E clar că nimeni nu are ce să le reproșeze. Nimeni nu are interesul să-i șantajeze, altfel nu se explică de ce nu se tem de legea “Big Brother”.[11] În condițiile în care instituțiile publice dispun de sisteme informatice pe care le poate penetra orice tânăr de 24 de ani pasionat de mașini din Piatra Neamț, informațiile private ale cetățenilor sunt în siguranță. Dormiți fără grijă! Hackerii idealiști au fost anihilați. Nu o să vă mai pună siguranța în pericol.         

Lupta statelor din întreaga lume cu toți acești tineri globalizați, cărora școlile publice le oferă mult mai puțin decât Internet-ul, iar România le oferă mult mai puțin decât Europa, este o metaforă expresivă pentru apologia juridică a loviturii preventive. Însă când sentimentul nedreptății provoacă doar în piepturile unor tineri teribiliști impulsul revoltei riscante, mai mult, când aproape nimeni nu pricepe ce se întâmplă cu ei, atunci e sigur că ne apropiem de realitatea distopică a benzilor desenate care îi inspiră.

Voi încheia cu o trimitere bibliografică pentru experții autohtoni în terorism. Nu e o carte, e o bandă desenată. Şi nu o recomand în glumă, ci foarte serios. Lucrarea semnată de Alan Moore şi David Lloyd se numește „V for Vendetta”. Pentri cine nu are răbdare să citească este disponibil şi un film. Astfel vor înțelege scenariul din care fac parte şi rolul negativ pe care şi l-au asumat de bună voie în narațiunea suprarealistă din care comunicatul citat mai devreme este doar un scurt fragment. Dacă vor fi curioși să studieze puțin istoria britanică (doar atât cât e nevoie ca să priceapă banda desenată), vor afla cine este Guy Fawkes, de unde vine mitologia contemporană a protestului cu mască şi ce semnificație are. Vor înţelege că o grupare nestructurată nu poate fi destructurată, că un grup ce nu constituie o organizație nu are lider şi că, în genere, e greu să-i convingi pe tinerii care detestă autoritatea să se lase conduși de cineva. Poate ideea că n-au anihilat nimic îi va surprinde. Asemeni WikiLeaks, Anonymous e una dintre funcțiile politice ale Internet-ului, aşa cum revolta anonimă este o funcție politică a indignării faţă de injustiţia flagrantă. Anonymous e o mișcare politică inspirată de mitologia justițiară a culturii populare urbane, fără structuri, cu obiective nedeterminate, impersonală. A transforma fenomenul într-o „organizație teroristă” înseamnă a da forță mitului care îl ține în viață. Iar miturile sunt invincibile. Omul poate greși, poate fi prins, poate fi nepriceput în ale informaticii, poate fi neinspirat sau ignorant, dar, 400 de ani după noi, o idee încă mai poate schimba lumea. Anonimii, oamenii liberi ce și-au făcut din Internet o republică globală, lipsită de granițe, în care „autoritățile” nu au ce căuta, sunt legiune. Sunt peste tot. Nu cetățenii ar trebui să se teamă de guvernele care îi conduc. Guvernele ar trebui să se teamă de cetățeni. Și, din câte se vede din exagerările polițienești, au început să se teamă peste măsură.

art in the streets
organizing for america
east central community college
bill of lading
open heart surgery