TEMA: Criza ştiintelor sociale în România
Una din dorințele mai mult sau mai puțin explicite ale unui cercetător este să producă cunoaștere relevantă social. Una din fanteziile noastre este ca rezultatele cercetărilor să aibă un impact direct asupra vieții persoanelor care au ajuns în contact direct sau mediat cu produsele noastre de cunoaștere. Am să fac de la început o distincție între două feluri de cunoaștere: cea care capitalizează și cea care dizolvă. Prima, cunoașterea care capitalizează, este acea cunoaștere care servește centrii de putere, care este relevantă pentru huburile de luare a deciziilor; acea cunoaștere care poate fi folosită pentru concentrare de putere, disciplinare, înrolare. A doua, cunoașterea care dizolvă, este acea cunoaștere care e capabilă să subvertească ordinea de putere, să le ofere perspective emancipatoare celor care sunt dominați, exploatați sau marginali; ea e capabilă să ofere categorii utile acelor mișcări sociale prin care puterea este redistribuită, care fac posibilă autorganizarea și capacitatea de decizie colectiva descentralizată.
Făcând această distincție între cele două tipuri de cunoaștere, nu pornesc de la asumpția că ar putea exista o lume fără putere, pe care cunoașterea emancipatoare ar putea în mod magic să o producă. Din contră, cred că relațiile umane nu sunt posibile în afara asimetriilor de poziționare între persoane, în afara relațiilor de putere. De aceea am simțit nevoia de a califica ce înseamnă „relevanța socială a cunoașterii” (sintagmă cheie în reformele curente ale universității): unele tipuri de cunoaștere ajută la centralizarea puterii deposedând prin concentrarea ei în anumite huburi, iar altele ajută la distribuția ei în corpul social, împuternicind.
Distincția, cred eu, este utilă, pentru că deseori, ca sociolog, arenele sociale în care sunt provocat să produc cunoaștere sunt cele în care puterea este deja centralizată: pentru beneficiari privați capabili să plătească o cercetare, pentru diversele agenții ale statului, organisme supra-statale precum Uniunea Europeană sau organizații transnationale precum Banca Mondială, UNDP, FMI. Să le luăm pe rând.
Sociologul și Corporația
În relație cu corporațiile, sociologul este deseori invocat pentru a produce un anume tip de cercetare: „raportul managerial”. Acesta este un raport abreviat în care sociologul îi prezintă pe scurt managerului cum poate acesta să își crească productivitatea, poziția pe piață sau să diminueze externalitățile prin campanii de PR. Adică sociologul încearcă să facă vizibile corporațiilor (1) structura forței de muncă, dorințele acesteia, nemulțumirile, modalitățile de motivare, formele mai eficiente de organizare a firmei pentru a extrage maximum de muncă posibilă de la angajați; (2) sociologul cartografiază poziția pe piață a firmei, tipurile de nevoi ale consumatorilor, tipurile de mesaje pe care firma le-ar putea utiliza pentru a mări vânzările, tipurile de piețe și nevoi neacoperite, costurile ascunse ale marketizării sau bariere invizibile de intrare pe piață; (3) sociologul investighează modalitățile de aplanare a efectelor negative produse de firmele private asupra mediului, nemulțumirile celor afectați, poluarea, distrugerea mediului lor de locuire prin devalorizarea sau supravalorizarea terenului, monopoluri care cresc costurile vieții, etc.
Câteva exemple scurte cred că arată mai clar felul în care este pus sociologul într-o astfel de situație. (1) Am fost chemați ca departament de Sociologie de la Cluj să producem pentru Nokia o cartografie a zonei de recrutare a forței de muncă, astfel încât firma să aibă un câmp de vizibilitate asupra regiunii și a calificărilor disponibile aici și mai ales tipurile de nevoi minimale pe care ar trebui să le acopere pentru a putea să atragă această forță de muncă. (2) Firma IRES a fost angajată de Roșia Montana Gold Corporation pentru a-i testa instrumentele de marketing și advertising pentru a vedea dacă ele au un impact sau nu asupra populației. (3) Ca departament de Sociologie am fost chemați să lucrăm pentru Bechtel, care construia autostrada lângă Cluj. În procesul construcției autostrăzii practic demolau satele prin care treceau cu utilajele lor enorme, teraformând zona, modelând geografia locală pentru a permite construcția unui drum de mare viteză pentru mărfuri și oameni. Noi ca și sociologi am fost rugați să sugerăm modalitățile de dezamorsare a tensiunilor din satele care sabotau autostrada sau blocau utilajele în încercarea disperată de a-și salva casele care se dărâmau ca efect secundar al traficului greu cauzat de mașinile enorme pline cu pământul excavat. Exemplele se înscriu în lista lungă de cercetări pe care le producem și prin care participăm la concentrarea puterii mai departe în mâinile capitalului prin disciplinarea forței de muncă, prin asigurarea unei poziții mai bune sau mai proaste de piață a unor firme, și prin aplanarea conflictelor legate de externalitățile producției.
Deseori răspunsul la aceste chemări este relativ simplu, prin retragere de pe această piață, însă riscurile acestei soluții sunt similare cu retragerea de pe orice piață a forței de muncă: precaritatea. Capitalul oferă forței de muncă libertatea de a alege doar cui anume își vinde capacitatea de muncă. Iar uneori
nu îți poți permite nici riscul precarității, pentru că implică precaritatea altora. Suntem puși uneori în situația de a lucra cu diferitele aparate ale statului, nu pentru că ne dorim, ci pentru că încercăm să blocăm perpetuarea situațiilor de inegalități structurale și exploatare produse de capitalism.
Sociologul și Statul
Unul din eforturile din ultimii doi ani din Cluj al unei părţi a comunităţii de sociologi a fost să încercăm să producem presiune asupra administrației locale pentru a rezolva situația oamenilor săraci de la Pata Rât. Pe lângă protestele legate de relocările celor săraci și identificați rapid ca „țiganii”, am încercat să producem și rapoarte de cercetare pentru primărie, să producem cunoaștere despre aceste populații, să ne mobilizăm expertiza, să creăm alianțe în care cunoașterea noastră să fie alăturată celei a arhitecților, urbaniștilor, experților imobiliari și să propunem diferite tipuri configurații socio-spațiale în care populația săracă adunată la groapa de gunoi a orașului pentru a trăi din reciclare să găsească alte circuite de supraviețuire și locuire. A trebuit să facem presiuni asupra statului local și național prin intermediul conexiunilor pe care le-am avut și le-am creat cu agenții și organizații supranaționale (UNDP și OSF) pentru a impune un moratoriu primăriei, pentru a începe integrarea acestor populații excluse și exploatate.
Însă urmărind dezideratul cunoașterii care dizolvă sau redistribuie, puterea relația cu statul ca beneficiar nu este una prea ușoară. Primarul în funcție, Sorin Apostu, a stat cu noi la masa de discuții în mod serios doar după ce reprezentanții organizațiilor transnaționale, precum UNDP, au făcut clar faptul că integrarea „țiganilor” poate aduce mulți bani și multe granturi europene. Evident că acest lucru e legat de modul în care funcționează statul local ca mecanism de acumulare de capital, ca o instanță particulară pe care o iau relațiile capitaliste, în care statul este doar o formă a mașinii de acumulare. Dar există cealaltă parte a acestei povești care e legată de rolul cercetării. Pentru a interveni și a guverna, statul are nevoie de informații, de cartografii, de a face vizibil un câmp de intervenție. Atunci când noi facem presiuni ca aparatele de stat să pună în paranteză funcția lor de acumulare de capital și să se concentreze pe cealaltă parte a baricadei luptei de clasă, asupra celor exploatați, marginali, precari, putem face acest lucru doar dacă facem vizibilă conexiunea dintre teritoriu și populație. Dacă facem vizibile, ca cercetători, modalitățile prin care buna guvernare întru prosperitate presupune cârmuirea tuturor categoriilor sociale și că se poate beneficia și de pe urma acestor persoane. În acest caz, „țiganii”, sau mai exact cei extrem de săraci, pot fi transformați în mărfuri vândute pe piața internațională a proiectelor. Sociologul poate face aikido cu acest mod de trasformare în marfă și să producă cunoaștere prin care cei marginali pot fi ajutați să fie integrați în circuitele de producție. Însă în continuare dilema rămâne legată de (1) că ajutăm aceste populații să devină forță de muncă pentru capital și (2) forma cunoașterii: producem cercetare pentru a face vizibil aparatului statului modalitatea prin care poate gestiona o populație. Raportul nostru de cercetare este un instrument în recunoașterea unei puteri centrale care gestionează o populație, putere legată de mecanismele de acumulare capitaliste.
Relațiile cu statul nu sunt atât de nuanțate în general. În ultimii patru ani sociologul este recrutat în mod direct pentru a legitima politic procesele de gestiune a populației ca forță de muncă și de tăiere a resurselor de reproducere socială distribuite prin stat (pensii, salarii, alocații sociale, etc.). Sociologul și cunoașterea produsă de acesta au fost folosiţi pentru a crea dependențe și mai mari de circuitele de populație și de angajatori. Și de cele mai multe ori poziția în sistemul ademic a fost folosită ca o resursă suplimentară de legitimare.
Producția colectivă de cunoaștere sociologică
Decizia de a produce o cercetare care urmărește efecte de dizolvare a puterii nu este una care ne privește doar individual, ci are și o componentă colectivă. Un argument care a fost formulat în mai multe contexte a fost că o modalitate de organizare dezirabilă a sociologiei ar fi cea a unui câmp de cercetare (în sensul lui Pierre Bourdieu). Adică a unui câmp de opoziții și delimitări în care să facem vizibile diferențele dintre noi, sociologii, și să încercăm să valorizăm în rândul nostru un anumit model de producție de cunoaștere, sancționându-le pe cele reprobabile. Indiscutabil acest argument este important, pentru că rutinele de cunoaștere și ce este considerat a fi valoros ajung să fie codificate în modalitățile de selecție a personalului din universități și centre de cercetare. Ajung să fie codificate în cursuri și ce anume îi învățăm pe studenții. Acum locul comun este că trebuie să le oferim studenților instrumentele pentru a putea deveni forță de muncă atractivă, angajabilă de către capital sau stat (o forma a capitalului). Adică, cei mai mulți dintre noi îi învățăm că trebuie acum să producă o cunoaștere care capitalizează, o cunoaștere în mâinile angajatorului și a aparatelor de stat pentru a disciplina și înrola. Nu o cunoaștere pentru a redistribui puterea și a favoriza auto-organizarea corpului social. Eu însumi am fost și sunt implicat, alături de colegii mei de generație, în lupte de redefinire a ce e valoros în ordinea cunoașterii sociologice. Am încercat să producem efecte de câmp și să ne poziționăm epistemologic, convinși că aceste poziționări au efecte instituționale. Însă nu cred că instituirea unui câmp de producție sociologică ne va ajuta până la capăt la elaborarea colectivă a unui nou mod de a produce cunoaștere cu efecte de redistribuire a puterii.
Și aici am cel puțin trei probleme cu metafora câmpului. Prima este legată de faptul că, atunci când propune această viziune despre producția științifică și în general despre producția socială de sens în modernitate, Pierre Bourdieu generalizează conceptul de capital propus de Marx la alte tipuri de practici, în afara celor economice. Însă a transforma modelul lui Bourdieu despre modul în care fac oamenii știință în țările central capitaliste într-un model normativ mi se pare problematic. Într-un text pe CriticAtac, Stefan Guga face exact această mișcare critică, preluând metafora câmpului și a acumulării de prestigiu academic și transformînd-o într-o serie de criterii normative după care judecă sociologia produsă în instituțiile academice din România. Însă eu cred că o astfel de mișcare este echivalentă cu a transforma conceptele critice propuse de Marx în critica sa a economiei politice într-o serie de criterii normative după care încercăm să construim capitalismul. Scopul criticii lui Marx este tocmai de a arăta că avem nevoie să depășim conceptele economiei politice, dacă dorim o ordine socială emancipatoare. A folosi conceptul de câmp ca și criteriu normativ e ca și cum am statua că scopul jocului nostru colectiv este producția de prestigiu științific. În lectura mea, noi ar trebui să găsim acele forme colective de producție de cunoaștere în care nu capitalizăm asupra cunoașterii noastre prin producție de prestigiului. Din contră, ar trebui să căutăm continuu să subminăm exact aceste tip de jocuri, pentru a putea produce cunoaștere care dizolvă și redistribuie puterea. A juca jocurile de câmp ne statuează ca și actori colectivi care centralizăm cunoaștere „științifică” și „prestigioasă” și devalorizăm alte forme de cunoaștere ca non-științifice.
În al doilea rând, metafora câmpului e problematică pentru că se concentrează prea mult pe instituțiile birocratizate de producție de cunoaștere și ignoră faptul că am putea imagina organizații în afara câmpului academic propriu-zis din care se poate produce cunoaștere sociologică. De fapt se și produce în instituțiile private de sondare a opiniei publice sau think-tank-urile asociate. Însă cred că provocarea aici este să încercăm să producem acele organizații care pot vorbi de jos, din punctul de vedere al dominaților, organizații activiste, care eludează logica de capitalizare.
Și, în al treilea rând, metafora câmpului deseori se suprapune cu cea a spațiului trasat de stat și cu ideea specificului național, a problemelor specific românești. Indiscutabil, realitatea socială întotdeauna este legată de configurații particulare ale tensiunilor sociale locale. Însă a încerca să producem un câmp care glisează dezbaterile sociologice pe același spațiu ca cel al statului este același lucru cu a ignora faptul că avem de a face cu un capitalism global și că lupta de clasă circulă global între diferitele clase.
Eu aș renunța complet la metafora câmpului și aș vedea în ea exact acel tip de cunoaștere pe care trebuie să o evităm, una care funcționează în aceeași cheie cu acumularea de capital economic. Din contră, ceea ce ar trebui acum să facem este tocmai activism în care să experimentăm și să învățăm cum putem produce cunoaștere strategică pentru a face vizibil pentru cei dominați modalitățile prin care pot subverti ordinea de putere. Cred în necesitatea de a inversa perspectiva de clasă. În acest moment sociologia este în slujba capitalului și a necesităților de cartografiere a socialului de către stat pentru a putea gestiona mai bine populația în vederea disciplinării ei. Cred că este posibil și un alt tip de sociologie, una în care cunoașterea este relevantă și dacă nu are efecte de capitalizare. O sociologie tactică, pentru cei dominați, o sociologie care ajută la construcția practicilor emancipatoare și de reorganizare a puterii, pentru a produce cât mai multe centre de decizie locală, în care demnitatea și dorințele fiecărui membru al societății sunt respectate.