Pentru o schimbare de curs în politica Europei* – Peter Bofinger, Jürgen Habermas, Julian Nida-Rümelin

de Peter Bofinger[i], Jürgen Habermas, Julian Nida-Rümelin[ii]

Criza monedei euro oglindeşte eşecul unei politici lipsite de perspectivă. Guvernului federal îi lipseşte curajul de a depăşi un status quo care a devenit imposibil de menţinut. Acesta e motivul pentru care, în ciuda cuprinzătoarelor programe de salvare şi a momentelor de acutizare ale crizei deja prea numeroase pentru a le mai ţine şirul, situaţia zonei euro s-a înrăutăţit continuu în ultimii doi ani.

În aşteptarea colapsului, Grecia ameninţă cu renunţarea la euro, ceea ce ar avea efecte incalculabile asupra celorlalte state membre. Italia, Spania şi Portugalia au căzut cu toate într-o recesiune severă, care duce la creşterea continuă a şomajului. Evoluţiile conjunctural nefavorabile ale statelor cu probleme agravează situaţia oricum labilă a băncilor, iar nesiguranţa crescîndă privind viitorul uniunii monetare face ca investitorii să fie din ce în ce mai puţin dispuşi să acorde împrumuturi ţărilor-problemă. Astfel, dobânzile crescânde pentru împrumuturile statelor dar şi situaţia economică din ce în ce mai proastă îngreunează procesele, oricum dificile de consolidare.

Această destabilizare ce se agravează de la sine are drept cauză esenţială faptul că strategiile de combatere a crizei nu au trecut de pragul unei întăriri a instituţiilor europene. Evidenţa că, în ani de încercări de intervenţie stupid-incrementaliste, criza n-a făcut decît să se agraveze, face clară în ochii oricui lipsa de forţă de structurare politică.

Justificarea unui mare pas în sensul integrării rezultă, oricum, nu doar din actuala criză a spaţiului euro, ci, în aceeaşi măsură, din necesitatea de a aduce din nou sub control, printr-o autoinstaurare a politicii (Selbstermaechtigung der Politik),plaga universului paralel fantomatic pe care băncile de investiţii şi hedgefonds-urile l-au construit alături de cel real, al economiei producătoare de bunuri şi servicii. Măsurile necesare unei re-reglementări sunt la îndemînă. Dar ele nu primesc nici o şansă fiindcă, pe de o parte, implementarea lor în limitele statelor naţionale ar avea consecinţe contraproductive, şi, pe de alta, pentru că intenţiile de reglementare, convenite la prima întâlnire G20 din 2008, solicitau acţiuni coordonate la nivel mondial, care au eşuat datorită fragmentării politice a statelor.

O putere economică atît de mare precum UE, sau, cel puţin, precum zona euro, ar fi putut prelua rolul de avangardă în această privinţă. Doar printr-o mult mai pronunţată adâncire a integrării ar fi putut fi păstrată o uniune monetară, fără de care aceasta are nevoie de un lanţ nesfârşit de măsuri de sprijin, care suprasolicită pe termen lung solidaritatea naţiunilor europene din spaţiul uniunii monetare la ambele capete, ale ţărilor care acordă şi care primesc sprijinul. Un transfer de suveranitate către instituţiile europene este, astfel, de neevitat pentru a putea impune eficient disciplina fiscală, garantând prin aceasta un sistem financiar stabil. În acelaşi timp, este necesară o coordonare mai puternică a politicilor financiare, economice şi sociale ale statelor membre, cu scopul de a nivela dezechilibrele structurale în întregul spaţiu al monedei unice.

Problemele actuale

Adîncirea crizei arată că strategia impusă de guvernului federal [al Germaniei] în Europa se sprijină pe o diagnoză falsă. Criza actuală nu este o criză a monedei euro. Euro s-a dovedit o monedă stabilă. Actuala criză nu este nici o criză a datoriilor specific europeană. În comparaţie cu ambele spaţii economice, american şi japonez, Uniunea Europeană, şi, în cadrul acesteia, spaţiul euro, sunt cel mai puţin îndatorate. Criza este una a refinanţării unor state ale zonei euro, care este tributară în primul rînd unei protecţii instituţionale insuficiente a monedei în ansamblu.

Escaladarea crizei face clar faptul că încercările de rezolvare de pînă acum au fost insuficiente. De aceea, există temerea că, fără o schimbare de strategie fundamentală, uniunea monetară nu va mai supravieţui mult în forma actuală. Punctul de plecare pentru o nouă construcţie conceptuală este o diagnosticare clară a cauzelor crizei. Guvernul federal pare să plece de la [presupunerea] că problemele sunt cauzate, la bază, de disciplina fiscală deficitară la nivelul statelor, şi că soluţia trebuie căutată, în primul rînd, într-o politică de economisire consecventă a ţărilor respective. Această abordare ar trebui asigurată, instituţional, în principal prin reguli fiscale mai stricte, şi, în completare, prin pachete de sprijin limitate cantitativ şi prevăzute cu condiţii, care obligă ţările în cauză la o politică de austeritate strictă, care însă, slăbeşte forţa economică şi lasă să crească şomajul.

În fapt, însă, ţările cu probleme nu au reuşit pînă acum să-şi reducă costurile de refinanţare la valori suportabile, în pofida unor politici de economisire neobişnuit de drastice în comparaţie cu contextul internaţional şi a complexelor reforme structurale. Dezvoltările din ultimele luni, astfel, vorbesc în favoarea [opiniei] că diagnosticul şi terapia guvernului federal a fost costruită de la bun început prea unidimensional. Criza nu este cauzată doar de abaterile de la curs ale statelor, ci şi, într-o măsură considerabilă, de probleme sistemice. Acestea nu pot fi depăşite prin eforturi la nivelul statelor, ci au nevoie de un răspuns sistemic.

Riscul de insolvenţă individual al unei ţări sau a alteia, constitutiv pentru actuala instabilitate a pieţelor financiare poate să fie eliminat sau, cel puţin, limitat, doar printr-o răspundere comună faţă de împrumuturile statelor din spaţiul euro. Doar că o nivelul necesar de control fiscal cerut de o răspundere comună nu va putea fi realizat în contextul suveranităţilor naţionale prin reguli convenite contractual.

Alternativele

Există doar două strategii coerente de depășire a crizei actuale: fie reîntoarcerea la monedele naționale în toată Uniunea Europeană, care ar expune fiecare țară fluctuațiilor incalculabile ale piețelor extrem de speculative a devizelor, fie securizarea unei politici fiscale, economice și sociale în spațiul euro, cu scopul subsecvent de a recîștiga capacitatea de intervenție pierdută de politică în fața imperativele pieței de la nivel transnațional.

Dintr-o perspectivă care merge dincolo de criza actuală, de asta depinde și promisiunea unei „Europe sociale”. Căci doar pentru un nucleu al Europei unit politic există şansa de a putea întoarce procesul, deja avansat, de transformare a democraţiilor cetăţenilor şi a statelor sociale într-o democraţie de faţadă conformă pieţei. Deja datorită legăturii cu această perspectivă mai largă, cea de-a doua opţiune cîştigă preferinţă faţă de prima.

Dacă se doreşte evitarea unei întoarceri la naţionalismul monetar tot aşa cum se doreşte evitarea unei euro-crize de durată, trebuie făcut pasul care a fost sărit la introducerea monedei comune, adică: a intra pe cursul unei uniuni politice, şi anume în primul rînd în nucleul european al celor 17 state membre ale uniunii monetare europene.

Pledăm pentru o transparenţă totală: cine doreşte să păstreze moneda comună, trebuie şi să fie în favoarea unei reponsabilităţi comune, trebuie să depăşească deficitul instituţional din spaţiul euro. Şarmul propunerii Consiliului [German] al Experţilor [în Economie] [Sachverstaendigungsrat][iii], respinse de Guvernul federal [al Germaniei] privind înfiinţarea unui fond de descărcare a datoriilor constă tocmai în aceea că pune punct iluziei mereu amintitei suveranităţi a statelor printr-o responsabilitate comună stabilită deschis. De fapt, ar fi mai consecvent ca îndatorarea în limitele criteriilor de la Maastricht, adică pînă la 60% să fie comunitarizată, şi nu ceea ce depăşeşte acest nivel.

Cîtă vreme guvernele nu spun ce fac realmente, ele erodează în continuare slabele fundamente democratice ale Uniunii Europene. Chemarea la luptă a războiului pentru independenţă a Statelor Unite, „no taxation without representation”, îşi găseşte, astăzi, o lectură surprinzătoare: Cîtă vreme realizăm, la nivelul Zonei Euro, un spaţiu de joc pentru politici care au consecinţe redistributive supra-naţionale, trebuie să existe, atunci, şi un legiuitor european, care reprezintă cetăţeanul european nemijlocit, prin Parlamentul European (şi mijlocit, prin Consiliu), care decide asupra acestor politici. Altfel aducem atingere principiului conform căruia legiuitorul care decide asupra distribuirii cheltuielilor statului este identic cu acela, ales democratic, care decide asupra taxelor necesare pentru aceste cheltuieli.

Nu unei comunitarizări politice prin maşinaţiuni de culise

Aici ne-ar putea sluji drept atenţionare amintirea istorică a unirii imperiului german, impus dinastic numeroaselor părţi componente. Pieţele financiare nu trebuie mulţumite acum cu construcţii complicate şi greu de înţeles, în vreme ce statele sunt puse în situaţia să accepte că popoarelor lor le trasă, pe deasupra capetelor lor, o putere executivă care se autonomizează. În acest punct popoarele însele trebuie să ia cuvîntul.

Republica Federală [Germană], ca reprezentant al marilor „ţări contributoare”, ar trebui să preia în Consiliul European iniţiativa convocării unei convenţii constituante. Doar pe o astfel de cale poate fi acoperită distanţa temporală inevitabilă dintre măsurile economice cerute imediat, dar, deocamdată, încă revocabile, şi (încă posibila) reparare a legitimităţii. Cu un rezultat pozitiv al referendum-urilor, popoarele europene ar putea recîştiga, la nivel european, suveranitatea ce le-a fost deja demult furată de „pieţe”.

Strategia modificării Tratatului vizează fundarea unei zone monetare nucleu unită politic a Europei, care stă deschisă pentru aderarea altor state, în special a Poloniei. Aceasta solicită o reprezentare constituţional-politică limpede a unei democraţii supra-naţionale, care permite o reacţie comună fără a adopta structura statului federal. Statul federal european este modelul fals, şi suprasolicită disponibilitatea la solidaritate a popoarelor europene, istoric independente. Creşterea rolului instituţiilor, necesar astăzi, s-ar putea lăsa condusă de ideea că ea trebuie să reprezinte un nucleu european democratic a totalităţii cetăţenilor din statele membre ale uniunii monetare, dar pe fiecare dintre ei în dubla lor calitate de cetăţean direct participant la Uniunea reformată, pe de o parte, şi, indirect, de membru al unuia din popoarele europene participante, pe de alta.

Nu se poate exclude posibilitatea preluării iniţiativei de la partidele politice de către Curtea Constituţională federală, prin dispunerea unui plebiscit destinat modificării constituţiei. În acest caz, acestea nu se vor mai putea feri să ia poziţie faţă de diferitele alternative pînă atunci neclarificate. O iniţiativă purtată de SPD, CDU şi Verzi pentru formarea unei convenţii constituante, asupra rezultatelor căreia s-ar putea decide în acelaşi timp prin plebiscit constituţional (dar nu înainte de trecerea următoarei perioade legislative) n-ar mai părea, atunci, iluzorie. Cu privire la Republica Federală [Germană], considerăm promiţătoare o alianţă partinică în cursul unei astfel de construcţii de opinie şi voinţă care se petrece pentru prima oară pentru o alternativă politică europeană, care ar putea convinge majoritatea alegătorilor de avantajele unei uniuni politice.

Pentru o cotroversă deschisă

Cei patru ani de criză au provocat o exacerbare a tematizărilor care direcţionează atenţia sferelor publice naţionale către întrebările europene ca niciodată pînă acum. Prin aceasta, a fost trezită conştiinţa necesităţii reglementării pieţelor financiare şi a depăşirii dezechilibrelor structurale din interiorul zonei euro. Pentru prima oară în istoria capitalismului, o criză declanşată de cel mai avansat sector, al băncilor, a putut fi stăpînită doar în maniera aceasta în care guvernele şi-au pus cetăţenii, ca plătitori de taxe, să suporte pierderile apărute. Astfel a fost spartă o barieră între procesele sistemice şi cele ale lumii vieţii. Cetăţenii simt această situaţie pe drept ca revoltătoare. Sentimentul larg răspândit al încălcării dreptăţii se explică prin aceea că procesele anonime ale pieţei au primit, în percepţia cetăţenilor, o dimensiune nemijlocit politică. Acest sentiment se leagă de furia reţinută sau manifestă faţă de propria neputinţă. Acestora trebuie să li se opună o politică de autoinstaurare la putere (eine auf Selbstermaechtigung abzielende Politik)

O discuţie despre finalitatea procesului de unificare ar oferi posibilitatea de a îmbunătăţi focalizarea dezbaterii publice, pînă acum concentrate asupra întrebărilor economice. Percepţia unei modificări a echilibrului puterilor mondiale dinspre vest spre est şi intuiţia modificării relaţiilor cu Statele Unite pun avantajele sinergice ale unei uniuni europene într-o altă lumină. În lumea postcolonială, rolul Europei s-a schimbat nu doar prin comparaţie cu reputaţia discutabilă a puterilor imperiale de odinioară, ca să nu mai vorbim de holocaust. Şi proiecţiile viitorului susţinute statistic prezic Europei soarta unui continent cu populaţie în scădere, greutate economică diminuată şi declin al importanţei politice.

Locuitorii Europei trebuie să înveţe că nu-şi vor putea menţine decît împreună modelul societal al statului social şi diversitatea naţional-statală a culturilor lor. Ei trebuie să-şi conjuge forţele, dacă vor să mai aibă vreo influenţă asupra agendei politice globale şi asupra soluţiilor problemelor globale. Renunţarea la uniunea europeană ar însemna şi despărţirea de istoria universală.

Traducere de Lorin GHIMAN