Este de netăgăduit că practica vieții sindicale din România nu este coborâtă dintr-o fantezie scandinava și presa a semnalat, adesea cu argumente relativ solide, episoade politice și judiciare triste din viața unor lideri sindicali. În același timp, ideea că sindicatele sunt un fel de nisip aruncat în pistoanele economiei și societății este des auzită în dezbaterile curente despre politicile publice. Potrivit unei opinii populare în unele segmente ale câmpului politic, de afaceri și jurnalistic, dar și în feedback-ul dat de instituțiile financiare internaționale și de economiștii neoclasici occidentali[1], munca sindicalizată și mai ales forme de negociere colectivă situate deasupra firmei ar fi obstacole în calea dezvoltării. În numele acestui principiu se cere tot mai mult îngrădirea dreptului la liberă asociere în sindicate și mutarea negocierii la nivel de firmă. Din nefericire pentru susținătorii acestui argument, probele empirice culese din experiența altor state dau de înțeles că virtuțile sindicalizării merită scoase la lumina în dezbaterea publică.
Nu mă voi referi în această intervenție la lucruri evidente, precum potențialul absolut unic al sindicatelor independente de a asigura o apărare instituționalizată a celor care trăiesc din muncă salariata, aspect cu atât mai important în țări cu o democrație reprezentativă profund viciată cum este cazul României. Dimpotrivă, analiza mea va fi axată pe cinci argumente mai puțin intuitive pentru care cred că ostilitatea de principiu față de sindicalizare este normală.
Sindicalizare, profitabilitate și productivitate
Mai întâi, sindicalizarea nu afectează negativ productivitatea și profitabilitatea decât în țări unde relațiile dintre capital și muncă sunt extreme de instabile, descentralizate și dereglementate (cum ar fi SUA sau Marea Britanie). Dimpotrivă, așa cum arată experiența economiilor de export (Germania, Japonia, Coreea de Sud, Suedia) sindicatele măresc productivitatea muncii[2]. Acest rezultat se obține prin rolul sindicatelor în asigurarea predictibilității costurilor salariale și a creșterii neinflaționiste a salariilor, difuzia inovațiilor tehnologice și pregătirea lor profesională continuă. Prin contrast, descurajarea sindicalizării și descentralizarea negocierii salariilor are efecte nedorite asupra raportului productivitate-salarii. Astfel, constrângerea sindicalizării și descentralizarea relațiilor de muncă în Marea Britanie a dus la o creștere mai mare a salariilor în raport cu productivitatea în anii nouăzeci decât în Irlanda, unde negocierea colectivă a contractelor la nivel național cu sindicate puternice a dus la rezultate mai bune[3].
Sindicalizare, macrostabilitate și interesele sectorului privat
În al doilea rând, compromisul social dintre muncă și capital prin interemediul sindicatelor și instituțiilor neo-corporatiste nu este doar o parte a agendei politice social-democrate. Contrar clișeelor ideologice prevalente în România, în multe țări europene dezvoltate acest compromis a fost căutat atât de guverne de stânga cât și de dreaptă. De ce? Un argument care se desprinde din cercetările înteprinse în ultimele trei decenii arată că în țările cu sindicate puternice care participă în instituții de dialog social (de tip CES) găsim o mai mare probabilitate de success în prevenirea unor rate ridicate ale inflației, în reducerea inegalităților sociale și în aplanarea militantismului de ansamblu al angajaților[4]. De pildă, este un fapt de netăgăduit că fenomenala creștere a economiei germane în deceniile postbelice sau a celei irlandeze în ultimele două decenii nu pot fi imaginate fără parteneriatul social sindicate-patronat la nivel național[5]. Centralizarea este importantă pentru că în lipsă ei sindicatele de firmă au toate motivele să liciteze în sus salariile, lăsând patronatul și guvernul cu mijloace mai ineficiente de control a inflației decât negocierea colectivă centralizată[6]. De asemenea, un studiu foarte citat a adus dovezi puternice că descentralizarea relațiilor sindicate-patronate nu este în interesul general al patronatelor dintr-o economie bazată pe o dezvoltare industrială tot mai complexă (este și cazul României) întrucât descentralizarea ar declanșa o competiție nedorită între firme pentru angajați calificați. Faptul că patronatele românești nu fac front comun în ofensiva antisindicala a ultimelor luni invită la cercetare empirică despre interesele patronatelor, care ar avea de învățat din aceste studii.
Sindicalizare și reforma statului
În al treilea rând sindicatele sunt în anumite condiții un pilon al democrației și bunei guvernări. Astfel, sindicatele au potențialul de a asigura liantul dintre clasa mijlocie și clasa muncitoare, variabilă asociată de politologi cu consolidarea democrației parlamentare atâta vreme cât sindicalismul este de natură democratică. Cazul fascismului, nazismului și peronismului „clasic” arată că sindicalismul poate fi de natură anti-liberal-democratică atunci când este cooptat de partide politice cu ideologii anti-liberale. Astfel, cu cât viață sindicală este mai democratică, cu atât crește gradul de susținere a democrației între membrii de sindicat care sunt, ipotetic, socializați în practicile jocului democratic. De asemenea, cu cât gradul de colaborare între sindicate și mișcări sociale democratice crește, cu atât crește eficiența acțiunii sindicale (chiar în condițiile unei sindicalizări reduse), precum și transparența, responsabilitatea și eficacitatea instituțiilor statului. Prin contrast, izolarea sindicatelor de alte forme de organizare civică duce în mod inevitabil la ineficiența acțiunii colective pe termen lung (lucru scos în relief de „sindicalismul fără aliați” din Rusia), și la cooptarea unei părți a mișcării muncitorești de rețele neo-patrimoniale ale clasei capitaliste oligarhice (cazul Argentinei sub Peron)[7].
Sindicalizare și pensionare anticipată
În al patrulea rând, munca sindicalizata reduce riscul de pensionare anticipată, un flagel care a afectat economia românească în ultimii ani și care este atribuit în mod eronat unor probleme de etică a muncii. Un studiu bazat pe date extrase din cazul pieței muncii din SUA, piață reprezentativă pentru condiții ostile sindicalizării, a arătat că pensionarea anticipată este semnificativ mai probabilă în cazul angajaților care au suferit concedieri, au avut slujbe precare și nu au făcut parte dintr-un sindicat înainte de împlinirea vârstei de 65 de ani. În loc să îi motiveze și mai tare pe angajați să lucreze cât mai mult timp, aceste experiențe par să-i facă și mai expuși la tentația de a se retrage din câmpul muncii. Șomajul și slujbele precare par a afecta în mod semnificativ și negativ nu numai șansele de reinserție sau contul privat de pensie, ci și starea de sănătate fizică și psihică. Este de asemenea clar din datele analizate că apartenența la un sindicat mărește șansele de atașare de locul de muncă precum și șansele de a beneficia de planuri de pensie privată atractive. Prin urmare reducerea riscului pensionării anticipate poate surveni nu doar prin represiune, ci și prin ameliorarea condițiilor reale în care poate fi constituit un sindicat.
Sindicalizare și satisfacția la locul de muncă
În fine, studiile arată că sindicalizarea crește gradul de satisfacție („fericire”) al angajaților, în special al celor cu salarii mici. Și nu este vorba aici doar de membrii de sindicat. Este evident că pentru aceștia munca sindicalizată asigură un grad mai mare de siguranță economică, reduce stresul la locul de muncă prin crearea de rețele de socializare întru solidaritate, înlocuiește competiția individuală cu autonomia colectivă, reduce rata de angajare în regim temporar, reduce riscul de depresie cauzat de alienarea față de firmă oferind sentimentul de participare în deciziile care afectează regimul muncii și proceduri de apărare colectivă împotriva abuzului patronal. Ceea ce îi va surprinde și mai tare pe susținătorii unei perspective strict neoclasice asupra pieței muncii este că veniturile salariale nu au un efect moderator asupra acestor efecte ale sindicalizării. Dimpotrivă, cei care simt gradul de satisfacție cel mai ridicat sunt angajații sindicalizați cu salariile cele mai mici. Există de asemenea consens științific asupra faptului că aceste efecte pozitive au un efect de contagiune și în raport cu munca nesindicalizata. Prin urmare densitatea sindicalizării într-o țara este un predictor robust al gradului general de satisfacție al participanților pe piață muncii din acea țara.
Dar la noi sindicatele sunt altceva…
La cele spuse mai sus s-ar putea ridica o serie de obiecții legate de specificul local. S-ar putea spune, de pildă, că este greu să sindicalizezi munca într-o țară în care sindicatele sunt privite altfel decât în țări cu tradiție sindicală din cauza moștenirii comuniste sau a unor episoade de la începutul tranziției (precum mineriadele). În plus, pentru unii sindicatele sunt încă asociate cu experiența național-stalinismului, când sindicatul juca rolul curelei de transmisie între puterea politică și angajați. Prin contrast, în Occident există o tradiție sindicală de tip grassroots și numeroase cazuri în care partidele de stânga au fost construite pe baze sindicale.
Obiecția cheamă la o mai bună politică de presă a sindicatelor, mai ales că unele dintre ele au acces excellent la mass-media, însă nu este întemeiată pe fond. Teza asocierii sindicalism-comunism este greu de susținut dat fiind faptul că sindicatele românești de după 1989 s-au definit nu ca succesoare ale sindicatului-fantoșă național-stalinist, ci prin opoziție cu el. Dacă tot este să vorbim de politică memoriei, cum putem înțelege 1977, 1987 și 1989 fără referire la formarea de sindicate și alte forme de organizare independentă a salariaților în fața confruntării cu represiunea statală?
În al doilea rând, nu este evident de ce delegitimarea sindicalismului integrat în aparatul statului autoritar trebuie să atragă de la sine delegitimarea sindicalismului independent specific statului democratic. Dacă ar fi așa, atunci resurgența fenomenală a mișcării sindicale în Italia, Spania, Portugalia și Germania ar apărea ca un mister complet dat fiind că regimurile autoritare care au guvernat aceste țări în diverse momente ale secolului douăzeci au avut și ele sindicate de tip „curea de transmisie”, precum în România lui Nicolae Ceaușescu[8].
În al treilea rând este situația Jimmy Hoffa: dosarele penale ale liderilor de sindicat delegitimează idea de sindicalizare. Legăturile dintre unii lideri de sindicat și rețele criminale au fost în multe țări foarte reale. Chiar zilele acestea în România se discută despre legătură dintre un lider de sindicat și vameșii corupți. Însă, dacă acceptăm că faptele penale dovedite ale unor lideri de sindicat comise în legătură cu poziția lor subminează argumentul pro-sindicalizare, atunci ar trebui să fim pregătiți să acceptăm că faptele penale comise de patroni în legătură cu poziția lor subminează argumentele despre legitimitatea sectorului privat în economie.
În fine, să considerăm argumentul că în România ar trebui să fim sceptici față de sindicalizare dat fiind faptul că mineriadele au avut efecte dezastruoase asupra democratizării. Trec peste faptul că sindicatele în ansamblu nu pot fi învinuite pentru mineriade și peste uitata împrejurare că mișcarea sindicală a susținut odată Convenția Democratică. Echivalentul asocierii sindicate-mineriade ar fi că organizațiile patronale sunt un risc pentru democrație dat fiind rolul organizațiilor patronale în diverse puciuri militare moderne organizate cu precădere la mijlocul secolului douăzeci.
Ce e de făcut?
Cred că starea actuală a dezbaterii despre rolul sindicatelor în societate și economie este sărăcit atât de adversarii sindicatelor cât și de sindicate . Argumentele expuse mai sus sugerează cel puțin două implicații observabile.
În primul rând, contestarea sindicalizării ocultează contraargumente serioase despre costurile economice și sociale semnificative ale descurajării sindicalizării. Fără analiza empirică a acestor costuri dezbaterea va fi una strict ideologică.
În al doilea rând, aceste argumente trimit întrebări grele în terenul partenerilor sociali și al statului, care au foarte multe de făcut pentru a evita plata unor costuri socio-economice ridicate de pe urma desindicalizarii forței de muncă în România. Cât de viabil poate fi rolul de stabilizator macroeconomic al acordurilor colective arătat de studii atâta timp cât mișcarea patronală este mult mai dezarticulată și mai puțin reprezentativă pentru membrii ei decât cea sindicală iar CES-ul nu este luat în serios de guvern? De ce sindicatele au o prezența robustă în sectorul public și industrial postsocialist privatizat, dar au o istorie cam subțire când vine vorba de sindicalizarea angajaților în investițiile greenfield în ciuda unei legislații cu privire la condițiile constituirii unui sindicat care este mult mai favorabilă sindicalizării decât în țările de origine ale multor multinaționale? Cum își mai poate imagina un lider sindical că poate apărea ca un credibil reprezentant al angajaților pauperizați atâta timpcât acel lider este parte a clasei mijlocii superioare și/sau afișeză un consum extravagant? De ce este sindcalismul românesc atât de puțin conectat la restul societății civile, la mediul universitar sau la comunitățile locale?
În concluzie, recentele inițiative politice de a reduce importanța sindicalizării sunt întemeiate pe considerente mai degrabă anecdotice. Literatură de specialitate sugerează că, în anumite condiții, sindicalizarea spațiului în care ne petrecem cea mai mare parte a timpului este o formă de adâncire a democrației care nici măcar nu este întotdeauna opusă intereselor generale ale angajatorilor și care reduce riscul apariției unor forme îngrijorătoare de decimare a forței de muncă active. Sindicatele românești au nevoie în aceeași măsură de profunde reforme interne care să le transforme în baza organizațională de masă a salariaților cât au nevoie din partea statului de un mediu legislativ nerepresiv și de instituții de dialog social care să fie întărite, iar nu eviscerate de stat. Pentru sceptici, o experiență plină de inspirație în acest sens ar fi o vizită de informare nu în Suedia, ci mai aproape de casă, în Slovenia, țară unde performanța economică generală, competitivitatea firmelor private, drepturile sociale, sindicalizarea și organizarea neo-corporatista a relațiilor dintre capital și muncă merg mână în mână și constituie bazele unei societăți mai așezate, mai drepte și mai sănătoase decât țări mult mai „bogate” din zona occidentală a continentului.
Note
[1] R. Vedder & L. Gallaway. The Economic Effects of Labor Union Revisited. Journal of Labor Research. Vol 23, No. 1. 2002
[2] Doucouliagos, C. and Laroche, P. (2003), What Do Unions Do to Productivity? A Meta-Analysis. Industrial Relations: A Journal of Economy and Society, 42: 650–691
[3] Baccaro, L. and Simoni, M. (2007), Centralized Wage Bargaining and the “Celtic Tiger” Phenomenon. Industrial Relations: A Journal of Economy and Society, 46: 426–455
[4] Alemán, J. (2008), Labor Market Deregulation and Industrial Conflict in New Democracies: A Cross-National Analysis. Political Studies, 56: 830–856
[5] Baccaro, L. and Simoni, M. (2007), Centralized Wage Bargaining and the “Celtic Tiger” Phenomenon. Industrial Relations: A Journal of Economy and Society, 46: 426–455
[6] Miriam Golden. The Dynamics of Trade Unionism and National Economic Performance. The American Political Science Review. Vol. 87, No. 2 (Jun., 1993), pp. 437-454
[7] Cheol-Sung Lee, Labor Unions and Good Governance: A Cross-National, Comparative Analysis, American Sociological Review August 2007 vol. 72 no. 4 585-609
[8] Robert M. Fishman. The Labor Movement in Spain: From Authoritarianism to Democracy Comparative Politics. Vol. 14, No. 3 (Apr., 1982), pp. 281-305