Această parafrazare a unui documentar de acum câțiva ani are legătură cu noile dezvoltări de scenariu din spațiul public românesc și global referitoare la Călin Georgescu. Pe 26 februarie 2025, Georgescu a fost oprit în trafic și adus la Parchetul General pentru audieri, fiind pus sub control judiciar pentru 60 de zile. El este acuzat de instigare la acțiuni împotriva ordinii constituționale, inițierea de organizații cu caracter fascist și fals în declarații privind finanțarea campaniei electorale.
Călin Georgescu lansa în aceeași zi mesaje către țară, chemând oamenii la isterie colectivă și război civil. Printre acestea, se regăsea următorul paragraf: „Sistemul comunisto-bolșevic continuă abuzurile odioase! Azi, la ora 6 dimineața, au descins din nou în zeci de locații peste familii, trezind copii din somn. Caută să inventeze dovezi pentru a justifica furtul alegerilor și pentru a face orice în demersul de a bloca o nouă candidatură a mea la prezidențiale. Caută de trei luni fără succes. Eu, în numele votanților mei, dar și a celor care deși au alte opțiuni politice vor o Românie democratică și liberă – mă lupt cu acest sistem securistic care ne vrea în sclavie. Trăim în comunism, nu este nimic liber și legal în tot ce se întâmplă.”
Mulți dintre cei care astăzi îl critică pe Georgescu și se tem sincer de fascizare au repetat la nesfârșit același discurs anticomunist de mai sus, lipsit de orice legătură cu realitatea politică și economică în care trăim. Discursul acestor fricoși era preluat, până mai ieri, direct din prelegerile antonesciene de motivare a bunicilor lor de pe front, exact așa cum Georgescu își extrage recentele mesaje de îmbărbătare din filme și seriale, schimbând samuraii în daci, după nevoie.
Această repetiție obsesivă a frazelor-cheie și a cuvintelor puternice menite să inducă groaza de bolșevici, întreținută constant în ultimii 35 de ani, a devenit atât de banalizată și automatizată încât poate ar fi cazul ca acești contestatari anticomuniști de azi să se uite bine în oglindă pentru a-și verifica noua spaimă. Pentru că tipul de anticomunism rulat pe toate planurile politice, intelectuale și artistice rămâne unul foarte specific, cu un limbaj clar și genealogii evidente.
De la anarho-libertarieni și progresiști liberali până la conservatori creștini și soroș-neolibs, tot ce am auzit a fost aceeași placă de patefon stricată, care – exact ca în mesajul de ieri către țară al caporalului-căpitanului-actor, cu gesturi și mimică de băiat rău dintr-un film cu Toma Caragiu (sau, mai degrabă, din orice film socialist șaptezecist despre fascism, dar pe invers) – făcea o singură greșeală de termen: în original, nu era „comunisto-bolșevic”, ci „iudeo-bolșevic”.
Pentru că imaginea comunistului și a securistului a fost mereu imaginea inamicului intern, a cripto-comunistului, a trădătorului de lângă tine, a neo-marxistului, a sexo-marxistului, a spălatului-pe-creier de Școala de la Frankfurt, a libtardului, a soroșistului, a inamicului cu care dormi în același pat și care te poate omorî la noapte. Niște fantoșe fără o ideologie clară, exprimată pe față, ci mereu disimulată în drepturile omului și teme stângiste, mereu ascunsă, mereu rău intenționată, satanică și avidă de bani nemunciți și sângele copiilor noștri.
Nu contest necesitatea unor analize istorice consistente și critice asupra perioadei 1945-1989, dar, dacă ne uităm la ce rămâne din toată perioada post-revoluție, tot marxiștii asumați și prietenii lor de la CriticAtac au fost cei mai viguroși critici ai socialismului de stat – atât pe platforma lor damnată, cât și în volumele publicate. Ei au analizat interpretarea românească a marxism-leninismului într-o evoluție conceptuală coerentă, în pas cu schimbările sociale și politice.
Pentru că interesul anticomunist local nu a fost niciodată despre înțelegere și analiză a unor momente dificile de istorie recentă, ci doar o simplă dorință de putere, de violență pură împotriva celor din proximitate, de anulare a concurenței din orice domeniu intelectual, de „comunistoizare” a celor incomozi pentru vini la care nu erau părtași.
Iar acum, inclusiv în demonizarea lui Georgescu, se folosesc aceleași mecanisme pentru a duce farsa până la capăt: cu tot bagajul ideologic de extremă dreaptă și anticomunismul său turbat, cât se poate de explicit, Georgescu este prezentat ca un stalinist, ceaușist, leninist, securist – într-un cuvânt, un comunist.
Când am văzut listele recente cu soroșiști, m-am bucurat: liste negre au tot circulat încă din anii 1990, dar mai ales în ultimii 10 ani. Țin minte când astfel de liste erau efectiv la ordinea zilei, de la putiniști la sexo-marxiști și gay. Doar că ultimele variante negre păreau făcute într-un amatorism ridicol, în totală necunoștință de cauză. Autorii păreau să nu înțeleagă absolut nimic din ceea ce criticau – câteva nume notorii, câțiva anonimi aruncați la grămadă, dar, mai presus de toate, o nevoie disperată de a materializa dușmanul imaginar, de a-i da un nume și un prenume, de a-i lipi o față pe care să o poți scuipa.
Și ca să nu mă exclud total din povestea acestui scuipat colectiv, cele mai mari înjurături ca artist marxist mi le-am luat la Timișoara, din partea robilor lui Robu, pentru că aș fi făcut politica marxistă a USR-Fritz, pe banii primăriei.
Alături de colegii mei, eram acuzați, cu subiect și predicat, că am fi pus în practică ceea ce Fritz nu avea curaj să spună pe față – adică marxismul lui ascuns. Evident, acel marxism nu există, iar fondurile pentru minunata Capitală Culturală s-au împărțit fără criterii ideologice sau de valoare artistică, ci mai degrabă după logica obișnuită a sinecurilor locale. Critica respectivă nu avea nicio legătură cu realitatea, iar proiectul cu pricina era, de fapt, foarte moderato-centrist.
Dar, absolut irelevantă logica sau orice dezmințire în presa locală – am rămas fritzo-marxiști.
Și, la urma urmei, nu mai are nicio relevanță (și, personal, cred că e chiar un element pozitiv) dacă listele negre nu au fost făcute corect, „științific” sau „pe drept”. Efectele lor funcționează în altă parte: la nivelul unei nevoi de organizare, de sociologizare a violenței, de algoritmizare a dușmanului, care devine un simplu număr într-o succesiune.
Desigur, toate sunt tertipuri clasice, aplicate metodic, pentru că au funcționat eficient în trecut și vor funcționa la fel de bine și de acum înainte. Pentru a provoca reacții viscerale de dezumanizare, abjectul nu poate fi abstract – el are nevoie de materializare, exact ca lichidele corpului sau coaja întărită pe laptele fiert.
În prefața Romanului istoric al lui Georg Lukács, scris în perioada exilului său antifascist din anii 1930, după instaurarea hitlerismului la Berlin, N. Tertulian vorbește despre emanciparea de mesianismul utopic și de sectarianismul politic în contextul luptei antifasciste. Succesul acesteia, la nivel european, depindea, după el, de „cristalizarea unei unități larg articulate a forțelor democratice consecvente și de abandonarea sectarianismului stângist și a extremismului revoluționar, lipsite de contact cu concretul”.
Societatea noastră burgheză se află, din nou, într-o fază tardivă de dezvoltare, iar excrescența ei cea mai virulentă – fascismul – nu mai are ca unic scop reprimarea comuniștilor și a minorităților, ci și anihilarea valorilor liberale tradiționale. Modul de viață și valorile unor pături sociale foarte largi sunt astăzi afectate, iar singura șansă de subminare a acestui proces este coalizarea antifascistă, prin alianțe multiple, articulate într-o ambiție de totalitate și o reflectare multiplu mediată a realității, pornind de la cel mai mic numitor comun: ethosul umanist al maselor largi populare.
Cu alte cuvinte, este nevoie de un alt Front Popular, de o continuitate dialectică a negării negației, fără apeluri dramatice la forme radicale noi și dincolo de alternative pur agitatorice, negativ tendențioase sau de oportunism liberal. Cum ar spune Lukács:
- Împotriva rupturii și discontinuității: o imagine multipolară, ramificată și totală a realității.
- Împotriva sociologiei vulgare și a confuziei dintre ideologia discursivă și imaginea despre lume: imanența și organicitatea istorică.
Viitorul nu mai poate fi gândit în alb și negru, pornind de la premisa falsă că fascismul este doar un simplu fenomen de demență colectivă, de prostie generalizată sau de criză isterică a unei societăți bolnave fără repere. Fascismul renaște, în esență, ca un proces cu rădăcini bine înfipte în capitalismul tardiv. Trăim din nou vremuri istorice: devine tot mai clar, pe zi ce trece, că nu mai există un centru de negociere, taberele sunt tot mai delimitate, iar cuțitele tot mai ascuțite. Cripto-orice a devenit imposibil, totul e pe față, iar liberalismul a eșuat inevitabil, peste tot în lume.
Iar cei care astăzi se tem de Georgescu, dar își mențin vechile poziții, sunt condamnați să devină niște georgești mai mici în perioada care urmează. Vor abandona și ultimele redute ale unui discurs moderat, fie că vorbim de apărarea drepturilor omului, de protejarea unor grupuri vulnerabile sau de libertățile vagi pe care le mai invocă din reflex.
Procesul este deja în desfășurare, iar virulența pro-fascistă a unor foști activiști ONG-iști, plătiți în trecut de Open Society Foundation (a.k.a. Soros), sau a unor artiști echilibrați, cu care puteai glumi degajat, nu mă surprinde deloc. Ei au fost mereu Georgescu, doar că acum, în această stare de tensiune, frică și incertitudine colectivă, solidaritatea de simptom explodează.
Iar în ceea ce privește progresismul: a fost trădat global de capital, de la platforme la marile corporații și bănci, care păreau, la un moment dat, perfect sincronizate cu temele PC și cu comunitățile diverse.
Însă toate aceste grupuri au fost, în final, sacrificate, la fel ca și temele la care s-a lucrat intens în ultima decadă. Ceea ce nu este, desigur, o surpriză pentru observatorii de pe margine. Atâta timp cât elefantul capitalist din cameră a fost ignorat cu perseverență, era doar o chestiune de timp până când avea să spargă tot porțelanul din magazin.
Și, cumva, progresismul „leftard” și-a atins limitele: un tigru de hârtie, care nu doar că nu a reușit să combată linia dură conservatoare și turbo-capitalistă, dar mai degrabă a ajutat-o. Marii dezvoltatori imobiliari ca Trump, techbros ca Musk și Zuck, restul de CEO-i din Valea de Siliciu și replicile lor locale sunt, în definitiv, marii câștigători ai acestei ecuații.
Paradoxal, avem din nou de ales între cele două tabere clasice ale crizei istorice decisive: socialism sau barbarism.
Comunicarea dintre trecut și prezent nu poate fi detașată, asemeni neutralității jucate a arhivistului sau muzeografului. Forța lecțiilor din trecut nu este o structură de cărămizi puse una peste alta, ci fluidă, o preistorie vie a prezentului, nu o colecție de artefacte prăfuite în vitrine de sticlă la temperaturi corespunzătoare.
Este necesară abandonarea sociologismului și a documentării atunci când acestea devin simple exerciții formale, fără inserție directă în dinamica istorică. Așa vedea Lukács, în 1937, succesul posibil al antifascismului: printr-o conectare poetică, întrupată, substanțială și larg populară la mișcările epocii în favoarea vieții. Iar ceea ce a urmat i-a dat dreptate – dar cu prețul a milioane de morți și zeci de țări devastate.
Marile procese istorice nu pot fi reduse la o simplă bătălie între rațiune și instincte, între toleranță și brutalitate, între sociologic și estetic, între afect și logică. Ele cer o revizuire constantă a metodelor prin care ele se întrepătrund și noi ne raportăm dialectic la realitate.
Georgescu dă impresia unui personaj mediocru, prea puțin relevant, un figurant care ar putea fi ușor schimbat peste noapte de o altă personalitate similară. Cel mai probabil, evenimentul istoric al candidaturii lui nu este unul cu adevărat important, iar întreaga reacție – isteria, panica, mobilizarea contra lui – e doar o iluzie goală de conținut, lipsită de semnificația reală din spatele acestui eveniment punctual.
Și totuși, seria de întâmplări acumulate în ultimele luni, deși poate fără o greutate istorică individuală, formează împreună o masă critică, un moment de prăbușire care dă senzația că o lume se sfârșește și alta începe să se nască.
Din păcate, mulți dintre prietenii mei au ales deja să vorbească, să gândească și să reacționeze ca acest Georgescu, fără să fie pe deplin conștienți de cotitura spre abis pe care au făcut-o. Ne vom privi în ochi, față în față, separați de o linie, probabil mult prea târziu.
Pentru mine, ei SUNT Călin Georgescu.