Datele publicate recent de OECD referitor la situaţia pensiilor pentru anul 2011 arată care sunt vârstele efective de ieşire din activitate faţă de cele prevăzute prin lege şi care sunt perioadele de aflare în plată pentru bărbaţi şi femei.
Am selectat din tabelul complet câteva ţări foste colege de bloc răsăritean, un grup de ţări latine cu mentalităţi apropiate şi câteva ţări de pe glob cu valori excepţionale ale indicatorilor menţionaţi mai sus. România se află în urmă, departe şi foarte departe de toate aceste state.
La nivelul ţărilor dezvoltate grupate în OECD vârsta efectivă de ieşire la pensie este foarte aproape de vârsta legală de ieşire la pensie. Ţările unde se iese mai devreme din activitate sunt compensate de ţări unde vârsta de pensionare efectivă este chiar peste cea legală.
Japonia deţine recordul absolut, atât femeile cât şi bărbaţii muncind cu peste cinci ani mai mult după ce au posibilitatea de a ieşi la pensie. Interesant, însă, aici apare şi cea mai mare subvenţie încrucişată (cu excepţia Poloniei), femeile beneficiind de pensie o durată dublă faţă de bărbaţi.
Aceştia au o speranţă de viaţă după ce ies din activitate similară cu cele mai reduse din Europa Centrală, adică cu ungurii şi polonezii. Similar femeile, dar de la cu totul altă vârstă, ceea ce uşurează funcţionarea sistemului de asigurări sociale.
În România lucrurile stau diferit; pe alocuri puţin invers
În România se munceşte şi mai puţin decât în Ungaria şi Polonia, ceea ce explică două lucruri:
-Unu, speranţa de viaţă la pensie este printre cele mai mari din lume, peste media OECD, deşi speranţa de viaţă propriu-zisă este mult mai redusă.
-Doi, sustenabilitatea sistemului de asigurări este “sublimă” dar lipseşte cu desăvârşire.
Latinii capitalişti, spanioli, francezi şi italieni ne depăşesc ca durată de plată a pensiilor. Dar asta prin speranţa mult mai mare de viaţă, deşi muncesc semnificativ mai mult. De altfel, se poate observa o corelaţie care a scăpat guvernanţilor atunci când au oferit cu generozitate pensionări anticipate.
Persoanele care desfăşoară o activitate organizată tind să trăiască mai mult în timp ce ieşirea din activitate pare să fie dăunătoare stării de sănătate. Aşa ajungem la valori cu totul aparte ale vârstei de ieşire la pensie, care ţin şi de un sistem de sănătate bine pus la punct şi de o altă mentalitate.
În SUA se lucrează în medie până la apropierea la celor 65 de ani „regulamentari” şi la femei şi la bărbaţi, în Irlanda întâlnim situaţia surprinzătoare cu femeile care ies la pensie după bărbaţi, iar Suedia pare a oferi cel mai bun compromis între hărnicie şi beneficiile la pensionare.
Revenind la România, în contextul datelor prezentate se observă că percepţia publică diferă considerabil de realitate. Deşi au o speranţă de viaţă relativ redusă, bărbaţii români reuşesc, pe calea pensionării timpurii, să beneficieze de pensie pe o durată mai mare decât central-europenii, americanii şi irlandezii.
Diferenţa dintre bărbaţi şi femei în materie de beneficii la pensie, în raport cam de 2 la 3 este în România ceva mai mică decât media OECD (unde raportul este de 63%) şi semnificativ sub uzanţele din fostele ţări socialiste, unde raportul este cam de 1 la 2 ( 50% în termeni procentuali).
De aceea, trebuie să fim atenţi la tendinţele care se vor manifesta odată cu ridicarea inevitabilă a vârstelor legale şi efective de pensionare după model european şi mondial. Şi să luăm aminte la îmbunătăţirea stării de sănătate a populaţiei active.
Asta dacă nu cumva vrem să echilibrăm sistemul de asigurări pe calea diminuării perioadelor de aflare în plată, îndeosebi la bărbaţi, cum se poate observa în Polonia şi Ungaria. Sau să nu forţăm inechitabil ridicarea vârstei de pensionare.
Totodată, pe baza experienţei altora, până să intre în acţiune pilonul doi al sistemului de pensii (cel administrat privat) putem lua măsuri inteligente de ajustare a parametrilor pilonului unu clasic. Pentru păstrarea unui echilibru rezonabil între cei ieşiţi din activitate în condiţii mult diferite sau între bărbaţi şi femei.