Înaintea referendumului din Crimea preconizat pentru duminică, 16 martie, Ucraina se află obiectiv într-o situație mai proastă decît în orice alt moment de la declanșarea protestelor/revoluției. Asta pentru că criza ucraineană a ieșit din faza politică, adică cea a confruntărilor interne între grupuri (categorii social-politice diferite: Ianucovici (cu familia), oligarhii ucraineni (cu interesele lor), mase urbane și rurale sărăcite în Vest și Est (categoriile perdante ale tranziției ucrainene, mobilizate totuși sub false slogane de genul UE vs Rusia), grupuri politice, radicale și moderate, ce au afilieri istorice și simbolice opuse, un fel de clasă medie (nemulțumită de arhaismul sistemului politic ucrainean, dar totuși înfricoșată de posibilitatea unor dezordini în masă ce i-ar pune în pericol siguranța fragilă), un tineret educat dar fără prea multe perspective de muncă sau trai decent, o birocrație enormă a cărei supraviețuire depinde direct de stabilitatea statului) și a intrat în faza geopolitică (cînd luptele se dau în temei în cabinete străine, în cadrul unor negocieri obscure sau la telefoanele marilor puteri, adică între alde Obama, Putin, Merkel, Fabius, Kerry și restul).
În prima fază, poporul ucrainean era actor al propriei istorii, în cea de-a doua nu e decît un spectator pasiv.
Rezistența creativă pe Maidan își avea un rost cînd adversarul era un președinte oligarh Ianucovici, lider laș și îngrijorat mai degrabă să-și acopere fundul cu Berkutul, dar e complet inutilă cînd Putin își plimbă nestingherit armata în Crimeea sau cînd senatorul militarist McCain, oricînd dornic de război după Irak și Afganistan, face apeluri la răspunsuri ”dure” din partea SUA și a Vestului.
În fine, poporul ucrainean (de dreaptă, de stînga, pro-rus, pro-occidental) a pierdut cheile de la procesul de soluționare a crizei în favoarea altor actori, externi: Rusia, UE, SUA, NATO…
M-am îngrijorat, ca toată lumea, cînd am aflat că forțele de ultra-dreapta constituie coloana vertebrală a Maidanului și că unii stîngiști sau anarhiști au fost marginalizați și au trebuit să se facă invizibili. Dar aveam o speranță: retorica grupurilor naționaliste vorbea de dreptului poporului de a-și decide soarta, de lipsa de putere a celor mulți în fața unui clan de oligarhi și politicieni, de absența unor mecanisme ce ar fi făcut auzită vocea omului de rînd.
Această paradigmă retorică era totuși suficient de largă și democratică încît să încapă ulterior în ea și platformele stîngiste/anarhiste excluse în prima fază. Se putea argumenta liniștit și cu bună dreptate că stîngiștii fac parte și ei din popor, că-s la fel de antioligarhici și la fel de principiali precum naționaliștii (nu mă refer la partidul comunist al Ucrainei, stînga-caviar, ca și peste tot în spațiul post-sovietic). În timp, naționalismul putea fi atenuat și domesticit cu programe de justiție socială ce ar fi redistribuit bogățiile oligarhilor spre clasele mai sărace.
În faza geopolitică aceste calcule complicate nu mai funcționează. Intervenția Rusiei în Crimeea înseamnă cîteva lucruri: Ucraina va căuta o umbrelă (UE, NATO sau ambele). Occidentul va oferi asistență dar resursele și marja de negociere a Ucrainei sunt foarte reduse: în fața amenințării ruse Ucraina va semna orice: acorduri cu FMI (politici de austeritate în primul rînd, căci starea financiară a Ucrainei e catastrofală), acorduri cu NATO (cheltuieli spre armată din contul altor sfere). Rusia nu face decît să consolideze opțiunea naționalistă în Ucraina și să radicalizeze sfera publică. Crimeea nu va fi mare bucurie nici pentru contribuabilul rus: regiunea se va bucura de atenție financiară specială în detrimentul altor regiuni rusești. Circula o glumă pe net că unele regiuni din Rusia, cînd au aflat ce promisiuni și planuri face Rusia pentru Crimeea, au cerut și ele să fie admise în componența Crimeii. Ivan din Saratov are de suferit la fel de mult.
În mod clar, Putin nu și-a cîștigat prieteni, dar și-a sporit numărul de neprieteni. Și a trezit la viață cîteva stafii care păreau demult moarte și uitate – rusofobia sau sperietorile cu ursul rusesc nărăvaș. Acestea, care erau pînă nu demult doar cai morți pentru partide populiste marginale, pot pune în mișcare procese importante. Unul din ele e în plină desfășurare: discuția despre dependența energetică a UE de Rusia și căutarea unor alternative. Iar asta înseamnă că gazele de șist și fracturarea hidraulică revin în actualitate. De data asta susținute de argumentul ”independenței energetice” și de riscurile ”dependenței de gazul rusesc”. Cît timp ar ține argumentul ecologist în fața unei asemenea alianței între frică, interes corporativ și populism politic?