SHORT LIST: Premiul CriticAtac pe 2010 (mai multe detalii aici). Aşa cum am promis, în următoarea perioadă vom prezenta cărţile nominalizate
Manu, Horia Bozdoghină. Polemica Paulescu: ştiinţă, politică, memorie. Curtea Veche. 2010.
Dilema este arhicunoscută: pot opiniile politice ale unei persoane să invalideze meritele incontestabile ale acesteia în alte domenii, cu precădere în cele ştiinţifice şi artistice? Tipul acesta de întrebare este apă la moară pentru maeştrii disocierilor dintre „om” şi „operă”: omul cu pasiunile sale mundane, mai ales politice, nu trebuie confundat cu opera destinată eternităţii, se spune. Să luăm câteva exemple: Heidegger a avut simpatii naziste, dar a fost un mare filosof; Leni Riefenstahl a fost o nazistă convinsă, dar a făcut filme minunate; Celine era antisemit, dar un mare scriitor; Cioran, Eliade, Noica au avut ceva derive fasciste în tinereţe, dar altfel mari cărturari, etc. Inconsistenţa teoretică şi practică a unei asemenea abordări se relevă atunci când exemplele de mai sus sunt înlocuite cu altele. Verdictul se schimbă şi el: Marx? Brecht? Shostakovich? Sartre? Hemingway? Eluard? Etc? –buni, dar comunişti, „mânjiţi de sânge”. Concluzia e că dacă cineva are simpatii sau convingeri de extremă dreapta, dar şi o operă, este scuzabil; dacă eşti comunist, chiar şi cu operă, rămâi culpabil (asta dacă nu cumva opera este chiar cea care ucide, ca în cazul lui Marx).
Este meritul autorilor Peter Manu şi Horia Bozdoghină de a începe analiza „polemicii Paulescu” exact din acest punct vinovat şi dezinformator al „disocierilor”. Pentru că în definitiv aceasta este de fapt „polemica”: Paulescu a fost antisemit furibund, dar a inventat insulina care a salvat milioane de vieţi. Prin urmare cele două planuri nu ar trebui amestecate şi Paulescu ar trebui să fie onorat ca un mare savant, indiferent de crezurile sale politice. Cazul Paulescu are o notă dramatică în plus datorită nenumăratelor teorii ale conspiraţiei adiacente. Una dintre acestea se referă, evident, la faptul că Paulescu, din motive obscure, nu a primit premiul Nobel pentru medicină, deşi el a fost primul care a inventant tratamentul pentru diabet. Mai mult, un complot mondial pare a conspira la menţinerea sa în umbră, chiar şi după dispariţia acestuia. Adică, exact acele ingrediente menite a-l transforma pe Paulescu într-un fel de martir, într-un nedreptăţit, a cărui reabilitare devine o formă de onoare, aşa cum a făcut Academia Română primindu-l post-mortem după 1990 între membrii ei.
Cartea este structurată pe trei mari părţi: ştiinţa –ce urmăreşte activitatea medicală a lui Paulescu dar şi încercarea sa de a fundamenta „ştiinţa antisemitismului”; politica –ce surprinde contextul socio-politic în care Paulescu a activat ca membru al Ligii Apărării Naţional-Creştine (LANC); memoria – traiectoria istorică a lui Paulescu de după moartea sa, de la „organizator al urii rasiale” în primii ani ai socialismului, la subiectul unei dezbateri aprinse din 2003 în Le Monde când iniţiativa dezvelirii unui bust al lui Paulescu la Paris a fost anulată. O punere în context realizată de William Totok precede analiza propriu-zisă, în timp ce postfaţa lui Radu Ioanid plasează încercările de reabilitare a lui Paulescu în valul mai larg de reabilitări şi recuperări ale unor figuri legionare şi antisemite.
Investigaţia istorică realizată de cei doi autori cred că se încadrează perfect genului „non-fiction”, cu toate punctele forte ale acestuia: o documentare exhaustivă prezentată clar, într-un stil angajant, care nu exclude judecăţile şi distanţările auctoriale, fără ca acestea să devină intrusive. Aberaţiile antisemite ale lui Paulescu, unele de-o violenţă extremă, sunt prezentate clinic, ca într-un muzeu al ororilor ce nu mai are nevoie de multe prezentări. În fapt, partea care tratează ştiinţa lui Paulescu reprezintă o adevărată revelaţie şi o consistentă demitizare a argumentelor apologeţilor lui Paulescu. Fără să dezvălui detaliile demne de un roman poliţist, autorii arată că Paulescu NU este descoperitorul insulinei, şi prin urmare afirmaţia că a fost neîndreptăţit neprimind premiul Nobel este falsă. Aceast adevăr istoric nu neagă în nici un fel meritele ştiinţifice ale lui Paulescu în cercetarea fiziologică, menţionat pentru eforturile sale inclusiv de către colectivul de medici creditat cu descoperirea insulinei. Problema însă este că activitatea ştiinţifică a lui Paulescu nu s-a oprit doar la funcţiile pancreasului, ci a fost mobilizată în vederea fundamentării ştiinţifice a „degenerării rasei jidăneşti” (titlul uneia dintre cărţile sale). Astfel, Paulescu dovedeşte „ştiinţific” că evreii au „un creier prost format” şi prin urmare problema evreiască nu poate fi soluţionată decât prin exterminare. Activitatea sa politică va fi explicit îndreptată spre acest scop, împreună cu A.C. Cuza, Ion şi Corneliu Zelea-Codreanu şi alţi aderenţi la această „ştiinţă”.
Aşadar încercarea de-a distinge între „om” şi „operă” nu este doar sortită eşecului, ci şi o manevră ideologică menită a trece sub tăcere anumite aspecte şi de a construi biografii şi genealogii utilizabile politic în prezent. „Polemica Paulescu”, la o analiză istorică atentă aşa cum este cartea de faţă, nu este nimic altceva decât efectul unei agende politice foarte clare începută încă din anii naţionalismului-ceauşist şi continuată apoi mult mai pregnant, de reabilitare şi rearticulare a unei politici de extremă dreapta în spaţiul local. Astfel, în ciuda acestei cărti, mi-e teamă că „polemica Paulescu” va mai continua.